Libertatea de a fi liber

Aveam 15 ani. Îi împlinisem de o lună. Cu câteva zile înainte, stătusem la o coadă de 4 ore, împreună cu mama, pentru rația lunară de zahăr și ulei. Pe lângă astea, la alimentara aceea mai “băgaseră” și pui, ceea ce era o raritate, în ultima vreme. Ajungem acasă. Tata era în bucătărie, cu aparatul de radio dat la maximum, ascultând Europa Liberă. “Gata, e clar! Pică bâlbâitu’. Ăștia zic că Timișoara e deja în mâinile oamenlor. O să fim liberi!”. Mă bucuram, desigur… “Asta înseamnă că o să avem și noi de toate în magazine? Că o să vedem filme americane și muzică disco, la televizor. Că o să pot să-mi cumpăr blugi direct de la shop-uri, fără să-i mai rog pe arabii ăia să mi-i aleagă pe ghicite?”, îl întreb eu pe tata. “Asta înseamnă libertate!”, îmi răspunde el.
Până la vârsta aceea, deși înțelegeam perfect gravitatea situației, am fost relativ ferit să mă izbesc direct de duritatea sistemului Ceaușescu. Singurele întâmplări trăite personal au fost la școală, unde libertatea de expresie îmi era afectată cotidian de îngrădiri care acum mi se par amuzante. Îmi aduc aminte că refuzasem să mă mai duc la sortat ceapă și cartofi, în depozitul acela din Colentina, de pe strada Heliade între vii, la practica obligatorie dintr-a 9-a. În schimb, deși nu se făceau cursuri, m-a pus dracu’ să trec într-o zi, împreună cu un prieten, pe la liceu, îmbrăcați amândoi în niște blugi rupți și vopsiți cu simbolul punk al literei A într-un cerc. Am fost văzuti de diriginte și de director, și imediat, în aceeași zi, s-a convocat un consiliu profesoral, special pentru noi. Am fost judecați ad-hoc de către responsabilii cu propaganda, dar am avut noroc. N-am fost exmatriculați, așa cum propusese o profesoară, severă în ceea ce privește conduita morală a elevului comunist, ci s-a dispus, ca măsură de penitență, întârzierea intrării noastre în rândurile tineretului utecist. A fost scandal mare, ne-au fost chemați la școală părinții, i-au speriat că va fi informată miliția de actul nostru golănesc, am fost descusuți vreo câteva ore privind semnificația “fascistă” a acelor simboluri pe care le purtam. Într-un final, sub promisiunea familiei că se va avea grijă asupra educației noastre, am fost lăsați să plecăm, nu fără a ni se promite că vom fi atent monitorizați de către corpul didactic iar la următoarea abatere, vom fi exmatriculați. Am trecut relativ repede peste acest episod, căci altceva îi preocupa cu adevărat pe părinții mei. Ce facultate voi urma peste cei 4 ani, când aveam să termin liceul. Mi se cereau aproape zilnic răspunsuri la întrebarea ce profesie mi-ar plăcea să aleg pentru viitor, iar eu, argumentam de fiecare dată cu aceeași replică, spre disperarea alor mei… “Vreau să fiu de profesie, om!”. Părinții, și în special mama, trăiau cu îngrijorarea că, neplăcându-mi în mod special o materie școlară, sau vreun domeniu anume, voi ajunge după bacalaureat să fac armata timp de doi ani, după care voi fi direct încadrat de stat, în producție, adică acolo unde era munca necalificată. Mi se oferea deseori ca exemplu negativ, locuind în apropierea autobazei Floreasca, imaginea muncitorilor de la garaj, care reparau autobuzele, plini de unsoare, în frigul iernii. Culmea, mama urmase facultatea de petrol și gaze iar întreaga tinerețe a facut practică în mină, adică în condiții mult mai rele decât cele pe care mi le expunea cu titlu negativ. Nepuntându-mi obține un răspuns “matur” în ceea ce privea viitorul, amândoi părinții au hotărât, în locul meu, că ar fi bine să mă îndrume către medicină. Și, cum urmam cursurile unui liceu de fizică-chimie-biologie, m-au înscris la meditații pentru cele trei materii. Profesorii mei particulari se plângeau de faptul că nu îmi dădeam niciun interes în a aprofunda teoria și aveam deseori discuții, în care le spuneam alor mei că niciunul dintre domeniile alese de ei nu îmi este pe plac. Eram convins că, orice facultate aș urma, aș face-o doar de dragul liniștei sufletești a părinților.
Momentul ’89. Noaptea de 21 spre 22 decembrie. Dacă până atunci ai mei se fereau să asculte cu voce tare “Radio Șopârla”, cum era denumită în glumă Europa Liberă, de vreo câteva zile lăsaseră de-o parte obiceiul șoaptei. Îmi aduc aminte că printre bruiajele securității, am putut afla tot ce s-a întâmplat, începând cu 16 decembrie, în Timișoara. Era culmea, mă gândeam eu, cum un post care emite din Germania relatează ceea ce se întâmplă, în direct, în țară. Și asta cu oarecare întârziere a informației față de derularea în timp real a evenimentelor.
