marți, 5 noiembrie 2013

penetrabilă lună

un ciclu, două cicluri,
e ceva, un cuvânt la neutru.
deci calendarul e timp
care fute, masculin,
lunația femeii la o dată aleasă.
ziua se potrivește bine cu genul său penetrabil.
noapte și zi,
e implacabil ciclul;
iar eu,
dacă din lumini și umbre urcă spirală de fum spre etern,
nu am cum să rămân neutru față de toate astea...

marți, 28 mai 2013

simbolistică

e același flux, continuu, dintre natură și tot ce-i sta deasupra. cu cotidianul din văzduhuri se întâmplă, la fel ca atunci când te miști în realitatea vulgară, cam același lucru. totul e atât de departe dar îl poți cuprinde dintr-o vedere, clară, a ansamblului.
par la început prea multe pete mici, confuze. zărești oare ceva din toate cele câte-ți stau deasupra, dacă te ridici mai sus de orizontală? spui că-i imposibil așa ceva! treaba asta o tot negi de cand stai pe pamant, de când ți-ai schimbat esența clar-vederii pe un pumn de arginti. ce să tot vrei să cauți acolo, asemănător făpturii tale... poate cumva chiar natura din care ești frământat?!
totuși, zici că ceva e cunoscut. ca face parte din tine, si ca îi regăsești replica mai sus, în supra-natural. tocmai ți s-a mărit realitatea la nivelul universal. parcă e ca aici, ca în cotidianul de unde tu locuiești, numai că ceea ce recunoști deasupra nu prea vrei a-l rosti în cuvinte de televiziune. o fi știre de prime-time doar că nu o poți citi de pe prompter. decodifici în limbaj propriu ceea ce ai văzut si, iată, simți un etern început. nesfârșitul doar tu îl poți desface căci acum iei parte la facerea lui.
așa afli cum dai viață unui simbol, unul întru totul al tău. de dragul exegezei, cauți a le descifra pe ale altora.

luni, 18 martie 2013

trinitas tv și Bizanț

să-și fi zugrăvit unul chipul în vreo oglindă de apă, poate într-un ochi de fântână? atunci și l-o fi închipuit pe Dumnezeu? L-o fi reprodus după ridurile propriului suflet? iată o barbă albă, cum și-a închipuit imperiu ceresc peste un nor!
el se tot roagă, din abis, Aceluia revelat. developase din sânge Icoana dar, cu puțină reușită a imaginației, a pastișat de fapt propria-i fotografie. era întoarsă înspre sine ca de la cer la pământ.
atunci i s-a îngrozit mintea. începu cu îndărătnicie să se tânguiască. preaslăvi minuni săvârșite de anume ființe cărora îndrăznea în secret să li se asemuiască. îl apucă o frică de moarte, deci se pocăi. visa de acum să fie un sfânt, asemeni idolilor. toate actele sale fură însă din pur orgoliu. lansă o jinduire smerită înspre nemurirea spiritului său. carnea și-o biciui până la negație. posti. mai târziu se îmbuibă cu Sărbătoarea iar de atunci își tot construiește imperiu de pământ. le tot cioplește bisericilor cruci de vaiete. pe cât e mai nefericit, azi, în viața asta, cu atât își promite că va fi mai recompensat, apoi.
un popă... sau un credincios în ale rânduielilor, mai curând în cele lumești. pe acelea cerești abia le deslușește, greoi, pierzându-se în mituri.
și dacă tot se cheamă preafericit, oare de ce s-ar mai văicări, implorând mila sau cerându-și iertare pentru tot ceea ce nu poate fi? se spală de păcate, îngălându-se cu altele. ăsta nu-i cumva insignifiantul act al minciunii dintr-un sine murdar de necredință, cu ignoranță față de sinea universală?
are noroc totuși cu liturghia! în cripta sa, încremenită, se păstrează muzica bizantină. e o cultură ce mai învie la suflul lumânării, din moarte, cu moartea pe moarte călcând.

