Response/ability

The game we play is let's pretend and pretend we're not pretending
We choose to forget who we are and then forget that we've forgotten who are we really?
The center that watches and runs the show that can choose which way it will go
the I AM consciousness that powerful loving perfect reflection of the cosmos
But in our attempt to cope with early situations we chose or were hypnotized into a passive position
To avoid punishment or the loss of love we chose to deny our response/ability pretending that things just happened or that we were being controlled taken over
We put ourselves down and have become used to this masochistic posture this weakness this indecisiveness but we are in reality free a center of cosmic energy your will is your power
Don't pretend you don't have it or you won't
Response/Ability, a poem by Bernard Gunther

Evidența de la zero

Suflete la etaje, asta suntem, menite să ne prindă sau nu așteptarea. Să-ți pară rău că ai zăbovit sau îți trăiești regretul că n-ai avut răbdare?
Îmi scriu un scenariu de viață dar mă blochez în fața evidențelor. Sunt cele mai dificil de citit. Dau un rewind și vreau să reinterpretez. Realizez că important ar fi fost să nu plâng niciodată hotărârea, indiferent care. Abia atunci mă aflu în prezent. Deci încotro să privesc acum?
Bani sau aventură, ele joacă miza în balantă, cu un risc desigur: gândul că eu îmi imaginez, și cred, că poate fi cândva un risc; de fapt, nu e niciunul. În cele două ipostaze nu am nimic de pierdut altceva decât teama de a nu fi încercat-o pe cealaltă. Aici a fost mereu alegerea, mai este una încă. O hotărâre înseamnă un act material; îmi zic, atunci de ce trebuie neapărat? Întrebare: dar, răspunsul? El vine deja de la sine. Cred că e bine să nu-mi pară de nimic rău, căci nimic e totul. Dispare dacă nu mi-l mai închipui.
Sau totul e nimic? Îl las să se întâmple. E, doar, nimic de pierdut.

mirajul

stella Maris mi-a dat dăruit o vedenie, un fior, o dilemă a cărei rezolvare, deși o cunosc, vreau să o simt mereu. a vedea și auzi undeva, sus pe Univers, cum e noapte sau dimineață în aceeași oglindă. icoana celor două suflete se reflectă până în pământ. o aventură spre cu totul altă lume e ideea despre lumea noastră. o simplă piatră, ca o metaforă pictată de timp. we dream each other awake

Alpinistul

– Muntele pare să deseneze în piatră graficul vieții.
– Și totuși… Statistica, prudentă, calculează riscul de cădere în gol. Tu de ce nu ai găsi o poiană și acolo să prinzi rădăcini?
– Fiindcă urcușul e liber, doamnă. De ce aș alege să mă fixez în coardă de peretele vieții? Prăpastia e doar un miraj al mormântului deci cu nimic mai mult decât o sperietură de moarte.
– Și totuși… Cât de greu îi e unei lacrimi să picure până sub pământ?
Cântă lumina pământul, îl cheamă pe-un om de-și spune Andrei. Devin unul și același cu imaginea acestui bărbat. Ne identificăm în oglindă, împrumutându-i chipul sub raza chioară a becului de 60. E ca și cum am schița împreună dansul dintre o icoană și umbra sa. Adolescența pierdută ne dă amândorura pumni grei la ficat. Din fericire, nu se vede încă asta pe față. Anii turnați pe gura sticlei, cearcănele prezervate în formolul din cluburi, mai au până să-și verse otrava. Moartea îmi bate în pereții plămânilor o dată cu fiecare fum dar plăcerea de a-l sorbi e mai mare decât orice risc. Nu știu pe cine să ascult. E mai bine cu lumină sau pe întuneric, e vocea din mine sau proiecția propriului chip?
Locuiesc la demisol iar zorii s-au lipit cu noaptea în provizoratul noii vieți de București. Aproape că m-am contopit cu lebăda din pelicula lui Aronofsky. Continuând să trăiesc aici, mă sacrific în așteptarea fericirii.
Soarele mi se strecoară sub pământ abia pe la miez de zi. I’m embraced by a snake of light, șoptesc desenând umbra pereților. În anticamera beznei l-am găzduit pe Andrei, într-un moment al sinelui său de la bariera metaforei cu realitatea. Gândurile lui i se scurg din tăcere iar mie, camera obscură îmi developează amintiri. În mansarda din Victoriei, abia dacă practicasem, superficial, exercițiul de iubire spre cer. M-am aruncat în underground pentru a pricepe ceva mult mai fin. Deprind înțelesul viselor, fără să înscriu arcuri pe ceas. Oare aș putea pipăi astralul, cel care dăruiește viață imaginilor din somn? Creierul îmi cere acces liber către o memorie creatoare și infinită de senzații, ducându-mă printr-un labirint de neduplicat. Acum chiar că nu mai deslușesc cui îi vorbesc, mie sau lui Andrei?
Risipesc dimineața înțelegând că la final nu mai contează dacă la demisol fusese noapte sau zi. N-am de ce să mă mai tem că-i voi vedea, lui Andrei, carnea descompusă într-un abis. El fusese șoferul de troleibuz, cel căruia în vis m-am chinuit așa de mult să-i deslușesc ochii de sub giulgiul ființei. El mă conducea ca un nebun prin lume, până ce n-a mai putut lua curba. De la viteză, a pierdut controlul volanului. Îți dai seama… Ce să faci cu un troleibuz atunci când te grăbești să afli atât de multe, iar tu trebuie să oprești la fiecare stație? În intersecția din vis am ieșit ușor pe fereastra spartă. Maldărul de fiare era răsturnat pe șosea. N-aveam nimic și nimic nu mă durea. Atâta doar că pe Andrei cel neatent nu l-am mai revăzut de atunci. Continuu însă jocul de șah cu subconștientul său, ca și când mi l-ar fi lăsat chezășie. Închei cu o remiză la finalul căreia ajung să recunosc o imagine: Cei doi regi stau față în față, împăcați. Încălecă pe același cal și urcă în căutarea celui mai înalt vârf. Iar când le va fi dat să îl găsească se vor fi contopit amâdoi într-un singur suflet. E ușor urcușul, trebuie doar a da curs emoției. Tata m-a învățat cum să fac asta, el a fost alpinistul atunci când Andrei era un copil. Undead!

El imbatible alcalde de Marinaleda

Să aleg America Latină sau India, ca viitoare destinație a călătoriilor mele? Sevilla, Marinaleda, Spania îmi trezesc apetitul pentru latinitate. Dar, stai, la castel în poartă oare cine bate?
E Marți și plouă. Azi nu se poate lucra. La ora opt, Antonio m-a trezit ca de-obicei pentru a-i da reșoul. Tipul e monitorul de dimineață al sălii de sport. Mă deșteaptă în lipsa unui ceas: Hoy no se trabaja, Andres! Nu se poate turna beton pe ploaie. Ce bine! Pot să mă culc la loc. Visez preț de încă ceva ore. Tare ciudat visul. Îmi apare năluca lui Cristi Rotaru, fostul meu director de la Pro TV. Se întâmpla acum vreo unșpe ani când mi-a cerut să rescriu un comunicat de nu știu câte ori. Îmi spunea să-mi formulez frazele concis, așa încât să fie înțelese de oricine. Eram tentat, ca și acum, să mă pierd în detalii.
Cât o fi ora? Bătăile din ușa pavilionului sportiv, casa mea provizorie, se întețiseră. Ce mult am dormit, e deja trecut de mijlocul zilei. Cine să fie nerăbdătorul de afară? Mai zac un pic sub pătură. Afară e cam frig. Ciocăniturile se răresc. De dincolo de fereastră îl aud pe străin vorbind la telefon. Pe jumătate adormit, îmi pare o limbă africană. Hai să mă trezesc! Of, iar e Marți iar Sindicato e închis. Nici măcar de fumat nu am. Noroc că am păstrat câteva dulciuri de ieri, primite de la tovarășii de muncă. Înfulec ultimul croissant. Ce bun e! Mușc din umplutura cu cremă de lămâie. La mijloc nimeresc peste o tabletă de ciocolată. Bine că azi nu muncesc. Efortul mi-ar face foame. Dacă hibernez măcar nu o voi mai simți acut. La poarta de fier îl găsesc pe omul care ciocănise mai devreme. Ce surpriză! E un argentian. Se numește German.
Comita solidaridad con America Latina! îmi vine în minte, în vreme ce facem cunoștiință. E unul din sloganele care ilustrează un zid din Marinaleda. Tipul vine din Valencia. Cică e deja pe drum de un an, în Spania, în continuă căutare de bani și lucru. Picase din cer în Marinaleda. La primărie i s-a răspuns că e imposibil să capete ceva de muncă în perioada asta. Sezonul măslinelor abia ce trecuse. Aici ai doar două opțiuni: agricultura și construcțiile. Alte joburi le mai poți găsi doar printr-un dintr-un surplus de noroc, în cine știe ce bodegă sau magazinaș. Fermierii de animale își au asigurată existența, de pildă ciobanul care mână turma peste șoseaua comunală, lăsând în urmă un miros proaspăt de stână.
German fusese îndrumat de un funcționar al primăriei către castelul sporturilor. Se fac două săptămâni de când locuiesc aici, în vestiar. Abia după prima am reușit să găsesc ceva de muncă, voluntar. Argentinianul se cam strâmbă auzindu-mă că nu câștig bani. Prestez munca cea mai grea din costrucții, torn beton, iar el se miră că nu am pretenții mai mari. Ar apuca-o spre mai departe, către Malaga. Cică acolo ar fi mai multe posibilități. Îi sugerez să mai șadă dacă vrea să cunoască Marinaleda. Tot ce își dorește sunt însă banii. Pentru a te stabili în locul ăsta ai nevoie de răbdare. Apoi trebuie să demonstrezi că lupți cu pasiune. Abia la urmă poți culege fructele semănate cu inima.
În prima săptămână m-am trezit, la rându-mi, abandonat. Pe primar îl căutasem în fiecare zi. Nu fusese de găsit niciunde. De acasă îmi răspundea iubita sa gravidă, rostind aceeași placă: Juan Manuel e în Sevilla. Se pregătește pentru alegerile locale. Încearcă mai pe seară! Printr-un noroc am dat peste el. Mi-a spus să îl aștept la Sindicato de Obreros del Campo. Avea să le vorbească localnicilor și apoi să mă introducă în crâșma la care, de altfel, mănânc cele trei mese zilnice. Cu munca nu m-a lămurit în niciun fel: Caută-mă tu mâine și vorbim! A dispărut precum fantoma unui revoluționar în negura istoriei. A trebuit să mai aștept alte câteva zile până să îl reîntâlnesc. De data asta m-am dus la primărie, în audiență. Urc în biroul amicului Manolo, unicul locuitor al Marinaledei care vorbește engleza. Hei, Andres, ești norocos omule! Senor Gordillo e aici, toată dimineața. Coboară și așteaptă-l. Găsești tu biroul… Acolo unde vezi mulți oameni. Juan Manuel ține audiențe.
Îl reperez pe primar ieșind nervos din birou. Îl salut dar pare să nu mă recunoască. Nici că mă bagă în seamă. Îmi aștept cuminte rândul. Care e ultimul aici? mă întreabă un urât din grupul de africani aterizați parcă direct de pe plantațiile cu cafea. Mă postez în fața ușii. S-au făcut aproape două ore deja. Tutunul s-a terminat așa că, n-am ce face, îmi ocup timpul filmând din priviri oamenii ce intră și ies. Alături de grupul negrilor gesticulează câțiva gitanos. Pe unul, îl mai văzusem la Sindicato. Ăștia sunt ceva mai civilizați decât țiganii români. Măcar se îmbracă curat și miros bine. Vorbesc omenește, nu urlă. Uf, mi-a sosit într-un final rândul. Credeam că o să leșin de foame. Nu mâncasem nimic toată dimineața.
Que quieres? mă întreabă senor alcalde, de cum fac primii pași în birou. Mă invită să iau loc în fotoliul de piela. Pare că mă ia la mișto: Ce, nu e bună mâncarea de la Sindicato?
Ba da, cum să nu, e foarte bună! Senor Gordillo, am o problemă. Vreau să muncesc! Mă simt prost să trăiesc și să mănânc pe gratis. Trebuie să dau ceva în schimb. Nu am bani. Pot să ofer munca mea în folosul comunității. Trebuie să-mi dați ceva de lucru! Îmi repetasem de câteva ori discursul, înainte de a intra în audiență. Am potrivit puținele vorbe deprinse în spaniolă cu o engleză basic și facil de înțeles chiar și de un începător precum primarul.
A priceput și vede că nu glumesc. Abordasem un ton ferm. Nu l-am mințit cu nimic. Vreau să mă recompensez cumva pentru găzduire. În plus, voi avea ocazia să cunosc mai bine oamenii, colectivitatea, dialectul andaluz, cultura autentic spaniolă.
Ce-ți place să muncești? În parc sau…? mă întreabă el cu o atitudine mai degajată. Devenise calm, amabil, binevoitor. Își aduce, cred, aminte de discuția noastră din prima seară. Abia ajunsesem când i-am spus că, la rându-mi, cred în utopii. Acum, tocmai ce i-am confirmat asta. Călătoresc fără bani, scriu povești pentru blog și vreau să-mi ofer munca, necondiționat de un salariu. Prin câteva cuvinte îi sumarizasem primarului ideea mea de responsabilitate socială, așa cum o văd aplicată într-un viitor al umanității.
Senor Gordillo, mi-e egal ce-mi dați să lucrez. Cu cât mai grea treaba, cu atât mai bine. În folosul comunității să fie, asta e important. În Germania am muncit la o fermă, așa că nu mă feresc de greu!
Mă bate prietenește pe umăr. Trebuie din nou să-l aștept. Mai întâi, vrea să rezolve audiențele de afară. Apoi…?
Apoi ne îndreptăm împreună spre parc. Pe drum, mă grăbesc să-i rezum convingerile. Nu e un pelerinaj religios! Multă lume mă întreabă de ce călătoresc astfel, sărac. E o latură spirituală, bineînțeles, și ea ține de propria mea evoluție. Să supraviețuiesc fară bani a fost o alegere benevolă, o utopie poate. Știu că oamenii, atâta timp cât va exista moneda, nu vor găsi fericirea, libertatea. Se vor umili mereu, sclavi ai sistemului în care bancnota ține loc de suflet. Desigur, nu banul în sine e inamicul ființei. El nu reprezintă mai mult decât un instrument de schimb. Modul în care înavuțirea peste nevoi se ridică, social, la rang de valoare supremă întrerupe firul comuniunii cu universul. Fără o educație sensibil-spirituală nu se va putea depăși niciodată momentul cercului vicios în care banul devine un titlu de proprietate asupra vieții, un viciu al conștiinței, încurajând supraconsumul și egoismul. Wow, iată-mă ținând unicului primar comunist din Spania un discurs asupra ființei. Îi vorbesc într-o engleză-andaluză pe măsură ce ne plimbăm prin grădina publică. Omul se oprește brusc. Mă studiază lung, din creștet și până-n tălpi… De unde spuneai tu că vii? Din Ungaria? Ah, din România, nu-i așa? Aprob. Ascultă, tu vorbești chiar bine spaniolă. De cât timp ești aici? Of, așteptasem cam multă vreme întrebarea asta.
O să-ți placă, ai să vezi! Mă prezintă echipei. Muncitorii lasă baltă roabele, strângându-se ciucur în jurul nostru. Până să ne vadă, mângâiaseră o suprafață de beton ud. De Luni te prezinți la muncă. La opt și jumătate fix! Pleacă grăbit iar eu îl urmez. Muchas gracias, Senor Gordillo! Se oprește ca și cum ar fi uitat ceva. Face doi pași înapoi și mă cuprinde cu mâna pe după umăr. Zâmbește: Todo va a estar bien, mi hijo!
Și cum zici că se cheamă blogul tău? mă întreabă argentinianul căruia îi terminasem de povestit întâlnirea cu primarul. Îi scriu pe spatele unui bilet de autobuz adresa și abia atunci realizează că e în română. Se poate traduce și în castellană?
Claro que si! Sentimentele au o limbă universală. Până la a găsi pe internet un translator fidel, aș vrea să învăț eu spaniola, într-atât de bine încât să o pot și scrie. O călătorie prin America de Sud, asta ar fi alegerea perfectă pentru cunoașterea și practicarea teoriei.
***

