Călătorie indiscretă: 48. Hai liberare!

Adio oameni de gheață, migrez în sud! Iarna din Germania am trăt-o vorba cântecului… Când văd păsări călătoare, ce n-aș da să zbor!
M-am săturat de frig și de vreme urâtă. Gata cu minusurile din termometru. Spun la revedere! nămeților de zăpadă. Plec spre Portugalia. Berlinul mă poate aștepta până la primăvară. Londra, la fel! Acum, tot ce vreau e Soare, mult Soare.
Mă uit peste hartă și încerc să imaginez o traiectorie cât mai plauzibilă pentru autostop. Am de străbătut aproape două mii de kilometri de la Dusseldorf la Lisabona. Va fi cel mai lung traseu de până acum. Inițial, mă gândisem să trag o fugă la Amsterdam și să iau cortul de la Jaime. E mult prea complicat. Voi porni fără el la drum. Îmi asum riscul de a nu avea unde dormi. Mi-am aruncat o privire și peste câteva site-uri cu hostelurile din Lisboa. Sunt destul de ieftine în perioada asta. Am găsit prețuri de zece euro pe noapte. Cu cortul, însă, totul ar fi gratis (după cum bine am învățat la Amsterdam).
Au început deja emoțiile de dinaintea plecării. Am dat peste un bilet de avion. Costă vreo cincizeci de euro, din Berlin la Lisabona. În primul moment, am fost tentat să-l cumpăr. Gândindu-mă mai bine, am realizat că mă depărtez de scopul călătoriei mele. Doar am plecat să văd lumea din interior și nu de peste nori, așa cum am făcut-o înainte, ca turist, ani la rând. Sunt un călător. Deci, autostopul rămâne varianta câștigătoare chiar dacă, sunt conștient, voi trece prin momente dificile. Am de traversat practic Europa de la nord la sud. Va fi un bun exercițiu pentru India și tot ce va urma.
Traseul mi-l închipui cam așa: Germania, Belgia, Franța, Spania și, la final, Portugal. Știu că oricât de multe planuri mi-aș face, drumul se va desfășura tot la improvizație, după voia întâmplării. De fapt, chiar asta e partea frumoasă a unei astfel de călătorii. Iar atunci când îți atingi ținta, destinația, zici... Wow, chiar am făcut-o!
În Remscheid mai am de dat glet pe doi pereți iar sâmbătă-s gata. Mă voi vedea în sfârșit liber. Grea a fost partea de zidărie și cea de îndreptat tot ceea ce era strâmb. De șlefuit și de vopsit se va ocupa altcineva, asta a fost de la bun început înțelegerea cu Anja. Oricum, sunt sătul până peste cap de șantier. Totuși e o mare realizare: am reușit singur!
Voi începe deci autostopul de lângă Koln. O să mă îndrept spre Aachen care e la granița cu Belgia. Apoi mă gândesc să apuc spre Bruxelles unde să și stau o noapte. Sper să-mi iasă din prima și să nu trebuiască să poposesc în cine știe ce benzinărie de pe autostradă. Din Belgia încerc să mă îndrept spre Paris pe care mi-e tare dor să-l revăd. Apoi ar putea urma Bordeaux sau Nantes căci trebuie să mă apropii de coastă, de ocean. N-am nici cea mai vagă idee cum să traversez Spania. E însă destul timp de gândire. Să trec cu bine de prima jumătate a drumului și pe urmă mai văd. Măcar să dau de căldură! Mă voi putea descurca peste noapte ceva mai ușor, fără cort. Când ajung în Portugalia trebuie să fac rost de unul căci în camping, lângă ocean, acolo mi-aș dori să locuiesc...
Duminică dimineața plec. Anja mă va lăsa la o benzinărie de pe autostradă.