vineri, 15 februarie 2013

în stare

pieptul înainte. ce ușurare! e de esență fericire pură. o inspir, de parcă zbor. vreau și mai multă, ca să mă desprind. nu-mi mai miroase a tutun, camera. e parfumată cu un aer verde proaspăt iar eu sunt mai crud ca oricând, de o virginitate infernală.

marți, 29 ianuarie 2013

radiografie

da... sângele-ți colorează obrajii. inima ritmează. mușchii-și primesc bine aerul. pieptul, curățat, te eliberează din cocoașa strânsă la spate. privire clară: fiecare respirație, o vezi cum alunecă prin ființă. te simți și mai sprinten. sunt sigur că fumezi mult mai puțin. vibrezi deja. ai energie. asta arată până și aparatul de măsurat. ce bine e că trăiești!

miercuri, 16 ianuarie 2013

o gură de aer

omenirea își cerșește aerul. moartea e singura supraviețuitoare. nici nu se mai respiră.
caut nu pot respira sau respir greu. nici că pot să îi cuprind pe toți cei pe care mi-i numără google.
cineva scrie pe un forum că trage aer prea adânc, ca și cum ar avea o respirație tare grea, ca și când ar ofta de la o supărare. a fost la medic pentru asta, i-a zis că nu are nimic. alta, drept răspuns, o trimite pe prima la toate cabinetele medicale pe care le-a vizitat. ultimul pe listă e cel de psihiatrie. de acolo cică i s-au dat niște pastile care să o liniștească. zice că a aflat ce avea: depresie + astenie + stress + epuizare.
eu zic că are chiar ceva mai mult de atât. boala, aș numi-o neputință fiziologică de a-și mai conștientiza propria ființă ca element viu de natură umană.
apare din afara ta, virusul, și poate că se va șterge vreodată, împreună cu notele de demult din catalogul școlii. cu toate astea, e o materie interzisă de profesori: cum să-ți bucuri viața, ca o ușurătate în propriul tău ritm unic de a respira? n-ai voie să afli despre asta! titlul lecției stă în secret, pitit în spatele tablei.
tema e însă etern aceeași: tu, cel care vei ajunge cândva să te sufoci de la suprasaturația în corp cu soluții robotizate de viață, produse în laboratoarele uitării de a fi tu, așa cum ești. rețetele astea de programare a pilotului automat din sine le vei recunoaște, desigur: sunt predate întotdeauna de altcineva deci nu pot fi niciodată ale tale, vii, ca și cum le-ai fi simțit cu pasiune.
te naști, ți se spune că obiectul material al vieții tale e moartea. binevoitorii te învață cum să te sugrumi mai bine, chiar din tinerețe. altfel, ar însemna să se spânzure chiar ei, drept dovadă a panicii extreme că nu vor trăi suficient cât pentru a li se împietri umbra pe pământ.
le e frică de adâncime. acolo, sub pământ, sigur nu mai respiră nimeni.
tensiunea, presiunea, încordarea îi fac din viață rigor mortis. stă, în cel mai pur sens al cuvântului, cu sufletul la gură, crispat, în așteptarea morții. a uitat cine e. acum e pe cale să neglijeze și asta: să respiri pune semnul egal vieții.
e ceva atât de firesc încât ajunge să îi scape din vedere omului prefabricat. poftă de viață, vigoarea, pe ea o primești în dar de la o respirație profundă. un alt ritm de inimă, fără ca să mai fie doar cel cu bătăi de cap în cord.
e simplu: depășești frica despre trup, cum că cineva ar trebui să moară dacă e defect, căci atunci el este și chiar se strică. are nevoie de cât mai mult aer, corpul. deschizi în tine toate ferestrele de inspirație și caști. aaahhh, cu ce poftă!
te întinzi după oxigen. nimeni din marile intersecții urbane nu a inventat încă acea uriașă pompă care să-ți umfle ție, cu forța aerului curat, plămânii.
poate că doar acolo, la spital, le plătești medicilor pentru fiecare ultimă respirație: cu viața ta.
aici aerul e gratis.