Everybody wants to be...

Din nori tocmai ce au apucat să curgă răzleț câteva lacrimi, peste piață. Stau față în față cu Catedrala uriașă. Ca niște zmeie colorate umbrelele se ridică deasupra întinderii de turiști, adăpostindu-i, iar printre ei mișună rezidenții pestriți ai Barcelonei, fiecare aflându-și rostul cum poate. De câteva zile tot încerc să mă opresc și să ascult, măcar pentru câteva minute, noul big band de stradă. Hazardul, poate și criza de bani din Spania, au încropit din cei trei cântăreți anonimi o orchestră haioasă, spre deliciul publicului filtrat ad-hoc.
Zurliul ăla brunet bate necontenit ritmul din picior, învârtindu-se ca un titirez pe scăunelul rotund. Sigur a fost plămădit din aceeași sămânță cu pianina sa. Sub atingerea degetelor clapele improvizează bucuria clipei. Grijuliu, precum un tată ce-și ferește copilul de răceală, acoperise clavirul cu plastice, așa încât ploaia să nu-i îmbolnăvească prețiosul torace din lemn. Bătrânelul gras și bărbos e trompetist. Îl mai văzusem, pare-mi-se la Paseig de Gracia, dedesubt, insuflând note de jazz coridoarelor reci ale stației de metrou. Primea de la trecători zâmbete rătăcite și, uneori, câte un bănuț de prisos. De mai departe, chitaristul suscită audiența efervescentei adunări. Lunganul s-a deșirat cât un fir de ață iar mandolina sa nervoasă îi acompaniază pițigăiat swing-ul din voce. Ansamblul e... groovy! Totul pare sosit din lumea desenelor animate cu motani vagabonzi și puși pe cântat în jurul tomberoanelor. Everybody wants to be a cat, nu-i așa?!
Ritmul se domolește într-un blues. Trubadurii își trag sufletul după atâta zvapăială dăruită public și recompensată frenetic de aplauzele japonezilor cu blitzuri.
Mă uit în dreapta și am impresia că fata care îi pozase zâmbete false fotografului e pe cale să se despoaie. Să fi surprins incidental câteva cadre pentru vreun pictorial XXX? Ceva îi distorsionează vederii mele, probabil exchibiționismul artificial al profesionistei ce nu se leagă cu autenticitatea banduriștilor amatori. În compensare sorb un fum. Ah, promisesem că las tutunul.
Întâmplarea care-mi fixează acum ochii inspiră în creier iz de THC. So, rock the joint! Doi străini, hoinari mai degrabă, dansează. Nu se înscriu deloc în tiparul clasic de vizitatori ce poartă prevăzător camerele pe umăr și cheia de la hotel în buzunar, avizi a se fotografia pe fundalul oricărei clădiri mai suverane. Își întrețin pașii cu ritmul band-ului. Mișcările, deși amuzant executate și diletante precum ale interpreților de stradă, le sunt infinit naturale. Toată lumea îi ochește dar lor nici că le pasă. Sărutul se întâmplă nicidecum ostentativ. Suflarea aproape că li se topește într-o îmbrățișare. Par a fi francezi sau, nu știu, dar ce mai contează... Plutesc, ținându-se de toate mâinile, în buricul Barcelonei, băiatul în pantaloni de catifea verde-reiată și fata cu batic roz, împletind cu freamătul pieței fericirea de a fi. Of, doamnă!

Liniște

tac. tic-tac.

București, sau cum să mă las de fumat

Plata pentru kilogramele de carne se încasează sub plesnistura biciului, în piață, pe spatele ființei. O datorie morală, sângele o restituie sufletului abia atunci când a înțeles și simțit durerea.
În căminele sărăcimii din Spania am aflat ce e puritatea roasă de șobolani veniți din groapa de gunoi a banului. Dacă ar fi purtat cu toți costume scumpe, în locul stigmatelor de homeless, probabil că n-ar mai fi fost posibilă nicio abluțiune.
Tiparnița socială face ca cineva, oricine, să vrea mereu a deveni altcineva dar niciodată el însuși. Ești șchiop, prietene. Ai vrea să înfigi pasul drept în asfalt dar nu poți.
Treci prin evoluție, nebunule, călărind calul negru prin colb. Moartea îți seceră regele iar tu ai vrea să te ascunzi, undeva, pe tabla de șah. Nu mai ai unde te piti. Poți doar să mergi mai departe. Ai deprins mersul iar acum ești liber să redevii un nomad. Pentru asta se va fi inventat bicicleta, zveltă, pe două roți, iar o dată cu ea și lsd-ul subconștientului echilibrând suprafața.
Și de ce ar interesa rezultatul Stelei în meciul cu Oțelul Galați mai mult decât propria-ți singularitate? De ce atâta inegalitate în descoperirea ființei? Să fie oare un nul scorul acela sub care se poate înscrie făptura umană între materie și spirit? Pe aceeași undă a gândirii, Dunărea și Amazonul sunt cursuri diferite purtând amândouă fluidul aceleiași realități induse. Mai mult, Europa și Asia au fost tot una cu Americile. Așa ar fi trebuit să fie. Devin infinite zonele filmate din unghiuri diferite deși diferită este doar vederea care știe a cuprinde fractale.
Bucureștiul, la scară măruntă, îmi pare un amestec de lumi, o cameră a anticarilor de pe Kiseleff pitiți la umbra corturilor de duminică. În capitală plutește zăduful Bărăganului peste un praf greu de răsuflat. Poate că în acest punct ar trebui să las definitiv fumatul. Sunt în România deja de prea multă vreme.

Imobiliar

Sunt băiatul cu coronița. Vânător de chilipiruri, mi-ar zice. Stau întreaga zi la pândă în așteptarea unui ideal de închiriat. Clienții încearcă să aștepte alături de mine. În astfel de clipe, ce ar putea fi răgaz pentru ei, îi surprind tremurându-și panica din picior. Cum să stea degeaba? Sunt programați să nu poată răbda liniștea. Ei trebuie să cuprindă totul, să vrea, să obțină... Își revendică viețuirea. Nu reușesc să-și apropie visul către sine și astfel chiar să se întâmple. Când li s-a întâmplat, rar sau poate niciodată, i-au spus soroc momentului.
Ca agenție de garsoniere, fac legătura dintre cereri și oferte. Uneori se strâng mai mulți doritori decât poate piața. Câteodată cererea e cu mult mai discutabilă decât ofertele. Alteori caut în zadar oferta. Dacă voi fi așezat bine greutățile în talere, munca și premiul - drept recompensă, dacă arunc proasta idee de mă cheltui pentru a-mi cumpăra fericire, atunci speranța apare. Balanța îi va luci privirii. Desigur, surpriza îi este dedicată unui sigur client. Aceluia i se va acorda coronița pentru răbdare. Este împodobită cu lauri, la fel ca locuința unde își va așterne temporar visele.
Preiau afluxul din internet. Reasamblez anunțurile și le public, abia după ce mă voi fi convins de autenticitate. Jocu-i de-a baba oarba pe arterele Bucureștiului…
Închiriez o cameră ca de hotel, la mansardă, în Piața Romană. Cineva ar primi aici răsfățul razei, printr-o fereastră de Rai luminând geometria de locuit. Liniile pereților încetează să mai fie doar capete de lume. E camera de unde să te desprinzi, să-ți iei zborul către universul din tine. Chiria, fără a fi neapărat definită de niște cifre, reflectă tot ceea ce vrei să îți oferi, ție, dar și lumii întregi. Toate avantajele sunt incluse în prețul plătit, dar mai ales acela de a fi TU.
Ce-ar fi?

Independent

Mediterana mi-a dăruit un rezervor de purificare. Pământul e ca un web cu centre sufletești. Linkuirea sufletelor are loc prin împreunarea realităților, ca din senin. Mă văd în realitatea altuia. Totuși, am o dilemă. Înspre care Indie să mă îndrept? Să fie cea a șamanilor din America de sud sau India brahmanilor din pubisul Asiei?