Am participat, atât cât vârsta și familia mi-a permis, la incandescența acelor zile. Țin minte că după ce am auzit la televizor “Fraților, am învins! Dictatorul a fugit” ne-am îmbrățișat cu toții și am ieșit pe străzile Bucureștiului să împărtășim cu alții fericirea libertății obținute. Au fost niște clipe magice, în care fiecare se îmbrățișa cu fiecare, și era pentru prima dată când am văzut oameni ce nu se mai ascundeau să înjure pe la colțuri “regimul Ceaușescu”. Dacă până atunci auzisem doar șoptit “Jos tiranul”, acum sloganul era la liber, pe străzi, la televizor, la radiouri, oriunde. Era soare și cald afară, pentru o zi de decembrie, așa că am făcut o plimbare cu taică-meu până la televiziune. Erau peste tot oameni fericiți, cu inițiative pionerești, venite natural din defularea întregii lor frustrări acumulate, dar pe care până și un puștan de 15 ani le putea considera a fi naive. Cu toții spuneau cum va ajunge la putere poporul, fapt contrazis chiar în zilele imediat următoare căderii palatului dictatorial, în acele nopți de gloanțe și trasoare pe cer. Mi s-au întipărit în memorie, dincolo de strigătele stării de euforie a unui întreg popor, două replici. Prima, anonimă, fusese scrisă cu roșu pe soclul din beton al unei statui ce nu mai avea șanse să urce vreodată spre glorie, din Piața Romană… “De Crăciun ne-am luat rația de libertate!”. Iar cea de-a doua fusese rostită de un “oracol” provenit din chiar mațele sistemului comunist, redefinit, ulterior, sub chipul decrepit al unui analist politic, care profețea că abia peste 20 de ani de la revoluție oamenii vor înțelege cu adevărat ce înseamnă libertate.
“Bine, și totuși… Ce vrei să faci în viață?” au continuat ai mei să mă întrebe după ce întreaga frenezie a revoluției din stradă se consumase, lăsând loc altor mișcări sociale ce aveau să urmeze. M-am mutat la o secție umanistă a liceului ce își schimbase titulatura din “științe ale naturii” în “teoretic”. Avusesem deja prima întâlnire cu lectura din afara programei școlare iar preferințele mele pentru beletristică și literatura clasică dispăruseră. Eram la vârsta în care Cioran, Eliade, Culianu, mă purtau în zborul către cunoașterea adevărurilor universale. Au apărut în viața mea Nietzsche, Le Bon, Camus, Sartre, Șestov, Heidegger, și Freud. Nu îmi alegeam neapărat lecturile după vreun sistem riguros de analiză, ci în funcție de curiozitatea de moment a spiritului cu foame de întrebare. Așa am ajuns să aflu de anarhiștii ruși, Bakunin și Kropotkin, și tot astfel am putut face o comparație, puerilă la acea vreme, între cauzele care au adus revoluția rusă la puterea estului și cele care au hotărât sfărșitul “Utopiei”, prin revolte de catifea ori însângerate, așa cum fusese cazul lui decembrie cel “1989”. Părinții ajunseseră a mă intitula cu o oarecare disperare și dezamăgire, “nihilist”, atunci când le mai povesteam din lista mea de lecturi. Căutările mele, în paralel cu cele ale întregii societăți de atunci, erau legate de întrebări simple… “Bine, dar dacă oamenii ăia din vest, care trăiseră într-un spațiu așa zis liber, în timp ce noi eram puși să ne sacrificăm spiritul și sângele în abatorul doctrinei socialiste, știau ce e de fapt libertatea, de ce nu ne-au zis? De ce n-au căutat să realizeze aici, experimental, un alt sistem? Diferit față de cel care, teoretic opoza răului comunist, dar care, practic, aducea stigmatul unei alte încălcări flagrante a libertății, prin viziunea pur materialistă a vieții: banul”.
Am cautat răspunsuri la frământări ale conștiinței mele în toți acești ani post-revoluție. Am încercat exprimări practice ale întrebării pe care, de mic, i-am adresat-o tatălui meu, atunci când am auzit pentru prima dată în viață cuvântul libertate… “Tati, tati, auzi… ce e libertatea? E atunci când pot să mă joc afară cât vreau?”. Am refuzat pentru o lungă perioadă să mai citesc doctrine, morală, estetică, utopii, psihologii de masă, rezumându-mi viața la un praxis al momentului prezent. M-am integrat sistemului și singurul lux pe care mi l-am permis a fost acela de a-l critica superficial, atunci când eram flagrant deranjat, prin acid de tip pamflet.
La 35 de ani îmi regăsesc ideea de libertate. Am luat parte tacit, conștient fiind, la un sistem care a înlocuit miliția libertății de exprimare cu sclavia spiritului uman. Dar numai așa am putut începe să înțeleg că libertatea câștigată de un întreg popor, în ’89, a fost aceea de a rupe jugul în care era legat de către o singură persoană, un dictator având în spate reprezentarea unei doctrine politice. Atunci, estul și-a câștigat dreptul natural de a-și putea manifesta neîngrădit gândurile și acțiunile, în masă. Numai că libertatea unei mase de oameni se compune din libertăți individuale. Iar atunci când omul își are înrobit spiritul, nu de către o doctrină politică, cât de un instrument de expunere a puterii, cum este banul pentru consumerism, el nu este liber, cu toate că i se dă dreptul de a se exprima în voie. Este o teroare psihică cea care veghează la porțile acestui tip de sistem, reprezentată de frică. Teama de a pierde sau de a te pierde! Este cel mai sigur mod de a te lăsa mințit ori de a te minți pe tine însuți. La 35 de ani am decoperit că nu am nimic de pierdut. Iar lucrul cel mai de preț pe care l-am câștigat, acum, după o revoluție asupra oricărei doctrine politice, este că libertatea o ating cu adevărat, abia atunci când nu îmi mai este frică de nimic, nici măcar de a-mi fi frică.