miercuri, 16 decembrie 2009

Timp


Se făcea că trăiam din nou în trecut, cândva înainte de 2012. Aveam iarăși în fața ochilor, fotografia aceea a lumii plăzmuite din carnea cărților de credit. Îi recunoșteam, în visul meu, claxonând prin trecutul aglomerației, sau înghesuindu-se în întunericul tunelului de metrou, de oriunde ar fi fost. Nu zâmbeau decât pozând în ipostaze. În rest, nu știau a zâmbi. Fuseseră învățați să nu o facă. Singurii care aveau acest drept erau șefii lor, dar nu cei cu biroul chiar de lângă al lor, din hala cea mare. Ci grangurii ăia mari, pe a căror ușă scria președinte, cei cu motorul arzând petrol în cilindrii scarii sociale, cei în fața cărora portarii se făceau a se face preș. Și ei, cei mici, voiau să fie mari, să poată zâmbi din belșug, să le fie dat voie să facă orice le-ar fi trecut prin cap, dincolo de geamurile mate ale unui birou sau ale unei vile cu piscină și garaj. Erau valorile supreme de atunci, ale celor mici, atinse de fiecare dintre cei ajunși un pic mai mari decât ei, pentru ca și acestora, la rându-le, treaptă după treaptă, societatea să le fi impus tiparele vieții prefabricate. Egalitatea unora cu alții îi mulțumea doar în momentul în care reușeau să pună piciorul pe aceeași treaptă cu a vecinilor de viață. În secunda următoare își aduceau din spate și celălalt picior, pe care să îl proptească mai sus cu un pas, în speranța de a-și depăși semenii. Trăiau în comparații. Parcă ar fi fost un spectacol cu o întrecere a unor maimuțe ce își copiau gesturile în timp ce se agățau de o scară rulantă.
Visul meu de acum funcționează precum un ceas cu mecanism, căruia trebuie să-i dau înainte timpul cu cel puțin un veac. Iar singura cale de a o face este să învârt butonul către înapoi, trecând prin minute și secole care mai au mai fost, pentru a ajunge într-un final la ora pe care mi-am propus să o setez. E un vis despre a aduce timpul către un prezent trăit în viitor, trecând printr-un trecut al inversului mișcării acelor de ceasornic. Sunt în anul 2009… Jumătate de zi sunt prizonierii birourilor muncii lor. Telefoane, întâlniri, ședințe, brief-uri, media plan-uri, munți de maculatură, lumina falsă și rece de neon, oxigenul de aer condiționat, respirații reciclate. Singurele lor bucurii reale din timpul orelor de program sunt fumatul, cafeaua și pauza de masă. Sunt unicele momente de respiro în care se pot simți oameni. Când pot sta împreună la o bârfă despre șef sau vreo colegă care și-o trage cu nu știu cine. Când își pot povesti între ei necazurile de acasă cu copilul pe care l-ar fi visat fotbalist ori politician, dacă el nu s-ar fi apucat de fumat iarbă la coțul blocului. Atunci își împărtășesc, la comun, vreo iubire ratată, care acum e înlocuită de un credit la bancă cu destinația bunurilor de consum, ori a excursiilor consumate deja de atâta exotism. Atunci se reface politica văzută în seara trecută la televizor, când, cu ochii cârpiți de somn, au mai avut totuși urechi să audă câteva schimburi de replici și înjurături dintre partidele societăților pe acțiuni ale unor doctrine prăfuite. Fără a fi avut vreodată opinii în afara celor de la coafor, sexul feminin al acestei generații schimbă informații, în chip de gest al vorbirii, despre rețete de mâncare, salariile vedetelor sau ale oricui, planuri de concediu, regimuri de slăbit ori mobilierul melaminat.
Grupul celor ce au deschis în adolescență vreo carte din programa școlară își zice elitist, la unison, că funcția pe care o exprimă cravata, costumul, servieta, laptop-ul, telefonul mobil și orice gadget existent ori pe cale de a se inventa, le dă dreptul de a putea mânui un univers. Aici se aud la scenă deschisă discuții despre branding-ul personal și de orice fel, responsabilități sociale, programe de coaching al managementului resurselor umane sau tehnici de manipulare neurolingvistică.
Mai mici sau mai mari, cu toții sunt prezenți pe coridoarele unei vieți transparente precum sticla ce învelește clădirile birourilor lor, în mijloacele de transport ale scurtei călătorii dintre o casă pe credit și o slujbă pe bani, la fiecare colț de clădire în care fumatul este interzis odată cu libertatea unei ființe umane mutilată de obligațiile contractului său cu societatea.
E tot 2009. Vine, implacabil, sfărșitul de săptămână. E sâmbătă. O pauză de lucru obținută prin seculare vărsări de sânge, de către sindicatul ființei social-economice. E ziua pentru grătar, reparat mașina, meci, gătit, spălat rufe, pescuit, vopsit balconul, călărie, parc, restaurant, dans, cumpărături, bere, televizor, spectacol. Da, spectacol! Unul pe măsura lumii care îl cere și, deci, îl inventează. Poezia, muzica, tragedia, dansul, pelicula, pensula, statui ale emoțiilor sufletului uman, sunt abandonate în puținul timp de week end de care se poate, bine, dispune. Acum, spectacolul caricaturii este oferit ca artă de vreun ceas și-o bere. Cultură-n hip și artă-n hopuri! Democratizarea artei la nivel de pub îmi aduce în prim plan comedii de stradă cu performeri erecți, care fac “stand up” către răgușala de karaoke a publicului.
E încă 2009. Am dat acum timpul înapoi cu 23 de ore, pentru a-mi potrivi ceasul să sune cu o oră înaintea imaginației unei ore ne-exacte. Dar mint! Eu nu am ceas. Timpul meu s-a deschis dintr-o clepsidră numită univers. În nisipul ăla mi-am întipărit pașii. Mă trezesc față în față cu un semafor care le arată culoarea roșie unui tramvai și unui Ferrari. Nu mai ezit! Traversez, încălcând orice regulă a circulației mărfurilor și cărnii. În viitorul meu nu există stopuri, iar culorile sunt ale inimii, prin vase comunicante cu scoarța cerebrală. Exist, dar altfel, și te aștept și pe tine dincolo de nisipuri.

foto: "el reloj del Conejo Blanco" - "White Rabbit's clock"