La Machina del Diablo

Lumina îmi mai curăță sufetul de impurități. Scânteia să-i fie oare venită din Soare ori văpaie îi este Iadul în care clocotește sânge murdar?
În Marinaleda se făcuse primăvară încă de cum a început Februarie. Ziua era caldă și o lucram în mânecă scurtă. Deși îmbrăcat lejer simțeam o apăsare. Să fie de la roaba încărcată ochi cu beton? Nicidecum. Copiii locului se vor zbengui curând în parc, strada mare din Marinaleda va fi toată un chiot ca de fiesta.
Îmi cântăresc tristețea cu greutatea betonului pe care îl torn în roabă. M-a însoțit peste tot, în călătorie. Ce mă face să rămân trist în vreme ce se râde în jur? E, poate, durerea singurătății. E tristețea căreia acum îi știu răspunsul și îl pot formula doar așa... O apăsare inexplicabilă a ușurătății ființei, asta cred că mi-au șoptit cărțile lui Kundera prin dialectica lor interioară.
Nu știu cum le-aș fi putut explica localnicilor dintr-un sat anarhist din Andalucia că purtăm în suflet povara firească a focului care topește și naște materie. De când am început călătoria îi tot caut tristeții contrabalansarea spirituală. Orbecăi încărcat cu pietroiul pipăind calea fericirii. Oamenii de lângă mine își cară povara fără a fi conștienți de durerea ce îi apasă. În Marinaleda toți trec peste ea cu surâsul unui copil pe aripi de flamenco. Un suflet închis în costumul trupesc ar însemna lecții despre evoluția spirituală și cum aș putea reproduce eu asta câtă vreme evoluția înscrie în manualul său de istorie revoluții dar niciodată invers.
Betonul e greu dar trebuie să-l ridic…
Băăă! Curgeee, băăă! Îl caut pe ăla care țipase. E ca și cum aș fi fost deșteptat violent din vis. Îl văd pe Raffa încărcat cu o roabă plină ochi. Vorbește cu Juan, șeful de echipă: Bă, nu vezi că s-a stricat! Oprește căcatu’ ală!
Câteva zeci de lopeți zdravene cu pietriș amestecat cu altele de ciment și împreună cu apa care le spală pe toate ca-ntr-o albie debordaseră deja din infernala cuvă. La machina del Diablo trebuia să își dea finalmente obștescul sfârșit. Mă rugasem dumnezeului betonierelor pentru grăbirea minunii. Speram să poată opri mersul chinuit al mașinii așezate moț în mijlocul parcului. Niciunul dintre noi nu-i mai suportă răgetele venite din lumea durerii pietrei. Betoniera mugește, trosnește, pocnește din toate mădularele.
Lui Mariano îi trebuise ceva îndemânare și atenție până să se învețe la cârmă. E un adevărat matelot. Apasă pedala de deblocare a cuvei și înfige cu putere ambele mâini în gâtul mașinăriei. Amestecătura începe să cadă, ca niște purcei cu stropi, în roaba de dedesubt. Mulțumit de sine, Mariano ridică cu putere volanul. La treaba asta munceau de obicei doi oameni. Este nimic altceva decât momentul de împotrivire al fierului la trecerea înapoi către epoca de piatră. Betoniera nu mai vrea să revină la starea initială, de semi-repaos și de amestec în muncă. Se enervează într-atât de tare încât amenință să rupă brațul celui care nu lasă cârma din mână. Atunci, tot betonul din interior se va fi risipit în nisip.
Nimeni altul, nici măcar ursul de Juan n-a reușit să îmblânzească fiara așa cum o face Mariano. Grasul ăla mustăcios o ținea mai altfel, mai din scurt. Brațele lui o smuceau într-un asemenea hal încât aveam impresia că se vor prăbuși împreună într-o încleștare pe viață. Nici chiar forța uriașului, dobândită săpând mormintele răposaților din sat, nici așa La Machina del Diablo nu se cumințește.
Totul pare ok acum. Cuva, se pare că am fixat-o la 130 de grade. Îmi fac curaj. Să fi reușit din prima stăpânirea bestiei? Pedala de siguranță sărise, oare, complet? Să se fi auzit click-ul? Nu apuc să răspund… Curgeee, băăă! Juan, șeful de echipă, surprinsese pe îndelete întreg tabloul. El este unicul responsabil cu șantierul.
Auzi, bă, ia treci tu acolo și lucrează! Ce, crezi că ții mai bine mașina ca Andrei? E Raffa care se răstește la Juan, șeful. Cu mașina asta de căcat nu se mai poate lucra!
Betoniera își va da așadar curând ultima sa suflare; ce bine! Înțelegând asta încep să nu mă mai simt amenințat. Trag un fum din jointul lui Raffa iar cu celălat braț stau sprijinit de cârmă sub chiar privirea dresorului Mariano. O calc, o rotesc către pământ și o mulg direct în roaba întinsă ca o strachină veche. Îmi trag sufletul. Urmează ca ea să geamă acum, să urle, să vrea să zdrobească și să facă implozie. În corp, thc-ul făcuse din mine Popeye. I iem what I iem ar fi zis marinarul după o conservă plină cu verde de spanac. Apuc căpăstrul și trag dintr-o dată cuva unindu-mi mișcarea cu forța sa interioară. Desenăm împreună un arc. O opresc în poziția în care ar trebui să i se dea nesătulei vreo patru găleți de apă și cam cinzeci de lopeți cu nisip plus cimentul. Reușisem să o trec peste linia verticalei, aducându-i buza aproape de colegii mei cocoțați pe pietrișul grămadă. În loc de a-și pregăti lopata pentru a umple burdihanul flămândei, Mariano stă încremenit. Privirea îi transmite admirație... Bine bă Andres, vezi că n-a fost greu? Dă-o dracu de betonieră că noi am făcut-o! Mă retrag din scenă în glorie. Colegii, chiar și Juan, șeful, au putut lua act de dominarea fiarei. Sorb euforia victoriei dar Bum! Pașii îmi sunt fracturați de un sunet teribil. Părea că cerul a căzut la pământ, că mai am doar o gură de aer pe care s-o respir. Trag fumul din joint mai adânc și îmi arunc privirea înapoi la câmpul de luptă. La Machina del Diablo pare să nu se mai miște. Nu e nimeni rănit. Stăm doar ca niște stane de piatră holbându-se către hăul rămas în eter după moartea betonierei.
Și, în ziua aceea de sărbătoare, nimeni n-a mai lucrat. E ceea ce ne unește pe toți. Ne-am adunat roată în jurul mașinii înjunghiate. Cercetăm cauzele, ne dăm cu presupusul. Uriașul Juan, groparul, o întoarce cu palma de parcă trupul ei i s-ar părea un glob pământesc. O unge cu o găleată proaspătă din apa butoiului. Așa, curățându-i rana, îi face autopsia. Nu-i de la cuvă. Uite cum a spart-o un pic aici, vezi? mă întreabă arătând spre unul dintre cuțitele dispuse în cruce la baza interioară a betonierei. Expertul continuă: Totuși, eu unul nu cred că vine de la zgaiba asta. E de la distribuție.
Las-o bă, nu vezi c-a murit! țipă Raffa mai de departe. Dă-o dracu, facem tot betonul în astalaltă! Sau plecăm acasă.
Cu toții ne-am bucurat atunci la gândul ăsta mai puțin Juan, șeful. Fusese o zi grea. El se simțea încă responsabil. Mașina galbenă și silențioasă, ce-i drept, ar mai fi putut să ducă, dar noi nu. Betoniera cealaltă e destinată doar amestecurilor delicate. Deasupra șapei de beton turnăm o spumă albă, curată, o suprafață de joacă pentru copii. Uneori, proaspătă, materia pe care o torn cu roaba îmi pare că adie a briză venită din mare. Să fi fost oare din cauza ingredientului nisip? Da, cred că asta e: La Machina del Diablo este surprinsă la punctul morții sale ca o betonieră, în timpul de expunere din deșertul Andaluciei. O amintire.
***

Încadratură

– Sunt un călător. Suntem ființe călătoare și mesagere, pictori de vise în Univers
– Eu îmi citesc visele.
– Tu știi de ce mai avem încă politică? Din nesiguranța omului de a se conduce pe sine. Răsfoim în minte imagini voind să le ușurăm potrivirea. Sărutăm urma de ruj din portrete încercând să aflăm unde se ascunde inima ce aprinde buzele. Abia când reușim o hartă din secvențele vieții primim înțelesul complet.
– Ok, stop cadru și începi ușor să te trezești. Mai filmăm și mâine…

Deconectează-te

și m-am deconectat... de la orice formă de rețea gen facebook, prezentă și viitoare. bătrânul meu laptop nu are cameră și nici microfon așa că skype-ul îl văzusem doar ca pe un mesager impotent. chiar și lui messenger i-am zis pa acum ceva vreme. aș vrea ca singura mea formă de socializare virtuală să fie blogul în exercițiu de scris, un caiet mereu provizoriu și foarte larg deschis

Deal

vând iluzii, cumpără careva? sunt aproape pe gratis. te costă doar un pic de efort să le poți desluși.

Realitatea nu există

dulce coșmar al realității, bem la același bar. între timp m-am cioplit din lemnul tejghelei. e vremea acum să ne dăm cap în cap, ca de la egal la egal, în halbe și jointuri. ha, încep să câștig. strategia e curs de visare. îmbăt și mai tare realitatea, decât ea pe mine. așa reușesc să fiu treaz în visul tuturor de zi cu zi.

O dublă

e o secvență în filmulețul ăsta al Mayei Deren care nu-mi dă pace. mi-a rămas întipărită în minte și încerc să-o preschimb în scris. zburătorul știe să alerge. e momentul în care-și face intrarea în cetate, ieșind din întunericul unei porți cu cotloane. o alergase, precum orice bărbat normal, pe diva sa dansatoare. bietului actor i s-a șoptit un pic prea târziu din regie comanda să-și reînalțe aripile. camera, pornită, surprinsese deja peste peliculă alergarea cu pași mărunți a gimnastului. de aici, de la o dublă deloc proastă, reînvie spiritul zburătorului în oraș...
Maya Deren, 1946, ritual in transfiguered time