Călătorie indiscretă: 47. Fragil

De la a construi case și până la a ajunge să scriu (chiar și pe tapet) nu-i, desigur, decât o aruncătură de creion peste o coală albă. Bașca, tot o unealtă folosesc și atunci când scuip mortarul din vârful canciocului. Doar că, uneori, cuvântul poate cântări mai greu decât cărămida. Sufletul este acela care îmi montează diferit formele, lucrând la înălțime, pe schela vieții. El poate clădi idiomuri de iubire dar, la fel de bine, îmi poate demola ființa fragilă. Se întâmplă atunci când îmi pun la îndoială trăirile veritabile și acționez din teamă.
Fac muncă de zidar: dau glet și îndrept pereți. Am avut un volum de muncă, în aproape trei săptămâni, pe care muncitorii de pe șantierele noastre abia dacă reușeau să-l treacă de jumătate. Noroc cu experiența din România la care se adaugă, bineînțeles, practica din școala de corecție Kotthausen.
Voi termina lucrarea abia după Crăciun. Mă înnebunește însă Anja care ar vorbi non-stop despre lucruri care prea puțin mă interesează. O înțeleg. Se plictisește singură cu un copil mic, dar nici răbdarea mea nu-i de fier. Reia mereu aceeași decepție, de a fi fost părăsită chiar înainte de naștere. Prefer să lucrez noaptea și să dorm până la amiază, nu de alta, doar pentru a evita din pălăvrăgeală.
Descopăr, privindu-l pe Jonathan, un puiuț de câteva luni, cât de fragili sunt de fapt oamenii. Aș vrea să mă fi născut altfel și poate chiar am făcut-o.
A da naștere unui copil, de cele mai multe ori, se întâmplă din frustrarea de a nu-ți fi atins (îndeajuns) sinele ființei. Atunci ai nevoie de o completare, de un urmaș al grupei tale de sânge, care să ducă la îndeplinire ceea ce tu nu ai reușit. Notasem mai demult asta, printre ciorne. Abia acum am înțeles-o cu adevărat, privind-o pe Anja. Mai e ceva... O mamă își va privi întotdeauna copilul ca pe un bun ce îl posedă. Excepțiile sunt foarte rare. Înțeleg așadar iubirea egoistă a maică-mii. Am iertat-o, după cum m-am iertat pentru a mă fi răzbunat pe ea ulterior. Și dacă îți zic că aș fi vrut să mă fi născut altfel este pentru că mă simt ca trăind fizic aici, desigur, dar făcând parte dintr-o cu totul altă sferă. Este precum diferența dintre a avea și a fi, aceea care ține numai de suplețea spiritului. Aș putea-o rezuma cât se poate de scurt: a avea știință versus a ști, pur și simplu.

Călătorie indiscretă: 45. Lacrimi de zăpadă

Totul e imaculat, pur. Văd, după mult timp, nămeți adevărați. Mi-e dor de un om de zăpadă! A nins vreme de două zile, în continuu. Fulgii s-au așternut peste tot, țesând pătura de alb fin. Am dat zăpada din curte și mă simt exact ca atunci când eram copil și ieșeam, împreună cu tata, echipați amândoi cu lopețile.
Aș mai sta aici vreo două săptămâni, cel mult până înaintea Crăciunului. Vreau să-mi petrec sărbătorile înconjurat numai de lume străină. Nu mai doresc cunoscuți. Încerc să mă pot detașa de un loc atunci când simt că mă atașez, prea mult. Despre casa Anjei vorbesc. Vreau să le pot dărui tuturor dragostea, simpatia mea, în egală măsură; nu doar cuiva anume. Îmi ofer sufletul și apoi plec, întâlnind alți nevoiași. Iubirea este, prin înțeles, un sentiment pur altruistic. Abia atunci devin egale și puterile noastre de a iubi.