vineri, 28 decembrie 2012

despre cum să-ți furi căciula singur

să-ți uiți închisă căciula, știi tu unde... mai ales că, după ce ai plecat, amintește-ți, cheia ai condamnat-o să cadă pradă ghenei blocului.
oare să se fi întâmplat așa, încât chiar să nu-ți mai pese de acea căciulă?
păi ș'atunci... acum, de ce-ai mai fura-o?!
totuși... chiar ai lăsa-o tu, părăsită, prizoniera propriilor tale ambiții, a neajunsului de a nu fi fost destul de purtată prin lume pe un cap precum al tău?
sparge ușa! dă un telefon! de partea cealaltă a undei sigur găsești un prim ajutor.
sau, cumva, crezi că ai fi pozat purtând costumul unui dependent față de o măruntă legătură cauzală cu o căciulă? da, cred că ți-ar fi rușine să apari așa. cum să-l vezi pe Adam cu ceva pe cap? și mai rău... cu un prezervativ împielițat pe sex?
bine! nu e chiar banală, căciula asta. doar d'aia ai și ales-o, dintre toate, la raionul de vânătoare și pescuit. despre acea căciulă îți vorbesc!
m-aș pune în locul tău... cum ar putea oare, chiar și o anume căciulă, să însemne pentru tine ceva mai mult decât un fular, sau o pelerină de ploaie. o iubești, cumva?
nu-mi răspunde. cum să poți iubi un lucru atât de neînsuflețit?
iubești un om, un bărbat, da, o femeie. sau tot ce simți că-i viu. o căciulă, doar ți-o pui pe cap atunci când părul e proaspăt zero. și asta fără ca măcar ea să o poată simți, energia din tine, în momentul când ești atins de căldură.
e drept, o căciulă nu are cum avea emoții, darămite ambiții. însă ființa dispusă la a se încălzi, le are!
sub ochiurile de lână se coace o minte care desenează, orgolios, piscuri ninse cu ambiții. doar că-s negre, toate. sub scoarța învelită nu-i defel o albă ca zăpada.
văd pitici, acolo, care lucrează zi și noapte, le prelucrează la strung. producția de ambiții arde la foc continuu. le proiectezi apoi, proaspete, peste alte capete încăciulate.
incredibil! uite câte căciuli, iarna, pe stradă. acoperă cu toate un înveliș gol, chelia aceluia-tocmai-creat, la ceasul când ambițiile încep să-i iasă ca pe furnal din minte.
cam eclectică asocierea de imagini, recunosc. dar formularea avea o umbră interogativă...
ce te faci când vei realiza că stocul tău de ambiții, în mintea aceea pe care o ascunzi sub căciulă, scade? mare atenție! vei putea crede că mori.
sau poate că abia acum trăiești, te-ai gândit? mai vibrează și altceva în tine, și nu-s doar piticii. e vibrația ta, e sufletul. lui nici că-i pasă ce-i aia o căciulă, atâta vreme cât există spre a-l încălzi. nici de ambiții nu-i pasă! știe că vor muri la o adică, împreună cu mintea, la strung.
admirația de sine. nu-i așa că ea-ți dă toate mințile peste cap? ego-ul dezgolit în oglindă și gata să-și întindă aripile. cum ai mai arăta cu căciula aia? știi doar că-ți stă bine.
e adevărat. totuși, se pare că îți scapă ceva din vedere: siguranța pe sine. fericirea momentului de a fi tu, eu, acela ce sunt, așa cum ești și tu, un nud fără nimic tras peste imaginea din față.
nu-ți mai ascunde privirile!
oare care, anume, ambiție, și mai mare, s-ar naște dacă tu nu ai fi privit deja miraza ta de exemplar unicat? ai vrea să fii un împărat sau... poate că Dumnezeu?
cu cât de multe greutăți să-ți mai distorsionezi iubirea din sine, dacă pui continuu în joc sumedenie de ambiții? (cele mai multe, dacă nu chiar toate, te alungă din unica-ți esență de rai. astfel ajungi să le răspunzi ălora care și-au pus ambiția să-ți schimbe optica spre iad)
doar ce aflu asta, cum că la o ambiție se poate răspunde într-un anume fel: cu una și mai mare.
e clar că n-o să-ți furi singur căciula. și chiar de ți s-ar face frig, poți lua oricând alta de la magazin. sunt suficiente pentru toată lumea. în plus, vin turnat pe capul oricui lasă la o parte orgoliul de a se privi pe sine acoperit, în mod inexorabil, de ambiții stupide. admite, ai pierdut-o! trufia.