Cheia sol

Tai somnul ca un semn de carte la semnalul de alarmă al unui steag negru, desenat pe coperta ființei. Sunt un cuib viu de cuci.
Mi-e un pic frig. Sunt doar o umbră a uriașei rezerve de căldură. De când stau la demisol, am și uitat cum arată raza. Vorbesc româna dar, inversându-mi fanatic fonetica, aș vrea să nu mă mai opresc doar la o anume limbă. În plus, mă simt ciudat acum, când abia mă reobișnuiesc cu figura din oglinda Bucureștiului. Totuși, doar așa, privindu-mă în ochi, îmi pot aminti…
Mă trezesc în miez de noapte. Privesc buimăcit în jur și nu înțeleg: Unde dracu´ sunt? Ce-i cu salteaua asta tare și de ce e atâta negură în cameră? În ce iad din lume am mai ajuns?
Nesiguranța! Ea te sugrumă. E coșmarul care tocmai ți-a deșteptat visul. Până să-l am, pluteam în paradis. Eram înconjurat de păsări colorate dragi și soft, de lumea alături de care mi se părea că mă simt mereu în siguranță. Visam că sunt în acord cu viața și că nimic rău nu mi se va putea întâmpla, nici măcar noaptea. Când, dintr-o dată, paf! Visul se spulberă iar eu stau în pat, în capul oaselor, întrebându-mă în bezna cărei realitați surghiunite, unde naiba am mai ajuns...?!
Oare chiar am talent la scris? Oare pot avea încredere în oameni? Oare, argentinianul din patul de dedesubt, Ignacio, își va mai delira mult epilepsia prin crize succesive? Gata, știu! Mă aflu într-un han din Barcelona, printre vagabonzii străzilor pavate cu durere. Puteam să fi fost oriunde în visul ăsta care se prinde de mine precum o piele... Sevilla, Almeria, Cartagena, Alicante, Elche, Valencia, îmi sunt totuna: Aceleași așternuturi cu miros de stradă, aceiași derbedeii.
Oare laptopul o sta în siguranță, acolo, în rucsac? Nu știu de ce dar iarăși ajung să mă gândesc la posibile primejdii, la securitatea cu care mi-am dorit să-mi înfofolesc viața.
Și, mă rog, daca tot te gândesti la a te feri de pericol, de ce te preocupă tocmai soarta unui calculator? E doar un simplu obiect! Valoreaza oare mai mult decât propria-mi viață? Să fie acel laptop lucrul care îmi dă certitudinea că îmi place să-ți scriu?
Certitudine este un alt înțeles care mă pune pe gânduri. Este opusul dubiului. Singura mea convingere este că trăiesc rătăcind printre fostele granițe ale Europei și nici măcar asta nu e o certitudine. Poate fi orice… Un vis, un fum sau o luptă. Doar eu știu felul în care-mi privesc realitatea în ochi.
Revin la primejdii. Sunt conștient că mă expun lor, peste tot, la o aripă de zbor. Încerc să mă feresc din calea lor. Ce să fi fost totuși orele dormite pe iarbă, aproape dimineața, sub statuia lui Columb din buricul Barcelonei? N-o fi fost oare altceva decat o primejdie căreia mi-a plăcut să-i fiu complice?
Hotărăște-te! Iti place sau nu nesiguranta secundei, clipei? Păi, dacă nu mi-ar fi plăcut, n-aș fi rămas să dorm în bancomatele din Alicante, alături de hoți de buzunare, cerșetori injectați în venă cu veninul străzii, câini care latră a om. N-aș fi ales să traiesc așa.
Chiar… De ce o faci? De ce încerc impresia că visez urât, uneori, atunci când nu știu exact unde mă voi trezi?
Visul, acela astral, este mai puternic decât orice halucinație din lumea materială. Mi-e cumva frică pentru că s-ar putea să mă trezesc? Sau pentru că s-ar putea să adorm într-o bancă semi-dezbrăcat de confortul unui rucsac cu haine, cu laptop și cu sacul de dormit? Banii au încetat să mai fie vreun preț. Știu unde mă voi fi îndreptat săptămâna viitoare? Am vreun plan?
De ce ti-e frică? Păi, ce aș avea de pierdut? Sau, doar așa, prin renunțarea la tot, am câștigat de fapt tot? Îmi place să zbor, aruncându-mi balastul pe pământ. Vezi cât de ușor mă pot ridica în văzduh, printr-o teleportare a greutăților?
Nu ți-a spus Antonio, peruanul de la masa săracilor din Alicante, că vei putea dormi cu capul pe șine fără ca ceva să te strivească?
Știu foarte bine cine ești, tu, acest personaj dumnezeificat cu care dialoghez! Ești ultimul supraviețuitor al masacrului din Olimp. Ai scăpat cu viață după genocidul ordonat în biserica timpurilor. Celalalt, al lor, e doar o pastișă atârnând cu barba de un fir de nor. Dumnezeul căruia îi scriu cu plăcere o religie, este inteligența care mă protejează ca pe propriul său copil, născut prin vulva universală a spiritului Său. Să fie deci doi? Sau unul este reflexia genelor din carnea celuilalt? Ești complet. Egoismul, invidia își încetează invizibil existența din carne schimonosită. Întotdeauna m-am întrebat când vor zbura toți oamenii. E vorba de echilibru. Sunt unul și același. Ajung sa mă văd întrupat în sensibilul ființei, abia după ce mă voi fi ars în toate piedicile nesiguranței.
Un laptop, o avere ascunsă în dulap, sunt câtuși de puțin siguranță.
Ce faci acum, cânți?
Cheia sol. There is nothing safe in this world/And there's nothing sure in this world/And there's nothing pure in this world/Look for something left in this world
...It's a nice day for a white wedding/It's a nice day to start again.
Billy Idol rămâne un moft din copilărie. Acum adulmec misterul modificării negreșite, genetice, a pâinii în vin. Las de-o parte superstiția și îndoiala de sine. Încerc să aflu cum se cultivă sămânța de grâu care face să crească o podgorie și transcede apoi în cupa unui episod al posibilei utopii.
Iată, ai găsit ceva sigur. Răspunsul vine de la sine… Scrie, înscrie-te în zodia eternului prezent-viitor, și te vei vedea ridicându-te de acolo, de unde te afli acum, din frică! Zbori. Cheamă-ți sufletul să vină lângă mine

La pas

vreau o firmă fină de cămăși care să mă încapă în douăzeci și ceva de mii de culori. de preferință, la zero euro! căci, sunt Încă (încă) agent imobiliar, de pază, noaptea, ziua, pe comision, pe val, spre Argentina. la Paz...

Antes, después / Julio Cortazar

como los juegos al llanto
como la sombra a la columna
el perfume dibuja el jazmín
el amante precede al amor
como la caricia a la mano
el amor sobrevive al amante
pero inevitablemente
aunque no haya huella ni presagio

aunque no haya huella ni presagio
como la caricia a la mano
el perfume dibuja el jazmín
el amante precede el amor
pero inevitablemente
el amor sobrevive al amante
como los juegos al llanto
como la sombra a la columna

como la caricia a la mano
aunque no haya huella ni presagio
el amante precede al amor
el perfume dibuja el jazmín
como los juegos al llanto
como la sombra a la columna
el amor sobrevive al amante
pero inevitablemente

Doar prin iubire curată, numai prin inversarea lui șase în nouă, în noi înșine, în nouă și rouă, doar așa poți învinge blestemul

Scrisoare pentru o pisică

Acum vreo două nopți, spre dimineață, camera mea din pământ a început să se umple cu apă. Ghiceam o strălucire limpede, cu un gust sărat, ca și cum ar fi fost un val din mare. Îmi aduc bine aminte căci, atunci când șuvoiul a fost să-mi treacă de înălțimea umerilor, mi-am cufundat adânc vederea. Dacă ar fi fost apă chioară, de la robinet, cloru' m-ar fi însemnat cu o usturime cumplită.
După încă puțină vreme intru în panică. Știu să înot. Am făcut-o, îndreptându-mi întotdeauna visul către un orizont deschis, însă niciodată între cei patru pereți ai demisolului.
Volumul camerei creștea, tot creștea, până ce am devenit aproape sigur că voi atinge tavanul cu creștetul. Chiar că nu mai aveam încotro să mă îndrept. Poate doar să încerc a mă strecura prin ochiul de geam, măcar așa să-mi salvez iubirea de la înec. Mă agit slăbit. Ca un făcut, în această clipă de pierdere a conștienței, simt cum mi se așează ceva, o umbră vie, pe cap. De parcă n-aș fi avut destulă greutate ce-mi apasă ritmul, respirația, iată o forță care vrea să mă îndese și mai tare la fund. Cu un reflex peltic reușesc să-mi scot mâna dreaptă din șuvoi. Pipăi așadar ființa ce nu vrea să se mai dea jos.
E o pisică. Nu pot să-i văd culoarea, doar să o ghicesc. Simt că e neagră. Mă liniștesc. O pisică nu are cum, vreodată, să-mi facă rău! Pun pariu că apăruse aici ca să mă salveze, să mă tragă în sus, de păr, cu gheruțele, pentru a mă aduce la linia de plutire. Sunt treaz de-a binelea, abia acum, înțelegând că ceea ce am visat a fost doar un vis...

Grenada

...N-am mai scris. Tot ceea ce am făcut a fost numai să rescriu câteva amintiri și să le postez pe blog. Granada e grenada căpitanului meu din tinerețe. El i-a scos siguranța și a aruncat-o cât colo. Schijele s-au înfipt direct în munte și au făcut ca peșterile să fie locuite. Granada și Grenada sunt două orașe paralele care se completează ca într-un flamenco. Unul este orașul ocupat iar celălalt al ocupației. Unii stau pe munte iar alții și-au montat, în vale, semafoare. Ți-ar fi plăcut peșterile cu țigani, bătând cu piciorul pământul pe flamenco. Ți-ar fi plăcut să cauți locuri secrete de întâlnire aflate pe cărări neștiute. Timp de șapte zile le-am experimentat pe amândouă: viața de oraș studențesc și underground-ul peșterilor din Sacromonte. Apropos, pe munte există o abație: cea originală a fost săpată într-o cavernă iar cea nouă, construită pe la o mie șase sute și-un pic.
În Granada am fost un couch-surfer într-un apartament locuit de trei studenți. Pe Ion, îl cunoscusem în Marinaleda. E unul dintre cei cinci greci care mi-au fost oaspeți la Castel...
Las povestea începută astfel și promit să o continui cândva. Deocamdată, am plecat din Granada. Voi fi trecut timp de alte câteva luni, în goana trenurilor fără bilet, trăind fără bani, peste Almeria, Cartagena, Elche, Alicante, Valencia și Barcelona. Mă voi fi întors în România după aproape un an de bântuit Europa, jurându-mi să mă întorc către coastă. Mediterana îmi face bine, mă inspiră. De acolo sunt sigur că mă voi tocmi cu căpitanul din tinerețe care să mă ducă cu vaporul său, pe bani puțini, direct în Argentina.
***

Păcatul superbiei

Sunt Diavolul! i-am spus în timp ce ieșea pe ușa barului și se pierdea în noapte. Avea vreo 20 de ani, puștoaica. M-a crezut. Iar eu nici măcar nu îi mai știu numele. Încercam un flirt, ispitind-o. Îmi păstram integră onestitatea.
Eram, într-adevăr, Diavol. Locuiserăm împreună din totdeauna, în lăcașul naturii mele umane.
La începutul căutărilor l-am strigat oriunde, împrejur, crezând că e o persoană, o individualitate spre care să pot arunca o piatră. Așa am ajuns să-l descopăr trăind și în ceilalți din jurul meu, peste tot. Nu aveam, bineînțeles, atâtea pietre câte să fi trebuit. A venit, automat, primul răspuns… Dacă acest rău pe care-l numesc Diavol sălășluiește în ființa tuturor celor care îmi seamănă?!
La Loggia am făcut casă bună. A fost pentru prima dată când l-am putut vedea, viu. Am vorbit cu el, în timp real. Și ce dacă era o dedublare a conștienței, datorată halucinațiilor narcotice?! Mi-a fost teamă dar, cu timpul, am ajuns să ne împrietenim. Și, ca orice prietenie durabilă, avea să fie împăturită de certuri dar încununată de împlinirea conștiinței mele de Om. Nu din prima am putut fi amici. I-am declarat război atunci când i-am adulmecat mirosul materiei sale putrede. M-am rănit, ba, chiar, autoflagelat. Ca și atunci când eram mic, nu-mi puteam da nicio explicație motivului pentru care trăiesc. Așa că am început iar să mă gândesc la propria-mi moarte.
Cu dreapta mă năpustesc asupra trupului și minții iar în stânga port scutul încasării. Sunt tot eu acela care-și îndură loviturile, acțiune și reacțiune. Am ajuns să cred că partea mea dreaptă este mult mai sensibilă decât surata sa stângă, sufletul. Alcoolul era cel prin care îmi provocam cele mai multe dureri. Îmi puteam descărca astfel întreaga ființă peste prezența lui, a Diavolului. Credeam că așa, mahmur și căzut la pat, fusesem domolit. Da’ de unde! După ceva timp, eram mai proaspăt ca oricând. Cantitățile regulate de vodka îmi deveniseră insuficiente, la fel ca și jointurile, al căror THC îmi circula prin arterele deschise mai ceva ca un sistem profesional de ventilație.
Urmează lecția de imunologie:
Păcatul superbiei se plătește prin a-mi munci asudat pâinea.
Iadul este reflexia Raiului căzută pe Pământ. Eu sunt strălucirea pierdută în timpul căderii. Focul, așa cum arde, pretutindeni, e imaginea inversată a infinitului de făclii aprinse pe cer sub chip de stele.
Mi-a fost frică să iert pentru că nu acceptam ideea de a mă fi iertat. Este teama de a-mi fi înșelat mândria. Din acest motiv îmi trăiam într-un cerc întreaga viață în loc să aleg urcarea în spirală, evoluția spirituală. “Levity” e atunci când în sus te desprinzi ușor și nicidecum “falling down”, căderea.
Diavolul se poate ierta? El continuă să fie un perpetuu suferind, ca și noi.
Mândria, invidia, iubirea de arginți, desfrânarea, lăcomia, trândăvia şi mânia îmi aprind focul vieții în contra vântului, în sens invers, când șase pare că e nouă. Dar, vreau sau nu, mă înșel privindu-mă într-o iluzie optică!