Călătorie indiscretă: 45. Remscheid

Am avut de traversat apa lui Wupper până ce să ajung în vecinătăți. Remscheid se găsește pe hartă în același land, NorthRhine-Westfalia, cu Kotthausen. E poziționat între Koln, Dusseldorf și Wuppertal. Mai precis, e chiar lângă Solingen, localitatea renumită prin lamele ei de cuțit. Nu se remarcă prin nimic spectaculos, la fel ca alte multe orașe industriale din Germania. Locuiesc chiar în casa pe care voi începe să o renovez. Jule, găsindu-mi jobul, s-a recompensat pentru regimul spartan la care m-a supus atâta timp cât i-am fost oaspete.
Proprietara apartamentului de renovat, Anja, e o femeie singură. Merge, cred, spre patruzeci. Nu pare zgârcită. Singura mea pretenție este să nu-și roadă de sub unghii atâta timp cât voi locui aici. Se pare că ne vom înțelege bine. E născută în RDG. Vorbim, într-un fel, o limbă comună. Avem multe amintiri din comunism. Anja e mama lui Jonathan. Îl crește singură; îi e greu cu un bebeluș. Tatăl natural îl reneagă. Copilul îi ocupă, evident, toată viața. Apartamentul pe care îl voi renova este o moștenire de la o matușă pe care a îngrijit-o în ultimii săi ani. Practic, am de lărgit un gol de ușă dintr-un perete de cărămidă, apoi de finisat și de montat niște rigips. Îmi va lua, cel mai probabil, vreo trei săptămâni. Dar, apoi, cine va fi fericitul care va petrece întreaga iarnă la Berlin…?!

