luni, 7 decembrie 2009

To dream the dream

Era pe vremea copilăriei mele și a altora o trupă punk. Irish punk! “The Pogues”. Solist Shane MacGowen. Un bețiv! Viciat până în dinți. Fără dinți! Și-i pierduse în ancheta pumnilor primiți de la apărătorii societății. Incisivii i-au rămas calcinați în crezul poeziei care i-a dat viața. Privire lucioasă, de oglindă. Un adevărat revoluționar, un câine mai drăcos decât Diogene. Și-a cântat pe scene trecutul, fără a cere altceva decât un viitor mai bun. “Trezirea meduzei”, zicea el. Trezirea oamenilor, zic eu, cel care îl ascult după atâția ani. Și mă întreb… La ce folosesc cosmeticele de fapt? La a ascunde o mizerie care, oricum, e datorată micimii la care putem vedea mărimea unui univers? Dar versul? Folosește la a machia cu o Buftea-către-Hollywood, ființa unui suflet care-și plânge condiția.
…O introducere pentru culoarea în obraji a unei copilării trăite sub semn de continuă revoluție.
Locuiam într-o mansardă de o cameră și-un duș, în care altceva nu făceam decât să ascult muzici subversive unui sistem care abia mi se creea sub vedere. Mai obișnuiam să citesc despre ființe și timp, în vreme ce îmi uscam rufele gata spălate pe o sârmă ce atârna de-asupra capului. Asta mi-a fost școala fără de școală, teză fără corijență la limba română. În antiteza unui sistem al alegerii dintre bine și rău.
La un pol de ani de vise subtitrate realității, mă gândesc azi la același sistem, și aud aceleași plângeri cum că ar fi prea rău dacă nu ar fi bine. Știu că binele pe care îl vreau trebuie a fi luptat cu inima, a fi colorat cu roșu de sânge din creier și a fi pur-sincer. Mai știu că în natură nu există rău sau bine. E un tot, care trece peste orice formă de justiție și care-și face propria distilerie de reziduri și purgații o dată cu mine, contemporan lui. "Dream the dream!", cum ar zice Shane. Fiecare melodie are visul ei despre cum realitatea este o halucinație în masă.