Invitație

Te-aș invita la Web. Ce mai fac viețile noastre?! Hai să ne așezăm acolo, în colțul mai retras de la dreapta barului, pe locurile copilăriei noastre. Ionas, uite-l cum începe să-și mustăcească vorbele pe grecește. Se vaită iară de îmbulzeala care îi cuprinde ca un făcut tejgheaua. Mai știi cum îi lăsa pe toți baltă numai să-mi deschidă câte o bere iar ție să-ți picure în pahar o vodka peste gheața cu portocale? Ce bine e să ne rostim din nou fumul de țigară pe vorbele fericirii că suntem amândoi! Ne-am mai încălzit de la fiorii de alcool, nu-i așa? Ai văzut ce înnorat a fost azi cerul? Nu-i nimic, hai să visăm la călătoria prin Sud America.
Stop, ce păcat! Web Club a murit între timp. Ion a plecat de mult către un alt Soare iar noi doi ne vom fi pierdut fatal receptorul afectiv de a ne mai dansa viețile împreună, acela de când tu aveai optșpe și ascultam muzica unui viitor...
Te-aș invita la Web doar că azi e Joi iar Web-ul s-a închis pentru totdeauna. Pe mormântu-i gustă lumina alte și alte ciuperci, e deja rândul lor să fi răsărit.

Grătar de durere în sânge

Visul e metafora vieții, viciul este uzarea metaforei.
…Căci ne sfâșiem unii pe alții, precum animalele sălbatice. Doar așa am putut inventa tutela statului de drept. Acest tip de sclavie îl legitimăm printr-o gravă abatere de la principiul etic universal, cel în fața căruia tremurăm în vânt fiindcă doar el ne-ar putea judeca ființa mai aspru decât gratiile ruginite ale închisorii. Moralei supreme îi mai spunem, iluzionându-ne, Dumnezeu. Dar, ar mai fi apărut oare Eva pe lume dacă nu erau dracii din carnea lui Adam care să o cheme în oștire? Fabricăm așadar tot soiul de coșmaruri cu blazon de regi, slujindu-i imediat cu cea mai mare falsă credință. Eu îmi deschid vena, îmi scuip afară veninul, pe treptele oricărui tribunal sau biserică! Iau foc din lumină. Ești foc? Poartă-te ca focul!

sms: România

Ah, port în suflet câini și pisici...
Le voi întinde într-o bună zi o plasă, din pat, mare precum ochiurile de năvod.
Îi voi arunca departe,
Departe, tocmai pe nisipurile de la Mediterana Barcelonei,
Acolo, pe Diagonal.
Și să nu dea naiba să-i aud cum se vaită, cu vocile schimonosite de animal,
De sub roțile mașinii,
Căci eu voi fi fost de mult în depărtari, să-mi descopăr Americile;
Așa voi pleca, fără să m-audă nici Dracu' din icoană.

Perro callejero

Un alt portar, de la un alt spital, avea să-mi facă albă noaptea. În sala de așteptare a spitalului de urgență din Sevilla nu se doarme mai bine decât la Faro. Aceleași scaune pe care, dacă vrei să te lungești, te împung în coaste. Termostatul aerului condiționat se pare că a fost blocat și aici pe rece; nu sunt departe de atmosfera unei camere frigorifice. Toată lumea tremură, până și asistentele medicale care se perindă printre rudele celor internați, prezentându-le rapoartele medicilor. De două nopți încerc să dorm în acest haos glacial. Până azi am putut ațipi vreo câteva ore așa încât a doua zi să nu fiu chiar un zombie.
Nici nu mă mai obosisem să caut vreo altă soluție pentru dormit, în Sevilla. Ar fi fost o pierdere de timp. Absolut tot ceea ce ar fi putut reprezenta un posibil adăpost, scările de bloc, bancomatele, parcările subterane, se închid la miez de noapte sub cheie. Erau puține șanse să găsesc un colțișor descuiat în care să mă pot întinde. Sala de așteptare a spitalului, pe cât e de neprietenoasă și incomfortabilă, e singurul loc sigur și gratis. Dimineața, o schimb cu gara. O bancă pitită de văzul trecătorilor, e dormitorul viselor mele de peste zi. Trebuie să-mi împlinesc câteva ore de somn pentru a avea energia de a lua din mers pulsul orașului. Am venit în Sevilla pentru a cunoaște mai bine cultura andaluză și nu pentru a mă dedica unei vieți de turist dar, totuși, nici uneia de homeless.
Cu portarul de care îți vorbesc mă mai văzusem și în noaptea trecută. Intru dar trec nepăsător peste vigilența sa. Băncile din sală sunt mai toate ocupate. Promite să fie o noapte agitată pentru medicii de la Urgență. Găsesc un colț mai retras; mă pun pe contemplare. Aici e un loc al suferinței. Bărbați îngândurați, femei încercănate, familii plângând durerea celor dragi, așteptând cu toți pe medicul care, precum un Mesia, să prefacă în minune diagnosticul negativ, să le dea o șansă rugilor îngăimate printre lacrimi. În acest cerc închis al suferinței ne-am strecurat și noi, acei câțiva fără de adăpost. Niciunul nu e vreun zdrențăros. Suntem doar oameni care nu au unde trece peste noapte. Profesioniștii vieții de stradă, homeleșii adevărați, nu se refugiază aici. Ei sunt resemnații stilului de viață în aer liber. Îi vezi peste tot: prin ganguri, în fața vitrinelor de pe marile bulevarde, în stațiile de autobuz, ca să nu mai zic de parcuri. Ocupația lor zilnică: vagabonzi. Unii se culcă direct pe caldarâmul rece, cei mai mulți au însă cartoane și pături. Am întâlnit după amiază pe unul care își încropise un mic dormitor în fața intrării unei bănci. Omul se instalase ca la el acasă: saltea relaxa, mașină de gătit și radiator electric, ventilator, aparat de radio și un răftuleț plin cu cărți. De pază stă treaz un am staf.
În noaptea asta e lume pestriță. Într-un capăt al sălii șușotește un grup de burghezi. După îmbrăcăminte, sunt sigur oameni bine înstăriți. Fac probabil parte din protipendadă. Capul familiei e un bărbat trecut de șaizeci cu trăsături tipic iberice: statură medie, îndesat și nas proeminent. Părul său acum cărunt purtase cu siguranță în tinerețe pana corbului. Peste abdomen îi șade bombat un costum scump. După privirea și calmul aparent pe care-l afișează, tipul pare a fi avocat sau, cel puțin, notar. Poartă probabil un nume de familie cu rezonanță în istoria sevillană. Stă nemișcat în scaun, așteptând cu demnitate rezultatul medicului. Atitudinea pare a le ordona tuturor să fie servit. Omul ăsta pare să spună la fiecare gest că totul, orice, i se cuvine. Titlul de noblețe pe care-l moștenește de la generațiile cu emblemă este însuși motivul întregii sale existențe pământești. Înăuntrul său nu descifrez însă nimic. Gol, pustiu, deșertăciune! Detașarea-i, aparentul său calm, nu sunt plămădite din vreo substanță afectivă. Ființa lui interioară este rece precum o stană de piatră. Unicul fapt care îi atestă eu-l este blazonul.
La ce servește oare o educație aleasă dacă, lăuntric, sufletul suflă a vid?! Alături de omul pe care îl fixez, soția bate din picior ritmul nerăbdării. E o doamnă blondă, mai tânără cu vreo zece ani. Îi place să se îngrijească, manichiura vorbește de la sine. Poartă colanți negri și o fustă scurtă peste genunchi care îi devoalează în voie gambele și vârsta. În tinerețe nu arătase tocmai rău! Ai zice că acum e penibil îmbrăcată dar, totuși, nu. La o privire mai amănunțită doamna se colorează de un cochet-vulgar. Întreaga viață își studiase gesturile așa încât acum poate păstra cu grijă ținuta. E un pic cam plinuță dar nu într-atât de mult încât să o acuz cu un dezgust. Pe piept îi atârnă un șirag de metale. Ai zice că sunt cheile împărăției peste care va fi fost dintotdeauna stăpână. Acasă, în vila sa cu grădină interioară și cu portocali, doamna familiei este zbirul. Pe menajeră, servitoarea, a muștruluit-o, sunt sigur, chiar azi, cu o palmă peste ceafă. Probabil că nici bucătarul n-a scăpat mai ieftin. Limba ei ascuțită și-o fi auzit ecoul în liniștea de mormânt a salonului de zi, atunci când salata cu fructe de mare nu va fi fost destul de dulce sau, dimpotrivă, acrișoară.
Doamna este nerăbdătoare. Ar vrea ca soțul să le dea un ordin medicilor și lui Dumnezeu însuși iar problema de sănătate a rubedeniei să dispară ca prin minune... Of, de ce nu se poate cumpăra o tinerețe nouă sau o altă viață? Ar avea destui bani pentru asta! Pare că s-ar întreba retoric, în timp ce se plimbă apăsat, cu ciocănit de tocuri, prin întreaga încăpere a spitalului. Aruncă din când în când priviri piezișe vecinilor înghițiți de suferința așteptării celorlalte bănci. I se citește clar în ochi aroganța cu care își formulează existența sa pretins-nobilă, disconsiderând-o pe a altor bieți muritori. Prietena, femeia care-i stă alături, este singura persoană tolerată dar asta nicidecum dintr-un simț al camaraderiei. De la dreapta, i se confirmă statutul ca venind întors dintr-o oglindă: Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai…? Răspunsul prietenei nu întârzie să apară: Tu, draga mea! Este capabilă de lingușiri grețoase. Femeia asta trăiește pentru a răspunde mereu aprobator capriciilor emise de stăpâna cu chip de amică. O văd plecându-și definitiv capul. Este poziția în care s-a obișnuit a-și duce umila existență. Pentru ea, relația cu nobila familie este apropierea de blazonul la care întreaga viață a râvnit, pentru care a invidiat și a urât. Prietena nu pare deloc prietenoasă. Este cea mai cenușie prezență din tabloul închis cu aer condiționat. E într-atâta de întunecată încât, dacă e vorba de libertatea ce se i s-ar oferi în afara stemei de tinichea, ar fi în stare să muște pe oricine ar încerca să-i lumineze cât de cât calea.