Călătorie indiscretă: 44. Pe Rhine în sus

E frigul naibii aici. Minus nouă sub zero de dimineață. Am plecat din Kotthausen. Începusem să mă plictisesc teribil. O lună e maxim cât pot trăi la țară. Am reușit să finalizez partea mea de munca la renovarea casei.
De data asta n-am mai fost considerat un novice. Am statutul cuiva de-al casei, pe ajutorul căruia se pot baza. Câțiva chiar mă priveau drept un potențial nou membru al comunității. Asta m-a făcut să le caut mai adânc în suflet. Îmi doresc oare o rezidență în Kotthausen?! Psihologia le-o cunosc din timpul primei vizite. Căldura din inimă le urcă în sânge până la o anumită gradație. Vasele mai periferice le rămân reci. E ușor să răcești în Germania chiar și vara, dacă plouă zilnic, fără oprire, timp de o săptămână. Singura bucurie din iarnă sunt copii cu derdelușurile și săniile lor. În rest, totul e trist atunci când vezi Soarele doar de câteva ori pe lună, în vreo după amiază în care și-a alungat vrăjmașii nori.
Nu-și imaginează o deschidere socială mai mare decât comunicarea amical-politicoasă. Se intitulează a fi o comunitate agrară dar viața și-o trăiesc tot pe ascuns, între pereții fiecărei case, în familia restrânsă. Întâlnirile de grup au loc din două motive: ședința din fiecare Miercuri seara sau cele câteva ospețe cu prilej festiv. O dată pe săptămână, are loc un curs de gătit pentru retarzii mintal și handicapații emoțional. Când e vorba de mâncare, atunci vine cu mic cu mare. Meniul următoarei ședințe de terapie prin gătit este stabilit cu cel puțin două săptămâni înainte. La fel, cine vrea să prindă o strachină, trebuie să se înscrie din timp într-un tabel. Totul este foarte bine organizat. Rar, printre datele din calendar și orele exacte, se mai strecoară în viața lor câte ceva spontan. În general, spontaneitatea lipsește în Germania. Totul se desfășoară conform programului și al rutinei. O steluță de imaginație din partea noastră, cei care muncim și trăim în Kotthausen, ar fi fost să ne întâlnim fără vreun anume pretext. Să stăm așa, simplu, degeaba, în grădina lui Tom, vara, și să fumăm niște iarbă pe care am fi putut-o cultiva în câteva răsaduri private. Puteam contempla împreună viața. Dar nu! Aici, totul trebuie să se întâmple cu un motiv. Dacă muncim atunci trebuie să funcționăm uns, precum mașinăria. Dacă dormim, să o facem devreme dară! Mâine, poimâine și în orice altă zi identică cu cea de dinainte, programul încărcat ne cere să ne trezim o dată cu animalele. Dacă trăim în colectivitate, ne-am putea măcar imagina că suntem o familie. Treizeci de oameni au posibilitatea de a se cunoaște unul pe altul, eliberându-se de sub carapace.
Totuși, sub carcasa de gheață, recunosc, le-am descoperit acestor oameni gentilețea sufletească. Trebuie mai întâi să semeni cu răbdare binele la temelia capacității lor de apropiere umană. Abia apoi, după eforturi uriașe de apropiere, ți se va răspunde cu încredere. Devine o prietenie durabilă, precum orice e nemțesc.
Se întâmplă rar și acte spontane, ziceam. Când o mâncare a reușit, gospodina își trimite invitațiile cu jumătate de oră înainte ca masa să fie așternută. Vai, au fost luați pe nepusa masă! Surprinși de invitație, fac felurite supoziții privind gustul mâncării. La cină, oricând, se discută în principal despre muncă. În rest, se bârfește. Ultimul din capul satului, n-au trecut nici cinci minute, a și aflat de pârțul tras în drumul spre staul. Imaginează-ți accidentul de după ziua mea. Am fost vedetă de breaking news timp de o săptămână. Știrilor despre căderea de pe schelă li se făcea mereu update…
Pe Andrei îl mai doare un pic piciorul.
Da, săracul, am auzit! Bine că a scăpat doar cu julituri. Auzi, dar cu materialele ce s-a întâmplat? S-au distrus toate…?
Cum să se apropie unii de alții?! În sala unde mi-au organizat petrecerea cadou se întâlnesc unii, Vinerea. Cântă în cor. Le aplaud cu entuziasm inițiativa de atingere sufletească chiar dacă e cu mult diferită de spiritul latin, cel cu care sunt obișnuit din România. Despre petrecerea surpriză, desigur, aflasem înainte. Fusese și ea pregătită atent din timp. Cadrul e unul festiv. Pare o sărbătoare dintr-un cămin cultural. La grande salle (locul în care se țin seminariile despre tratamentul prin acupunctură la cai) reunește acum sufletele întregii comunități. Îmi celebrează ziua de naștere. Am împlinit treizeci și șase. Le mulțumesc tuturor și le urez, la rându-mi, să trăiască din ce în ce precum o adevărată comunitate. Pentru asta e nevoie să se înțeleagă drept o colectivitate spirituală a cărei vibrație materială este cultivarea pământului și îngrijirea animalelor. Din nefericire am cam înghețat cu toții, căci încăperea nu fusese deloc încălzită înainte.
Remarc și niște aberații de comportament… Ți-e foame? Ia de aici un cartof!
Nu e zgârcenie cât frică. Teama de a nu irosi agoniseala, asta denotă sistemul economic care îi are în stăpânire. Frica de a nu pierde. Bunurile, în special tot ceea ce ține de tehnică, sunt porția lor de imortalitate. Trăiesc în comparație cu obiectele muncii lor. Trăinicia, trecută de controlul tehnic de calitate, li se pare a fi atingerea țelului suprem. Dacă un șifonier e făcut să reziste nouăzeci de ani atunci tu, omul, germanul, cel care a dat formă lemnului, nu ai cum să trăiești mai puțin decât el. Cu cât îți mobilezi mai mult viața, cu atât mai comfortabil îi dai speranțe siguranței tale individuale. Se ține pasul cu tehnica vremurilor noi. Nemții își schimbă mașinile o dată la doi ani. Automobilul e o mândrie națională. Mașinile sunt parte din familie. Și le iubesc. În Kothausen, recunosc, oamenii nu pun atâta preț pe o caroserie și-o marcă. Se vorbește despre mașini-unelte, tractoare și fierăstraiele din atelierul de sculărie. Siguranța oferită de eticheta unui produs german, de la conservă la robot, le dă nemților senzația de înzeificare, de nemurire. Nevoia lor de consum vine din dorința extra de a urca mai sus, pe scala valorilor agreate și recunoscute social. Ne cântărim viețile cu greutatea avuției din bancă.
La ferma din Kotthausen, măcar, oamenii au renunțat la consumerismul vieții de oraș. Motivul, poate că a fost întemeiat și de un soi de zgârcenie deghizată în economisire. Știau că n-am niciun ban și că vreau să ajung la Berlin dar, nimic. Le înțeleg economia dar până la un punct. E iarnă, e adevărat, și nu mai au ce recolta. Trăiesc din agoniseala lunilor de vară. Au de plătit credite la bancă. Însă de aici și până la a mânca pâine pe pâine e totuși o mare prăpastie.