  

marți, 11 decembrie 2012

doctrine. de care?


aici e București, România.
mă rog... dar cât e ceasul, totuși?
deja bate al treisprezecelea, cum de-i așa târziu?! 
măcar de-ar ieși, de-acuma, uniunea aia națională. bătrânul Iliescu, încă ar mai putea supraviețui, ceva vreme, visului său de comunist împlinit. azi și-a luat rămas bun de la catedră. cu capul golaș și cu pălăria în mână, așa s-a întors, decrepit, la doamna Nina. ea a rămas acasă, de data asta nu l-a însoțit la vot.
tânărul doctor a luat de la oameni o notă aproape cât cea a bunicului său, maestru, atunci, în ’92. rețeta spirituală fu bine transferată iar tronul se ocupă după alegeri cu unicul nepot moștenitor. 
în sfârșit, începe să nu se mai gândească nimenea la comunism, aici, în România! a fost un vot de primenire. s-a mai rotit un pic centrifuga capitaliștilor de junglă, ăia vechii, ăia care i-au schimbat la față pe îmbogățiții lui 1990.
din 2012, cică ar începe sfârșitul. să fi venit apocalipsa concupiscenței? cei care fac la ceasul ăsta din urmă să se formeze o nouă clasă socială cu putere politică, să fi fost ei aleși ca îngeri salvatori? nici gând! ăștia sunt vârcolacii școliți la clasa lui Băsescu și a lui Năstase - diriginți - după modelul proto-înaintașilor .
poate chiar va fi un sfârșit: al nevoii cuiva, a oricui, de a fi condus de către altcineva decât de propriul sine... 

vineri, 7 decembrie 2012

o stea de mare

frumos se țese gândul pe care urc. dar și cobor pe el. în inimă, acolo...
e puls. îl simt adânc. întreg oceanul stă pe mine. greutatea lui mă strivește peste tot, deasupra, dinăuntru. m-a cuprins iar eu mă sparg, nu alta. dau de o lumină. iese un semn de la suprafață.
de acolo știu ce înseamnă suprafața: a mea. aflu ce-i pielea, cum o colorează Soarele, expusă la aer. acolo, de unde doar lumina-mi mai apasă trupul, dar nimic altceva.
trăiesc în carnea mea? 
ating o poartă-n tavan. sunt la mansardă, m-am mutat. e provizoriu, cât garsoniera mea de la subsol se dă cu alb. așa respir de câteva zile, prin ferestre pictate în acoperiș. .
trag aer din cer.
de sus, de la mansardă, visez. încep să fac din mine o minune, un arc: un circuit de aer viu. îmi umflu mai întâi pieptul. răsuflu apoi totul spre abis. ajunge acolo, sub pământ, în demisol.
mă trezesc. zugravul curăță pereții gri, îi dă cu alb.
închisul prinde viață, îl văd cum se deschide. răsare un fascicul de căldură vizuală. e o cu totul altfel de radiație decât în grotă: nepătată e camera mea.
nimic grotesc în asta. 
aceeași rază care din vis aprinde lumina, în demisol. e un echivalent schimb de căldură între noi.
respir: ființa e între obiectivul interior și exteriorul din poză. din vis, mă-ntorc pe dos. ies imediat la suprafață, tras din străfunduri de-o față cunoscută de icoană.
echilibru.
lanterna de peste ape mă prinse-n mreajă și e mai mult decât abisul din adâncuri.
un déja-vu, ce va urma...
 

fereastra cu stele