În umbra celor trei stă, înțepenită, fiica. Singura ei mișcare ține de un tic nervos. Clipește mărunt și des, închizându-și strâns pleoapele, de parcă mi-ar spune că a greșit luând parte la o asemenea viață. Nu-mi iau ochii de la ea. Trăsăturile îi sunt încă fine. Le moștenise pe cale maternă. Colturile buzelor sunt îndreptate către pământ; trădează trânta sa cu o tinerețe suferindă. Ridurile din piele, în stânga și-n dreapta gurii, stau drept mărturie a acestei eterne tristeți. Este răsfățata familiei. Mama, stăpâna universului de copil, i-a oferit o tavă îmbelșugată: educație, poate că o parte din avere, o casă sau, chiar, BMW-ul pe care îl conduce. O vreme a fost casnică. Acum n-ar mai putea rezista să stea mai mult de o după amiază în casa ei pustie de iubire. Pe la vreo douăzeci și cinci, mai spera încă în iubirea celui care o va lua de soție. Se va fi lăsat ușor răpită din casa părintească, măcar să se poată dezlega din lanțul încuiat de mamă cu cheia de la gâtul împărăției. Mai târziu, sticla de vodka și barbituricele i-au devenit paleativele unui suflet deșert. Bărbatul său n-a iubit-o, niciodată! A trebuit să lucreze pentru a-și alunga solitudinea. Aș putea jura că administrează un program de caritate la o organizație căpușă de pe lângă vreo instituție guvernamentală. Gestionează niște bani despre care, ea însăși, nu e sigură că-și vor atinge scopul. A aflat de undeva, de la suprafața poveștilor cu sinucideri din dragoste, că nu prin bani te bucuri de fericire. Își urăște tatăl pentru a-i fi asigurat o copilărie fără julituri. Ar fi vrut să fie aidoma celorlalți copii din clasă care se jucau în voie pe maidan. Si-ar fi dorit să-i crape capul mamei atunci când îi vâra pe gât lecțiile de pian, în loc să zburde prin casele băieților din vecini. Pentru ce atâtea călătorii, la ce bun hotelurile scumpe și luxul restaurantelor, cât timp sufletul îi este secat?!
O singură aventură, una adevărată, a avut! Mama, călău al nădejdii sale adolescentine, a fost aceea care le-a interzis să se mai vadă. Băiatul nu corespundea blazonului. Era probabil un simplu asistent la facultatea de stomatologie. Generoasă, mama i-a oferit altceva în schimb: un ginere. Este chiar bărbatul din stânga, cel care acum, în sala de așteptare a suferinței, o ține fals de după umăr. Este sotul ei, acela care n-a iubit-o niciodată, căci acest om este căsătorit cu contul familiei. El, pe atunci un tânăr absolvent de drept, i-a declarat iubire. Ea, cu sufletul sfâșiat din ruptura cu studentul stomatolog, a vrut să creadă jurămintele noului venit. Acesta a știut prea bine să o mintă, căci executase profesionist dansul minciunii de la bara tribunalului. La schimb, familia îi promite acestui tânăr cățărat pe scara ambiției accesul sigur în loja blazonului. Iubirea, ce mai e și asta?! Strada, bodegile, sunt pline de femei pe bani. În această lume orice costă iar el, soțul, va ține în cont poleiala de aur a blazonului. Ce invenție grandioasă a dreptului roman, instituția testamentului!
Cuprinde cu mâna stângă umărul căzut al soției. Se simte privit. Încearcă a disimula meschinăria cu care-și minte viața. E regula mediocrității unei familii a cărei emblemă este ipocrizia. Medicul, o doamnă de vârstă medie, se apropie timid de personajele vederii mele. Capul, tatăl familiei, se ridică primul din scaun. Ceilalți îi urmează pios exemplul. Ascultă interesați. Doctorița este servilă. Le vorbește stăpânindu-și gesticulația. Interpretează un soi de reverențe la adresa șefului familiei atunci când îi încuviințează vorbele. Domnul schițase prețios primele sale cuvinte. Porunca, directivele, se lovesc de timpanul doctoriței. Se pare că dorința îi fusese îndeplinită: ruda bolnavă le fusese salvată! Ginerele îl atinge cu gingășie pe spate ...Ce ne-am face fără tine, Tată? pare că vorbește de la sine atitudinea sa umilă.
Cei cinci pleacă. Îmi notez în grabă o schiță sumară a caracterelor și tot ce vreau e să fumez o țigară. Am chef să mă deconectez din acest spectacol demn de regia lui Greenaway; să fi asistat pe viu la un cadru din Burta arhitectului?!
Învârt cu grijă țigara, să nu carecumva să pice tabacul din foiță. Am cumpărat cel mai ieftin și prost tutun cu putință, abia se poate rula. În timp ce mă aflam încă la Amsterdam, notasem pe Facebook un status care-mi sună a dor acum în minte: Unii, poate că îl rulează fiindcă e fashionable iar alții îl păstrează în buzunarul paltonului drept o măsură de criză. Mie-mi place pur și simplu să-l răsucesc și, apoi, “cuiul” din tabac, să mi-l înfig cu poftă în plămâni. “Drum bun”, îi urez fumului aspru, către arteră! Mi-e dor de o pungă de Drum! Cu tutunul de acum țigările se leagă greu, e mult prea uscat. Am dat doar trei euro pe nouăzeci de grame. M-a amuzat însă aspectul sub care se vinde. Cutia are desenat un as de pică. Sloganul e și el la înălțime, întipărit cu roșu: Life is a gamble. Îl țin deja de câteva zile și parcă nu se mai împuținează. Poate că am descoperit minunea, cloșca cu ouă de aur! Cutia mea de AS nu pare că vrea să se mai termine vreodată.
Părăsesc sala spitalului, umplându-mi plămânii la frig cu fum proaspăt de țigară. Când dau să mă întorc la căldură mă întâmpină portarul.
…Tu? Aștepți pe cineva aici, ai vreo rudă bolnavă? La întrebarea asta chiar că nu mă așteptam. Să-l mint? Nu știu destul de bine spaniola pentru a fi degajat. În plus, mi-am propus să nu mai vreau a minți. Ar însemna să obțin un avantaj necinstit. Îmi aduc aminte de sloganul cutiei de tabac: îmi place să-mi joc viața onest!
...Nu dom’le, n-am pe nimeni înăuntru, am venit aici să dorm.
...Marș în stradă, atunci! Aici nu e dormitor public! Portarul e destul de răstit încăt toți cei din jur să îl audă și să întoarcă capul.
...De ce? îl întreb calm și firesc.
...Păi dacă nu ai pe nimeni internat nu poți sta aici! Îmi întoarce spatele. Încerc să nu fac scandal. Bucuros mi-aș cere drepturile spunându-i că, dacă nu la spital, unde în altă parte se poate adăposti un om fără acoperiș, pe frigul ăsta! Aleg să fac stânga împrejur și să plec.
E cumplit afară. Plouă mărunt și bate vântul. Nici nu poate fi vorba de plimbare. Mă mai încălzesc la jarul unei alte țigări, căutând din priviri o soluție. Îmi încerc norocul la prima ușă de bloc. Poate că o fi fost un uituc care să o lase descuiată. Apăs clanța și, bucurie, poarta se dă înlături. Urc tiptil până la ultimul etaj. Încerc să mă înghesui pe podestul îngust. Parcă aș fi un câine plouat! Scara e rece, din piatră. Sacul de dormit a rămas împreună cu bagajul, în oraș, păstrat la loc sigur. Noroc cu vesta din puf, mă ajută să iau cât mai puțin contactul cu mozaicul înghețat. Zău că aș levita! Porțiunile mai dezvelite încerc să mi le protejez cu hanoracul. Pachetul de tutun, cutia rotundă din interiorul genții, vrea să îmi intre în creier căci o simt peste tot când încerc să-mi odihnesc creștetul. Dintr-un geamlâc, foarte de sus, suflă rafale de vânt cu miros de apă căzută din cer. Mă îndoiesc că aș putea picoti acum. De mai sus se aud niște zgomote. Ce bine dacă ar chema poliția! Măcar aș petrece o noapte la căldură, pe un fotoliu, în secție. Vecinul își prăjește niște ouă, cu ușa deschisă. Mirosul de mâncare ajunge curând la mine. Ce foame simt! Să urc și să iau din fugă tot ce are pe aragaz? După ritmul pașilor, pare a fi un om în vârstă, cu reacții lente.
Cum mă pot gândi la așa ceva? Hai mai bine să încerc să dorm. Spre surprinderea mea chiar reușesc să o fac. Mă trezesc din acea stare de amorțeală înghețat bocnă. Tremur. Stomacul începe să mă doară. Nu, aici nu mai pot rămâne niciun minut! Mă cobor în grabă din vizuina improvizată. Traversez din nou strada, spre spital. Nu voi pleca de acolo, să cheme poliția!
…Dom’le, nu-nțelegi că mi-e rău? Mi-e frig și foame, tremur, afară nu se poate dormi! Paznicul nu pricepe o iotă din ce-i rostesc în engleză. Mă văd nevoit să fac o traducere chinuită în spaniolă: Tu eres un perro, o que? Como me puedes tirar en la calle? No puedo dormir fuera, hay mucho frio! Acum nu mai poate nega ce-a auzit. Îmi susțin dreptul natural de a supraviețui. De data asta eu țin în palmă jurații. Toți martorii prezenți în încăpere îmi dau dreptate. Sesizez o ușoară surprindere pe figura paznicului. Nu se aștepta nici el la o astfel de întorsătură. De când m-a văzut revenind i-am surprins o discretă ezitare. Își lăsă privirea în pământ.
...Dacă ți-e rău cere să vezi un medic!
...Doamnă, încep eu, am ajuns de câteva zile în Sevilla. Călătoresc fără bani și n-am unde dormi. Mi-e rău, iar portarul ăsta m-a trimis în frig. Vreau să vorbesc cu un medic! Asistenta îmi și cere datele din pașaport. Trebuie să urmez linia portocalie de pe ciment, până la prima ușă. Trecând de măsuța portarului, îl aud cum îmi urează ca doctorul să mă arunce în stradă.
Nu degeaba spaniolii au câini, majoritatea. Asta nu e o țară a pisicilor blânde, precum Olanda. În Spania, dacă ai trecut o proprietate, ai de-a face cu dulăi cu colți. Iar dacă ești suficient de inteligent încât să-i păcălești, chiar și pe copoi, atunci se cheamă că nu mai ești câine, ci motan. Așa reușesc să obțin compasiunea doctoriței cele tinere. I-am vorbit tot timpul în engleză deși, vedeam prea bine, nu înțelegea nimic. Mă agitam din tot răsputeri. Tremuram, încercând să-mi fac în același timp rost de un pic de căldură. Asistenta îi traducea pe apucate. Strecor în discurs peregrino.
…Nu se poate să te porți ca și cu un câine cu cineva care face un pelerinaj! Domnișoara în alb îmi zâmbește. Îi transmite asistentei să muștruluiască portarul. Aveam să dorm din nou în sala de așteptare. Fericit, simt cum mă cuprinde un val de sânge proaspăt. Paznicul, care trăsese tot timpul cu urechea, se ascunde. Nu-mi mai pasă de nicio satisfacție, tot ce vreau e să dorm. Visul astral este metafora autentică vieții.
***