Călătorie indiscretă: 43. Prima zi de după 36

Ieri am aflat de teribila moarte a lui Bob. Nu îmi fusese unul dintre cei mai apropiați prieteni dar apucasem să ciocnim, la Loggia, câteva pahare închinate vieții. Cred că îl cunoscuserăm amândoi în același timp, atunci când, dacă nu mă înșel, venise la bar să bea însoțit de câțiva prieteni musculoși.
Intrând pe Facebook am fost șocat să citesc un status care spunea Odihnește-te în pace, Bob! Intrigat, am întrebat oameni din grupul de cunoscuți comuni, sperând să nu fie vorba chiar despre acel Bob. Din păcate el este acela care nu se mai află printre noi, în viață. Am înțeles că a suferit un accident de motocicletă, noaptea, pe Moșilor, o mașină tăindu-i pur și simplu calea. Moartea sa a survenit instantaneu căci în urma încolăcirii celor două bucăți de fier, Bob și-a frânt gâtul.
Nu întâmplător îți scriu toate astea, profund emoționat de dispariția fostului nostru amic. În Amsterdam am putut asista la câteva accidente dintre care unul de bicicletă…
Plecasem de la hostel împreună cu Rachel, posesoarea biclei cu flori, o americancă care completează echipa voluntarilor creștini. Mergeam pe Bloemstraat, strada hostelului nostru, îndreptându-ne spre Prinsengracht. La o intersecție oarecare vedem o femeie trântită pe caldarâm, chiar în mijlocul străzii. Bicicleta sau, mă rog, ceea ce mai rămăsese din ea, își sprijinea întreaga greutate pe trupul nefericitei. Nu apucasem să surprindem mai multe și nici să cunoaștem cauzele. I se făcuse rău sau, cel mai probabil, se dezechilibrase și căzuse. Totul părea incredibil de firesc, de parcă în acel moment acea fată ar fi trebuit să zacă acolo, întinsă la pământ, în stare de șoc. Asistam, parcă, la o regie perfectă a filmului unei vieți care acum își desfășura actul final.
Tremura inconștient din toți mușchii și aproape că agoniza. Câțiva trecători opriți încercau să-i dea primul ajutor. Îmi aduc aminte că Rachel a intrat în barul din apropiere strigându-le din toți rărunchii mesenilor după ajutor. Îi întreba imperativ dacă este un medic printre ei. Olandezii, abia dacă și-au ridicat fundurile leneșe de pe scaune. Ieșit din cafenea observ că fata nu mai mișcă. Rachel începe să-și scâncească neputința, întrebându-mă sacadat, în șoaptă, motivul pentru care trebuie să se întâmple așa ceva. Empatiza puternic cu suferința muribundă a fetei. Încerc să o liniștesc din priviri dar nici eu nu știu ce să îi răspund.
Vorbiserăm până atunci despre menirea oamenilor (i)luminați de a împărtăși lumii credința lor vie în puterea universală, în învierea spirituală a omenirii. Tocmai ce îi spuneam despre lumina pe care o purtăm cu toții în interiorul ființei noastre precum o flacără a nemuririi. Îi dezvăluiam cum am ajuns să nu mă mai tem de propria moarte tocmai pentru faptul că simt cum sufletul îmi poartă în el eternitatea. Și, bum! Surprindem deodată, în fața ochilor, un om gata să-și ia zborul din această convenție a realității cotidiene pe care o numim, impropriu, viață.
E vie. Fata își revenise simțirilor. Eu și cu Rachel putem pleca liniștiți mai departe, de parcă ar fi fost în puterea noastră să fi făcut ceva. Dar, dacă materia din care e plăsmuită această femeie muribundă nu și-ar fi conștientizat forța vitală, menirea sa, astfel încât ea să poată reînvia, ea s-ar fi descompus acum în feluritele elemente care o alcătuiesc. Și-ar fi cedat probabil corpul în schimbul unor aripi eterice cu care să se poată ridica din locul de unde picase în agonie, de acolo, de la pământ. Viața este o cădere a spiritului în cunoașterea materiei, gândesc cu voce tare în timp mă depărtez încet de locul accidentului.
