Scrii Soare

Până acum nu ți-am scris vreun rând, deși mi-aș fi dorit să o fac, de foarte multe ori. Mă tot întrebam ce aș putea să-ți scriu după tot ce a fost și s-a sfârșit. O lungă perioadă am fost tentat să-ți umplu o scrisoare de lacrimi și regrete din iubire. Am vrut să cânt în versuri “Stella Maris”, strălucirea cerului pe care l-am născut împreună, lanterna care ne-a călăuzit lumina puținului nostru timp. Altădată, când îți priveam cu dor fotografiile, aș fi vrut să-ți povestesc cum e fără tine, de când am început a nu mai fi amândoi. Știi.. Voiam să-ți rostesc fiecare sărut gol din viața mea de după noi, imaginându-mi cum că nimic altceva, în afara unei mari distanțe în spațiu, nu s-a petrecut. Mă trezeam uneori după un somn de după amiază și îmi aduceam aminte de vremea când mă culcam dimineața, iar tu, venind acasă, mă găseai încă dormind, sau abia trezit. Sau de nopțile în care nu eram lângă tine și mă strigai aproape prin somn, să vin în brațele tale, iar eu, de dincolo, îți răspundeam cu amăgiri pe care te făceai că le crezi. Și mai treceau vreo două ore… Și îți auzeam picioarele desculțe prin dormitor, cum se îndreaptă spre mine în vis, iar tu te așezai cuminte în fotoliul crem rugându-mă cu toată dragostea ochilor să-ți vin alături.
Sorb ultimele două lingurițe din ness-ul pe care l-am cumpărat atunci când, de fiecare dată, nu aveam în casă cafea. Și îmi aduc aminte de primul nostru ceai, cel din cafeneaua galbenă, la masa unde aveam ochi doar pentru iubire. Când toate mâinile noastre se țineau de mână.
Compun acum, după un an în care ne-am iubit și despărțit, scrisoarea pe care n-am știut a ți-o scrie altădată. E cea a unui suflet a cărui cheie n-am știut a-ți dărui-o vreodată. Iar acum, chiar dacă lucrurile sunt așezate, chiar dacă fiecare dintre noi doi este doar o amintire a dragostei celuilalt, vreau să-ți dăruiesc această cheie pe care nu ai avut-o, dar pe care ți-ai dorit-o atât de mult. E mâna mea stângă, cea pe care refuzam să ți-o întind, atunci când aveai mare nevoie de ea să-ți mângâie sufletul. E cheia pe care am ținut-o, cu egoism, ascunsă undeva în buzunarul interior al unui costum călcat cu mintea peste suflet. Am regăsit-o după o perioadă de zbucium interior, de durere pe care nu o cunoșteam decât așa cum o văzusem arătând purtată de ceilalți. Eu însumi am căutat această cheie mult timp, și, deși bănuiam calea simplă de a ajunge la ascunzătoarea în care o pitisem, am preferat să orbecăi prin noapte și să mă joc un v-ați ascunselea cu carne vie tăiată din mine și tine. Te întrebam cine ești, dar urlam de fapt la mine, oricine aș fi fost. Am trăit o jumătate de viață sub semnul, voit inversat, al îndoielilor și al temerilor. M-am zbătut între un adevăr imaginar și unul, pe care nu voiam să îl cred, văzut cu ochii simțămintelor. Cheia echilibrului dintre minte și suflet, nu o lăsam să-mi deschidă poarta spiritului, și nici nu știam ce e acela. Am bătut beat de durere la oricare altă ușă, în afara celei larg deschise către o iubire așternută la picioare. M-am bătut cu mine însumi, noaptea, prin secții de poliție, pentru a-mi așterne, medalia orgoliului de tinichea, ca ofrandă, pe soclul falsei statui pe care mi-o construisem. Mi-am alungat la gunoi sufletul, din palmele cu care încercai în zadar să-l îngrijești.
La un moment dat, brusc, s-a răsturnat ceva în viața mea de până atunci. Iar eu, eram pesemne pregătit, căci am acceptat cu un bun venit această ruptură, cu toate că știam că ea îmi va aduce adâncă suferință. M-am așezat gol pe pământul chiliei mele de penitență și rugă de la etajul 10, în așteptarea răsăritului unui soare pe care numai în copilărie îl simțisem, luminând interior. Am început a-mi învinge pe rând propriile frici, spunându-mi că o dată ce am adorat lumina nu voi mai avea de ce să mă tem vreodată de întuneric. În noapte am început să mă bucur de puterea razelor adunate din zi iar în singurătate, de înțelesul vorbelor pe care le aștern pe măsură ce le aflu. Mi-am făcut o nouă grădină a plimbărilor mele, cea de lângă magnolia pe care aștept să o văd într-o zi înflorită. Am încetat să îmi mai vând iluziile prin cârciumi, găsind că sunt mult mai fericit să-mi ofer trăirile unui răsărit din somn. Spun, de fapt, că am renunțat la multe dintre cele care mi se păreau în trecut a fi confortabile, avantaje strict materiale, supunându-mă conștient la această acută suferință. Doar așa am reușit să întrevăd răspunsul întrebării obsesiv repetate… “Cine?”.
Îmi doresc ca prin această singură scrisoare pe care ți-am scris-o vreodată, la un timp ce a mai estompat din rănile despărțirii noastre, să îți pot da ceva, mai mult decât o recunoaștere a faptului că am greșit cu bună știință. Vreau să îți dăruiesc aceste cuvinte pe care le trăiesc înainte de a le scrie, în semn de bucurie pentru reușita de a mă face să deschid larg ochii. Și să văd ceea ce obturam prin ceața aceea trasă în trecut peste suflet. Îți spuneam demult, la telefon, că mi-am pierdut aripile. Cred că la vremea aceea știam doar să plutesc, comod, peste norii gândirii! Au început să îmi crească aripi noi cu care acum iau primele lecții de zbor adevărat, singur, dar la lumină. E soare.