Faro, o sală de așteptare

Hai să ne ascundem, e fără un sfert! îl aud pe Daniel strigându-mă. În nici cinci minute vagoanele trebuie să ajungă la peron. Barmanul din Funcheira ne învățase cum să încercăm a-l păcăli pe controlor, încurcându-i vigilența. Jocul mi se pare oarecum infantil. Suntem singurii doi călători din gara pustie iar nașul, cu privirea, va cerceta toate ușile deschise ale trenului.
Toți conductorii au nasul mult prea format pentru a putea fi duși de el cu o asemenea ușurință. Decid totuși să intru în joc; camaradul meu privește cu încredere micul nostru șiretlic. Va merge la fix, ai să vezi! îmi spune Daniel răspicându-și licărul de speranță. E ultimul tren din seara asta spre Faro, așa că bine ar fi să țină ideea. Dacă iarăși vom fi dați jos la prima, vom trece peste întuneric în cine știe ce altă haltă de la marginea Portugaliei. Și nu asta mă înspăimântă cel mai tare cât răcoarea care începe să ne hăituiască, în luna încă a lui Ianuarie. De cum am părăsit zăpezile din Germania m-am ferit de frig ca dracul de tămâie. De îndată ce Soarele pleacă din ziuă încep să-mi tremur nopțile.
Ne pitim după WC-uri. Ploaia ne atinge mărunt pielea neacoperită suficient de hanorace. Totuși, nu intrăm înăuntrul băilor publice. Dacă cumva nașul avea să-și spele mâinile?
Haide Daniel, acum e momentul! Glonț, din doi pași, ajungem pe culoarul vagonului. Rapid, ne scoatem hainele ude așezându-ne în scaune ca și când am fi moțăit acolo de ore. Ne-o fi sesizat oare, revizorul? ne întrebăm din priviri. Peste nici zece minute ne pomenim cu el, lângă noi: Biletele! Ah, de asta mi-era teamă.
Mă prefac, ca și trezit din somn, că nu înțeleg nimic. Văzându-mă blond, crezându-mă nordic, îmi repetă în engleză: Tickets please! Acum chiar că n-o mai pot da cotită: N-am bilet, n-am nici bani, dă-mi amendă! Daniel este de acord cu inițiativa mea, completându-mă în portugheză: Hombre, da me una multa, por favor!
Amendă! îi răsună vocea nașului de-a lungul vagonului ticsit de călători. Ce bine! gândim în tandem, asta înseamnă că nu vom fi dați jos, că vom ajunge în seara asta la Faro! Aștept ca revizorul să termine cu datele lui Daniel, apoi îi dau și eu pașaportul.
Aha, ești din România! tună din nou beregata nașului, ca și când mi-ar fi înghițit urma după o vreme îndelungată de pândă. Da, și ce dacă? îl întreb. Nimic, era doar o remarcă, nimic mai mult, îmi răspunde calculându-și tonul.
Îmi propun să îl sâcâi, distrăgându-i atenția de la scrisul amenzii. Replica sa de mai devreme, cea legată de România, nu fusese una dintre cele mai inspirate. Într-un final, conștientizând sumedenia de călători aflați în vagon, spectatori și martori ai gestului său xenofob, nașul își camuflează impulsul primar cu domolirea bruscă a atitudinii. Profit de momentul de slăbiciune, de întoarcerea bruscă a ținutei sale, luîndu-l la trei păzește: Bine, și ce mi se poate întâmpla dacă nu o plătesc?
Nimic, absolut nimic! îmi răspunde omul, pierzându-și din credibilitate. Cei doi bărbați de culoare care ocupă scaunele din dreapta noastră pufnesc în râs. Incitat de starea lor de bună dispoziție, continuu: Cum adică nimic? Păi unde se duce amenda asta? Nașul este fățiș stânjenit: La ambasadă, normal! Și de acolo, dacă au chef, ți-o pot trimite acasă.
Deci, până la urmă, e bine să fii din România, nu? Unde să mi-o trimită, întreb eu, în București pe dreapta? Controlorul începe să realizeze penibilul situației. Să ne dea jos acum, este tardiv. Aproape că sfârșise cu completatul amenzii. Cei doi negri hohotesc în spasme. Întreg vagonul îl arată cu degetul pe revizor.
Daniel își recapătă curajul. Vrea și el să știe ce i se poate întâmpla în cazul neplății. Tot nimic! Dacă vrei o plătești iar dacă nu, nu. Poți însă avea probleme cu finanțele, dacă te angajezi cu acte în regulă. Tovarășului meu numai una ca asta nu-i trecea prin minte, să lucreze legal. Doar ce vorbise mai devreme, la bufetul gării, cu barmanul despre meseria sa. Îi este suficient să trăiască șterpelind din magazine câte o pereche de blugi sau orice. Deontologia profesională nu-i permite totuși să ușureze buzunarele semenilor, cel puțin așa declarase cu onestitate amicul meu.
În nici o oră suntem la Faro. Orașul e capitala provinciei Algarve. De fapt, că zici una, că zici alta, amândouă numele se referă la același teritoriu.
Unde vom dormi, Daniel? Cercetăm orașul. Privesc totul cu dublu interes. Încerc să descopăr noaptea frumusețea așezării dar în același timp vreau și un adăpost. Trebuie să existe un hostel ieftin pe undeva! Avem la noi cei zece euro donați de biserica din Alcacer do Sal. Faro e un loc cam turistic, nu se compară cu Setubal. De aceea îmi și pare scump. Hotelurile concentrate în cochetul centru vorbesc clar despre asta. Dăm peste un hostal. Nu, nu e hostel, titulatura are un cu totul alt înțeles față de cel cu care sunt obișnuit din Amsterdam. În traducere, termenul explică un concept de pensiune modestă dar nicidecum un dormitor cu priciuri. Recepționerii nici nu vor să audă de noi: N-aveți bani, în stradă cu voi! Aici nu puteți dormi în fotolii!
Daniel știe adresa celei mai ieftine pensiuni din oraș. Rătăcim pe străduțele întortocheate în căutarea ei. Faro mi se pare mult mai îngrijit decât Lisabona. Fațadele sunt zugrăvite iar bucățile de mozaic nu sunt știrbite de timp. Străzile sunt și ele mult mai curate. Totul e însă închis. Cât e ceasul, Daniel? Doar zece seara? Păi și cum de toate barurile au grilajele trase? Uitasem: nu sunt turiști! Cică aici în timpul verii totul duduie. Iarna, oamenii stau ascunși în case. Dacă la zece grade peste zero hibernează, ce ar face la minusurile din România?
În fine, găsim prima cafenea cu clienți, deschisă. Trebuie să cumpărăm niște tutun. Când întreb la bar de internet wireless, răspunsul angajatului îmi provoacă în timpane iluzia unei cărămizi strivind o țeastă: N-avem! Îmi pansez rana cu ambiție și curaj: Bine, dar uite niște laptop-uri deschise! Omul dă o roată cu ochii pe la mesele din jur. Îi dezarmasem minciuna. Bine, hai, conectează-te, dar să nu stai mult! Teoretic, ar fi trebuit să fac ceva consumație în schimbul privilegiului de a-mi verifica mail-ul.
Îți trimit acel mesaj scurt, de care sper să-ți mai amintești: Sunt bine! Mă regrupez... Discut cu Daniel restul posibilităților de a dormi în noaptea asta. Prima ar fi să găsim pensiunea cea ieftină. Mă îndoiesc totuși că prețurile sunt așa de mici încât să ne accepte pe amândoi cu doar zece euro. O alta, ar fi să mergem la poliție.
Sunt de acord cu ideea tovarășului meu: Hai la comisariat! Dar în drum să ne oprim la pensiune. Așa cum mă așteptasem, numai prețul unui singur pat este de zece euro. Recepționera nu ne poate permite să dormim amândoi pe aceeași saltea. Ne-ar lăsa cu mare drag dar are camere de supraveghere. În fața secției de poliție se coboară din mașină doi tablagii. Unde putem dormi dom’le în noaptea asta fără bani? îi întreb folosindu-mi engleza. Dacă Daniel ar fi fost cel care să se fi adresat, în portugheză, cei doi i-ar fi răspuns cu un negreșit Marș în stradă! Așa, dând impresia unui turist rămas în pană financiară, mă aleg numai cu o ironie dezumflată de farmec: Aici, la secție, puteți înopta doar dacă spargeți vreo bancă, ceva. Asta n-ar fi o idee tocmai rea, numai că înainte de a începe călătoria mi-am propus să trăiesc fără bani. A fura înseamnă a-mi mototoli principiul. Încercați la bombeiros! ne sfătuiește al doilea gabor.
Ce-o mai fi și asta, bombeiros? E cazarma de pompieri, mă lămurește Daniel. Am mai putea merge și la spitalul de urgență, în sala de așteptare. Cică mai sunt homeleși care dorm acolo și nimeni nu le-ar spune nimic. Prima dată pompierii! Găsim poarta închisă. Dorm cu toții, incendii sunt prea puține șanse să apară pe o ploaie ca asta. Privesc prin sticla ferestrei. Ar avea ceva loc înăuntru. Dacă aveam norocul să dăm peste unul mai milos, ne-am putea încolăci într-un colțișor. Soldatul care ne deschide e destul de amabil dar răspunsul său e categoric: Aici nu vă putem primi, e strict interzis! O ultimă soluție, cea de urgență, ar fi să mergem la spital. E unicul loc rămas nemarcat pe harta încercărilor noastre.
Am învățat deja pe dinafară străduțele din centru. De aproape trei ore căutăm un culcuș fără succes. Lui Daniel îi flutură prin minte un intermezzo: Dar, dacă am încerca să luăm o cameră la un hotel de cinci stele, și să n-o plătim?
Daniel, ăștia vor măcar o carte de credit valabilă, chiar dacă nu ne cer banii pe loc, îmi lămuresc amicul naiv. Hai totuși să încercăm, doar n-avem nimic de pierdut!
Fear and loathing in Las Vegas este inspirat de o poveste reală. Îți mai aduci minte în ce hal lăsau camerele după zile și nopți de petreceri hipnotice? Ei bine, Faro nu este Las Vegas, iar asta avea să ni se confirme la recepția primului hotel de lux întâlnit în cale. Domnișoara suplă de la recepție, o raritate pe catwalk-ul Portugaliei, îi cere lui Daniel un plastic doldora de bani. A putut citi din înfățișarea noastră, de la o poștă, goliciunea portofelelor. Dăm din umăr și, la stânga împrejur! Hai la spital! Surpriză, în sala de așteptare mai dorm vreo zece, poate cinșpe. Toți sunt homeleși de profesie. Zdrențele și duhoarea le atestă ocupația. Vreo doi doar par a fi marocani, emigranți, fără vreo lețcaie bineînțeles. Nu-mi place atmosfera. Daniel ar vrea să plecăm în căutarea unui bancomat, precum cel din Setubal. Nu poate dormi, ce-a mai rămas din noapte, pe un scaun de plastic.
Măcar dacă ar fi pus ăștia niște bănci mai ca lumea! Cine naiba o fi inventat sistemul ăsta idiot de așteptare pe scaune individuale, ca în metrou? Tovarășul meu își cere drepturile naturale. Le ceartă pe asistentele de la camera de gardă. N-are unde dormi, să i se dea un pat! Femeile îi întorc spatele. Încerc să adorm. La cât de obosit sunt, aș putea dormi și în picioare, numai cald să fie. Daniel se tot foiește. Îl înțeleg: i se făcuse frig de la suflul aparatelor de aer condiționat. Parcă am fi într-un congelator și nu la spital. Primim direct în cap, răceala din instalația de climatizare. Ce nebunie mai e și asta, să dai temperatura pe minus în timp ce afară e încă iarnă?
Sala de așteptare e cu mult sub așteptările mele. Față de hall-ul unei bănci are totuși câteva plusuri. Nu există pericolul de a fi surprinși de poliție sau înțepat în ceafă de privirea indiscretă a celui ce-și va retrage banii din mașina de cash. Mai mult, aici am parte de WC-uri curate și de o chiuvetă cu apă caldă. Iar de dormit, aș putea încerca să-mi aștern direct pe gresie sacul de dormit. Mă ghemuiesc în locul cel mai retras. Ațipesc, dar sunt trezit de cineva care care îmi ordonă să mă ridic. E portarul: Aici nu se doarme pe jos!
***