Am lăsat-o neterminată, fără conștiința unei anume explicații logice, această scurtă povestire, până astăzi. E prima zi de după ziua mea. Îmi tot spuneam, recitind-o de câteva ori, că îi voi găsi un motiv întemeiat pentru a o încheia. Căutam o concluzie. Și, iată, ea nu a întârziat să apară…
Am început ca de-obicei, de dimineață, lucrul la renovarea casei din Kotthausen. N-aveam niciun chef. Aș fi vrut să fie din nou ziua mea pentru a mai fuma ceva iarbă și a visa cu ochii deschiși spre natură. Câteva găuri cu bormașina în pereți, pentru niște doze electrice și poftim, cineva apare aducând niște materiale suplimentare. Sunt plăci de OSB și altele, necesare șantierului. Le încărcăm încet pe toate, așezându-le pe platforma de afară, un fel de schelă-lift. Încep să urc cu mașinăria pentru a le băga în casă prin fereastra deschisă a etajului. Nimic complicat. O mai făcusem de zeci de ori. Tot astfel, am evacuat pe geam un acvariu uriaș care, cred, cântărea peste o jumătate de tonă. Platforma-lift are puterea să urce câteva sute bune de kilograme, mi se spusese. Este destul de simplu construită: niște fiare zdravene, sudate, care prin elongație se pot ridica până la șapte metri, totul prin forța unui ax central pus în mișcare de motorul electric. Azi părea leneș. Liftul nu voia să suie mai sus, oricât l-aș fi mânat eu, apăsându-i butonul de comandă. La un moment dat aud niște trosnituri. Ce poate să fie rău în asta? Mașinăria nemțească trebuie să fie trainică. Mă trezesc căzând în gol de la aproape trei metri. Instantaneu, simțind cum pică peste mine mormanul de fiare și materiale de contrucții, primul meu gând este unul pe care îl mai avusesem în accidentul de mașină. Acum trăiesc un déjà vu. Mor! mi-a străfulgerat pentru o secundă întreaga conștiență! Liftul cedase sub greutatea încărcăturii iar axul pneumatic a ridicat în aer cealaltă latură a platformei, cea opusă mie. Fusesem într-o catapultă. Nu am timp să înțeleg ce se petrece dar realizez că o grămadă de fiare sunt pe cale să mă strivească. Cădeau la întâmplare cu toate și, ceea ce era mai rău, platforma amenința să se răstoarne cu întreg tonajul ei. Am scăpat ca prin urechile acului. Se formase un locșor firav între plăcile de lemn și balustradă. Pe acolo m-am putut strecura, rămânând înțepenit la mijloc până când totul s-a oprit din uriașa angrenare de forțe. Abia dacă mai puteam respira. Sunt complet blocat în încolăcirea de metale, picioarele nu mi le pot elibera, dar sunt viu! E pentru prima dată când țip pentru ajutor și, nu știu de ce, mă simt întocmai ca fosta mea pisică neagră, Cri. Bietul animal îmi plângea în brațe atunci când aveam să îl abanzonez în scara unui bloc. Făcuse pe ea, aveam să descopăr ulterior. Eu mă pot abține, semn că mușchii și creierul funcționează în parametri. Abia după ce aveam să scap din încarcerare, ajutat de către salvatori sosiți în grabă, aveam să înțeleg ce se întâmplase. Din cauza vechimii, liftului îi cedaseră sudurile așa încât totul s-a putut răsturna cu susul în jos. Nimănui nu i-a venit să creadă că scăpasem teafăr dintr-o așa încrâncenare, cu doar câteva julituri superficiale. Singurul care nu e surprins sunt chiar eu. Bun, am mai pierdut o viață din suma celor nouă dar am început o alta, nou nouță. Mă uit la beculețele colorate în verde-roșu din geamul vecinului și îmi zic: Azi, parcă e Crăciunul! Tipul, ieșit în grabă din casă la auzul bubuiturii, îmi vorbește dăruindu-mi un zâmbet din inimă: Acum cred și eu că te-ai trezit la viață!
Așa era. Mă deșteptasem dintr-o lungă adormire a ființei. Seara avea să dea prima ninsoare.

