Da, recunosc...

Sunt om. Mă prezint de multă vreme ca fiind o ființă umană, de dinaintea erei în care sunt privit doar ca animal social. În timp, conștient de avantajele socializării, m-am autointitulat cetățean. Îmi place să mă gândesc la defectele mele, de a fi om. Admir și calitățile animalului din mine, fără de care nu m-aș fi putut descurca în toate aceste milenii de trăiri empirice. Azi, datorită unei stări bune generate de lăsatul de fumat, am chef să vorbesc despre ceva ce poartă numele de invidie. Nu cosider că e un păcat, deși biserica așa mi l-a predicat, ca fiind. Eu cred că a fi invidios e o trăire care, împărtășită, devine un gest acceptat, făcând posibilă asemănarea dintre mine – omul, și societatea pe care o alcătuiesc.
Privesc la vecinii mei. Asta este prima regulă a invidiei pe care o port. Văd cum ei toți se privesc unii pe alții. Fac comparații între propria-mi persoană și restul, dorindu-mi să dețin succesele și calitățile fiecărui individ care-mi alcătuiește lumea. Oare la ce fel de succes mă refer, atunci când îmi zic “Aș vrea și eu să am ce are omul ăla de lângă! Eu de ce să nu am?!”. În primul rând aș vrea să ating standardul material al vecinului de deasupra mea. Să am poate chiar mai mulți bani decât el, cu care să îmi permit să mă rasfăț astfel încâ el să înceapă a fi cel invidios. Aș mai vrea să arăt ca vecinul din dreapta mea, poate chiar mai bine decât el. Aș vrea chiar să lansez o modă nouă în materie de vestimentație, atitudine socială, și standarde ale frumuseții, astfel încăt să pot avea la picioare luxul unei întregi lumi de bule de șampanie. Ce dacă baloanele se sparg la un moment dat?! Șampania, pe care o sorb din cupă în fața vecinului meu din dreapta, e o băutură a cărei marcă îmi poate atesta reușita socială, net superioară lui. Iar când atrag priviri, când lumea vorbește despre mine, când sunt superior multora prin averea mea și recunoașterea ei, atunci nu mai sunt eu cel care invidiază ci sunt cel invidiat.
Vecinul din stânga îmi pare îndrăgostit. Îmi tot vorbește de ceva vreme cum a cunoscut o femeie pe care o iubește, de care se simte iubit... “Ce e a iubi, vecine?”, îl întreb mai zilele trecute, când coboram împreună cu liftul, la parter, pe pământ. “Înseamnă să simți că zbori, că te culci la pământ numai pentru a-ți încărca trupul, că în fiecare zi atingi orizonturile…”, mi-a răspuns. De atunci, invidia mea s-a revărsat și asupra lui. Vreau și eu să zbor! Dar, oricât încerc să agit din mâini, nu reușesc să prind aripi. Mi-am dat seama repede de rezolvare. Pot zbura, dar în doi. Atunci când ajung să întâlnec vreun alt om, la fel de invidios ca și mine, ce tânjește de o viață să-și atingă orizontul. Oare ce fel de invidie o mai fi, asta?! Pereche?
Ah, aproape că uitasem… Mai e vecinul de dedesubt. Dar pe el cum l-aș putea invidia?! N-are bani, câștigă un amărât de salariu de profesor, are o nevastă cam isterică, și un copil pe care se chinuie să îl învețe să cânte la pian. Auzi, pian! Cine mai stă oare să compună partituri în plină era a muzicii produse pe tastatură, la computer? Voi face tot posibilul să-i ignor, ei nu sunt niște oameni demni de invidiat, într-o societate economică cu standarde de viață dirijate de bănci sau societăți de petrol.
Întotdeauna îmi voi dori mai mult decât ceea ce am în prezent, așa că undeva, în ascuns, voi continua să-i invidiez pe cei care au ceva în plus față de mine. Și ori de câte ori voi primi semnale cum că am fost depășit în cursă, îmi voi spune, susținut de invidia ce-mi călăuzește viața, că prin calitățile mele compensez diferența dintre averea mea și cea a oricărui alt vecin.
Însă, dacă stau mai bine să mă gândesc, realizez că toate calitățile pe care le am, le au și alții. Că doar sunt om! Vorba unui amic… “Capitalism pentru trup, comunism pentru spirit!”. Hmm, am adus vorba de spirit… Și aici există invidie. Eu, spre exemplu, pot fi invidios pe o cultură mai vastă decât a mea, o gândire universală mai profundă sau o clarviziune de oracol. Reușesc să mă pierd un pic în subiectul ăsta, nestăpânindu-l prea bine. Așa că mă opresc să-l întreb în vis pe oracolul din Delphi, despre cum vede el lucrurile privind spiritul. Iar el îmi șoptește… “Comunism pentru trup, capitalism pentru spirit!”. Acum înteleg! Termenii de capitalism si comunism, i-a folosit oracolul doar pentru a-mi ilustra mie, ca om, niște stări de spirit ale unei trăsături precum invidia umană. A fi invidios pe spiritul altuia, la un moment dat, nu mai numesc a fi invidie, ci doar o dorință spirituală de autodepășire în setea cu care alerg spre stele, aflând în minte adevărul de a fi om.
...Sunt suflet cu trup!