Călătorie indiscretă: 42. Kotthausen, o urmare

Am ajuns săptămâna asta, Marți. Autostopul a fost cumplit. A trebuit să aștept ore bune în frig, la ieșirea din Amsterdam. Distanța, am parscurs-o pe bucăți, cu trei mașini. Am așteptat în total vreo zece ore. Ultimul șofer care m-a luat a fost un turc. Mă congelasem într-o benzinărie de la granița Olandei cu Germania, în nici nu știu ce orășel de provincie. Văd un Mercedes negru. Șoferul oprește în dreptul meu. Mă zărise de pe cealaltă parte a drumului. I se făcuse milă. Turcul mergea direct la Dusseldorf deci mă puteam considera salvat. În mașină e cald și bine. Ne înțelegem prin semne căci omul nu vorbește o altă limbă decât olandeza și turcește. Cu toate astea, își dă seama că îi mulțumeam lui și lui Allah. Stăteam în acea benzinărie uitată de lume datorită a doi marocani. M-au luat de pe autostradă, zicându-mi că e mai bine să înaintez chiar și câțiva kilometri decât să stau pe loc. Din primul moment, chiar când m-am urcat în mașină, mi-au spus că sunt traficanți. Ce făceau de fapt? Cumpărau legal iarbă din coffeeshop-urile din Olanda și o transportau în Germania. Acolo o vindeau. Acum, însă, nu aveau drum decât până la graniță. Au fost așa de generoși încât mi-au oferit niște hash marocan, gratis. Ce să zic, să nu-l iau? Mâinile îmi erau atât de înghețate încât nu puteam fuma nici măcar o țigară normală, darămite să rulez un joint. Am pus bucățica în buzunar, sperând la vremuri mai bune, când să îl pot savura liniștit.
A doua zi, la fermă, totul parea că a stat în loc. Singura diferență față de vară e că acum e frig, mult mai frig. De Lunea viitoare încep să repar o casă. Până acum m-am reparat doar pe mine, de după ritmul alert al vieții din Amsterdam și după semi-degerătura pe care am suferit-o la mâini, conducând bicicleta TNT fără mânuși. În Vondelpark m-am hotărât să devin scriitor așa că asta încep să fac. Mi-am propus să petrec câteva săptămâni de relaxare și muncă în mijlocul naturii, urmând un program regulat de scris. Sper că va veni curând și un job care să mă ajute cu banii pentru prima mea perioadă în Berlin. Cei din Kotthausen m-au primit tare frumos, deci n-am de ce să-mi fac griji. Aștept să curgă lucrurile firesc, de la sine. În plus, voi încerca să învăț limba germană cu precizia cu care voi lucra nemțește, în construcții.

Călătorie indiscretă: 41. Două tunete

Primul îmi strigă ușurătatea ființei iar celălalt își urlă încărcătura de nori.
Două bubuituri puternice. Geamurile hostelului sunt aproape să troznească de furie. Cuvinte răstite din cer, asta aud ca prin vis. Mă deștept din somn dezorientat, bâjbâind, ca și cum nu știu încă dacă este un cutremur de pământ sau a căzut pur și simplu cerul peste Amsterdam. La cel de-al doilea tunet sunt de-a dreptul treaz. A fost cel mai puternic. E replica primului seism, cu epicentrul localizat în nori.
Furtuna începe. Ceasul din recepție arată șase dimineața. Deschid prima pagină a Insuportabilei ușurătăți a ființei de Kundera. Încep să simt cum depășesc spaima celor două descărcări electrice, încărcându-mă acum spiritual. Nu e nicidecum o apăsare. E chiar o binecuvântare venită pentru a-mi trezi conștiința pusă pe leneveală. Așa a trebuit să se întâmple pentru a deschide prima pagină a unui alt capitol din viață.

Călătorie indiscretă: 40. Lost and found

Deschid valizele lui Tulse Luper și, ca să vezi, găsesc nu doar un film de Peter Greenaway. Dau peste un template...
Se inversează totul! ...Polii, iubirea, credința, până și modul de a raționa. Hoții furați de acasă, titlul cu care mi-aș boteza scenariul de viață, este o scurtă metaforă privind traiectoria mea sucită de până acum. Chiar așa... De ce mă trambalez, oare, prin Europa lui Moș Crăciun, la nord de sud, în loc s-o ard acum “sunny” prin Portugalia?!
Plec din Amsterdam, spre Germania. Vreau să stau câteva zile la ferma din Kotthausen și apoi, poate, la Dusseldorf. În orice caz, încerc să mă pregatesc cum trebuie, cu ceva bani adică, pentru Berlin. Acolo mi-aș dori de fapt să petrec restul iernii.
Am vândut bicicleta TNT cu treizeci de euro. De jumătate am cumpărat iarbă iar restul, sper să-mi ajungă până în Germania. Vreau să găsesc ceva de muncă, cu frigul nu-i de joacă. Acum nu aș mai putea sta la cort, așa cum am făcut-o în primele săptămâni de Amsterdam. Vorbind despre cort… Aș fi putut să iau cu mine unul, uitat de cineva în hostel. L-am găsit la lost & found.
Biroul de obiecte pierdute era pe vremuri, copil fiind, atunci când călătoream cu trenul însoțindu-mi tatăl în deplasările prin țară, în orice gară mai mare sau mai mică. La Shelter poartă denumirea lost & found objects. Nu este propriu zis un birou. E un coș de plastic atârnat la intrarea fiecărui etaj. Tot aici am găsit într-una din zile, tocmai atunci când cele mai groase haine din bagaj începeau să nu îmi mai țină destulă căldură, un hanorac. Pe fața lui este imprimat un mesaj care, cred, mi se potrivește întocmai: mentoring to area youth clubs. Ăsta da cadou anticipat pentru ziua mea din noiembrie!
Ei păstrează totul la lost & found timp de o lună. După aceea, lucrurile nerevendicate de posesori se împart frățește între membrii “echipajului” creștin. Pentru acest cort timpul petrecut în “purgatoriu” se scursese deja, așa că l-am luat eu. I l-am lăsat însă, cu titlu de legământ, lui Jaime, colegul meu spaniol. El ar vrea să se stabilească în Olanda pentru mai multă vreme așa ca i-am promis că-l voi vizita în primavară. Tot atunci îmi voi lua și cortul. A fost un schimb frumos de făgăduințe: el va rămâne în nord iar eu îi voi fi musafir, în drumul meu spre țările scandinave. Să-mi ții pumnii pentru autostop căci aici e iarnă grea, deja.