Nud fără cap: Funcheira

Mare tam tam pe peron. Nașul care ne-a dat jos intră în bufetul gării. De acolo aud vociferări. Daniel se teme. Îmi spune că toată lumea vorbește de noi. Oamenii sunt intrigați: De ce nu și-au luat bilet!
Tu tranquillo! caut să îmi liniștesc camaradul.
O fetișcană brunetă tremură de frig pe o bancă. Ne dăruiește un surâs din privire. Ce plăcut e să întâlnești un zâmbet feminin, parcă așa ți se mai încălzește sufletul. N-are nici ea bani, se scuză, altminteri ne-ar ajuta. Dar unde suntem, totuși? Nu e nicio plăcuță care să ne indice cum se numește stația.
Bine ați venit în Funcheira! avem să fim întâmpinați într-un târziu de un impiegat. E un sat uitat de lume. Un alt tren ajunge la peron. Daniel îl întreabă pe controlor dacă ne putem sui fără bani și bilet. Ghinion! Convoiul are mers de personal iar următoarea stație se află la doar doi kilometri depărtare. Fata urcă în vagon. Daniel ar vrea s-o urmăm. Lui îi cam zboară ochii după veverițe. Deschide mereu ziarul la pagina de mică publicitate de unde îmi arată cu extaz nudurile femeilor care se vând pe bani. Tot ce vreau este să ajung la Faro. Fata, așezată în compartiment, ne spune de la fereastră că am putea înnopta la ea. Nu-mi surâde deloc ideea. Simt că nu trebuie să mă opresc la jumătatea drumului. Următorul intercity e peste câteva ore. Tovarășul meu oftează. Îi rămăsese întipărit în suflet zâmbetul cu parfum de femeie, ascuns acum după geamul vagonului. Îmi rămâne totuși alături. Vai, ce frig e! În zare descifrez silueta unor munți. De-asta e rece! Începe să și plouă. Hai înăuntru, Daniel!
Ești nebun, vrei să intrăm fix în mijlocul lupilor? mă întreabă temător. Intru primul pe ușă, cu curaj. Ce am de pierdut? Se așterne tăcerea. De unde cu toții pălăvrăgeau, acum nimeni nu mai scoate un sunet. Suntem cântăriți cu amănuntul și nu așa, pe furiș, doar cu coada ochiului. Ne privesc de-a dreptul în față. Sunt vreo cincisprezece înghesuiți în micuțul bufet al gării. Câțiva bruneți îmi par a fi țigani. Cu toții sunt fermieri. Bună ziua tuturor! rostesc, rotindu-mă la 360 de grade. Daniel încearcă timid să mă imite. Am venit să ne mai încălzim un pic, afară e mult prea frig.
E clar: le-am încălcat teritoriul. M-ar înghiți bucuroși dintr-o îmbucătură dar se rezumă doar la a mă întreba din priviri... Cine dracu’ ești, impertinentule?! Îl aleg cu privirea pe liderul găștii. Lui mă adresez acum, încercând o spaniolă amestecată neputincios cu engleza. Rostesc aceeași placă ca și mai devreme, preotului din Alcacer do Sal. Nu cer vreun ajutor financiar ci doar să ne putem adăposti la căldură până la următorul tren.
Așa deci, avem un scriitor printre noi! mă chestionează cu ironie tuciuriul pe care în toată această vreme nu-l scăpasem nicio clipă din ochi. Și de ce mă rog n-ai bani pentru bilet? Urmează un scurt bombardament de întrebări: Adică vrei să-mi zici că tu călătorești în Europa fără niciun ban? Ce mănânci, unde dormi? Se poate trăi așa?
Vezi bine că se poate, doar sunt viu! Încerc să îi explic omului în spaniolă, pe cât mă pricep de bine, că am de suferit uneori, de pildă acum, când am fost dat jos din tren de controlor. Lămurindu-l, caut să îi țintesc insula de omenie din străfundul sufletului său de om simplu: toată suferința nu mai contează atunci când am ocazia să cunosc în compensare oameni și locuri de care, altfel, cu bani în buzunar, nu aș fi putut afla.
Îi simt cum s-au îmbunat de-o dată, cu toți. În schimbul vorbelor mele primim câte o bere fiecare, eu și Daniel. Viața bodegii își reia ușor cursul. Toată lumea urlă din nou a veselie iar copiii se tăvălesc unii peste alții. Bunica, surdă la toată hărmălaia din jur, moțăie pe un fotoliu ținând în brațe un țânc. Bărbatul ce îmi păruse a fi țigan îmi oferă o a doua bere. Nici nu apucasem s-o termin pe prima. E chiar barmanul, nu-l pot refuza. Scot din buzunarul genții harta Europei și îi punctez din deget traseul călătoriei. Urmează mirarea sa sinceră: Și chiar ai venit din Olanda până aici cu autostopul?
…Nu, în Spania m-am oprit! De acolo am luat autobuze și trenuri. Mai aveam ceva bani. Acum s-au terminat și sunt obligat să fac blatul la tren.
Omul nu mai știe cum să mă trateze mai bine: Ți-e foame? Ia de aici un sandwich cu brânză. Uite și o bere să te mai ungă, că ți-o fi frig. De aceeași ospitalitate are parte și camaradul meu. Daniel nu se poate opri din râs. Nu-i vine să creadă că am întors mânia în favoarea noastră, schimbând-o pe bunătate sufletească.
Gașca e pe cale să se spargă, mai toți urmează să plece spre case. Îi cer negriciosului să-mi scrie în jurnal, ca amintire, numele tuturor celor pe care i-am întâlnit astăzi aici. Îi las chiar și adresa blogului. Și ce dacă e în română, numele tot și le va putea recunoaște: Rui, Manuel, Matos, Costa, Paul, Alexandre, Manlios, Alcaide, Romeu, Vitorino, Calu, Manuel de Rosario, Mogueino, Idalecio, Rosmarinho, Pazarao, Cremilde, Matilde, Caralho, Ana Sofia, Atacha, Goncalinho, Pazamudo.
Numele din bodega gării Funcheira se întind pe mai mult de trei sferturi din filă. La finalul listei, omul mi-a schițat din albastrul pastei un trup dezgolit de femeie. Nu are cap căci artistul de ocazie nu a mai avut destul spațiu pentru a-l creiona, în susul gâtului. Detaliile picante fac deliciul schiței. O pereche de sâni sunt piperați cu niște sfârcuri cât toate zilele, îngroșate insistent din vârful minei de pix. Desenul pare să exprime o tinerețe coaptă: pieptul generos îi coboară molatec peste pântecul ei rotund, acolo unde pilozitatea pare să-i fi înăbușit într-o atmosferă ca de junglă zona pubiană. Să fie oare ea, femeia fără cap, sufletul comunității din Funcheira, mama, ca simbol al obârșiei comune? Nu știu. De un lucru sunt totuși sigur: Asta e Portugalia cea adevărată, dezgolită de falsitatea și egoismul vieții europene moderne, aceea care se trăiește doar pe bani!
***

Alcacer do Sal

Mă trezesc împuns în ceafă de o uitătură acută. Îmi taie carnea precum un bisturiu. Lama-i ascuțită îmi ajunge până la creier. Acum sunt deșteptat de-a binelea. Cine oare să fie omul care se holbează la mine? Ochii lui îmi pișcă întreaga ființă. Mă simt rușinat, dar nu sunt încă destul de conștient să-mi dau seama de ce anume. Unde mă aflu? Privesc amețit în jur. Cine e tipul care doarme întins lângă mine? Ah, da, îmi amintesc! Sunt încă în bancomat, la Setubal. Alături, își sforăie visele Daniel.
Bătrânul care mă fixează cu privirea intrase să retragă niște cash de pe card. El e ceasul meu deșteptător, unul cumplit de indiscret. Ce bine că am trecut peste noapte! Măcar am reușit să mă odihnesc câteva ore. E cam frig, dar sacul de dormit și-a făcut din plin datoria. A fost o interfață bună între pardoseala rece și corpul care încerca din răsputeri să-și prezerve căldura.
Daniel, s-a făcut ziuă! Bună dimineața! îi dau un ghiont camaradului meu. Se trezește alene. Ce oră să fie? Privește prin geamul ușii încuiate, înspre biroul de alături. Ceasul electronic de pe perete arată opt fix. E Duminică. Băncile sunt închise azi. Asta înseamnă că am mai putea ciupi încă vreo oră de somn, până să mergem la gară. Orice minut de odihnă contează. Nu se știe când vom mai putea prinde un astfel de culcuș. Ne întoarcem pe partea cealaltă, eu așezându-mi mai bine rucsacul sub cap.
Vrei să mănânci ceva bun? mă întreabă Daniel. Mai rămăseseră câteva prăjituri, în cutia pe care o primise azi noapte de la vânzătorul din cofetăria vecină. Mușc cu poftă dintr-un ecler. Ce bun e! Ador să mă trezesc mâncând ceva dulce. Acum, o țigară ar fi binevenită.
Daniel are chef doar să doarmă. Mie mi-a zburat de tot somnul. Frig, foarte frig afară. Plouase. Adăpostul băncii a fost ca o mană cerească. Îmi golesc vezica pe un zid și, imediat, aprind și țigara. Setubal e un orășel frumos. Perindându-ne ieri prin beznă, l-am găsit pustiu. Acum abia se trezește la viață. Mă aflu pe bulevardul principal, chiar lângă piața centrală. Palmierii își foșnesc discret frunzele. Vara, aici trebuie că va fi un paradis. Acum e încă iarnă iar localnicii stau cu toți ascunși prin case. Turiștii vor sosi abia prin mai. N-am nicio șansă să găsesc un job, am încercat asta fără succes în Lisabona. Prin primăvară, însă, da.
N-am timp să aștept până atunci. Sunt călător. Mi-am propus să ajung azi la Faro. Ce caut, nici eu nu știu. Mă voi lăsa în voia drumului. Voi da peste acel ceva, cu siguranță, la un moment dat.
Mă ascund din nou la căldura din bancomat. A început deja traficul. Oamenii intră să stoarcă bancnotele automatelor de bani. Eu, mai am doar zece euro. Sunt fericit pentru că, doar așa, fără bani, pot simți viața la modul ei veritabil. Ca turist, cu cărți de credit, n-aș fi putut gusta nicidecum din adevăr.
Îl trezesc pe Daniel, de data asta cu multă fermitate. La unșpe avem primul tren. Aș vrea să-mi clătesc fața cu puțină apă, să mă spăl pe dinți. Pentru asta va trebui să ajung cât de repede la gară.
Frig! Lui Daniel îi pare cam rău că n-am mai rămas lungiți în culcuș. Abia l-am urnit. Mai avem numai zece minute până la tren. Nu mai am timp pentru toaletă, aș pierde legătura. Tovarășul meu crede că vom fi prinși de controlori fără bilet și dați jos la prima. Acolo mă voi putea spăla. Nu avem nimic de pierdut, ne vom urca în următorul. Până la Faro sunt un pic peste două sute de kilometri, e încă dimineață și mai avem la dispoziție alte patru garnituri. Și ce dacă nu vom fi în Faro până diseară? Nu ne grăbește nimeni. Bancomate există pretutindeni. Asta ar fi varianta de rezervă. Eu sunt optimist: vom ajunge chiar azi!
O dată suiți în tren, insist să ne așezăm pe scaune. Daniel crede că e mai bine să rămânem în picioare, pe culoar, în așteptarea controlorului. Poate avem noroc să dăm peste unul mai milos. Măcar să ne zâmbească! Nașul apare. Biletele! Dăm din umeri. N-avem bani, dom’le! Daniel îi explică: trebuie să ajungem la Faro, să facem rost de ceva mărunți. Eu sunt un pelerin iar el îmi e ghid.
Controlorul își încovoaie buzele discret. Ah, a zâmbit, ce bine! Vestea bună e că nu ne va scrie amenda. Pe cea proastă o știu deja. Trebuie să coborâm la prima. Reușim totuși să parcurgem vreo patruzeci de kilometri, cel puțin așa socotim distanța după timpul scurs în tren. Personal, aș fi preferat o amendă. Dar măcar mă împac cu ideea că acum voi avea de văzut un sătuc tipic portughez.
Alcacer do Sal este halta în care debarcăm. Daniel crede că are o vagă idee despre orășel, cică mai trecuse pe aici. Eu sunt sigur că habar n-are unde ne aflăm, așa că ne uităm pe hartă. Mai avem destul până la Faro. Un om din gară ne spune că trebuie să mergem cam un kilometru pe jos până să dăm de centru. Prima fermă e cam departe. Mi-aș fi dorit să mă stabilesc o vreme la țară, să fi găsit un loc precum Kotthausen în varianta sa portugheză.
Rucsacul din spate mă omoară, îmi roade vertebrele încet și sigur. De ce a trebuit să-l umplu cu atât de multe boarfe? Mă gândesc să intru în prima biserică și să-mi donez toate hainele săracilor. Daniel, știi că azi e Duminică, zi sfântă? îl întreb, amuzat de gândul ce-mi despovărează un pic suferința. Bună ideea, cu biserica! Ferma, las-o să apară ca din senin, atunci când va fi momentul. Nu vreau să fac zig-zag-uri prin Portugalia în căutarea unui sălaș la țară. Prind totul din mers. Important este să nu stau, să nu zăbovesc orbecăind prin labirint. Popasurile îmi vor fi prilej pentru odihnă și regăsire.
E o grămadă de lume adunată azi la slujbă. Preotul cântă în portugheză, psalmi. Ce frumos sună! Oamenii șed pioși pe băncile de lemn, vechi precum secolele. Mă așez pe o treaptă de piatră, la intrare. Liturghia abia începe. Daniel preferă să stea drepți, în fața lui Dumnezeu și a slujitorilor Săi. Eu îmi pot ușura în sfârșit coloana de povara unor lucruri efemere pe care în trecut le numeam haine de firmă. Acum sunt doar niște cârpe, chiar prea multe.
Biserica e una micuță dar poartă amprenta sutelor de ani de catolicism. Pe băncile astea s-au rugat idolilor văzduhului părinții și străbunicii, generațiile de mult acoperite de țărâna timpului. Împrejur plutesc doar fantomele lor. Simt cum mi se încălzește sufletul. E pentru prima dată când asist la o slujbă catolică, total diferită de ritul bizantin. Admir costumele preoților. Poartă cizme lungi, până la genunchi. Pielea lor neagră, dată cu ceară, oglindește lumina lumânărilor. Pe trup, peste cămășile albe, îmbracă un veștmânt purpuriu, ca un fel de tunică. Observ și niște lanțuri la brâu, însemne ale unor vremuri medievale păstrate încă vii de tradiția creștină. În biserică totul pare că stă pe loc: piatra, oamenii, sfinții, cânturile. Iisus, dezbrăcat de orice opulență a aurului, stă răstignit în contrast cu fastul altarului. Nu așa, oare, ar fi trebuit să arate omenirea: săracă material și îmbogățită spiritual, urmând călăuzirea Mântuitorului? Orbit de luciul bogăției din lăcaș mi-e ușor să înțeleg: oamenii au urmat morala christică în răspăr. Urmează euharistia, semn că slujba e pe terminate. Ce păcat, ațipisem așa de bine!
Mă așez la coadă pentru a-i vorbi lui el padre. Alături de mine stă Daniel. Părinte, sunt un pelerin. Călătoresc în Europa fără bani, vin din Olanda și caut un loc în care să pot munci o vreme voluntar. N-am bani de bilet și nici de mâncare. Băiatul ăsta, Daniel, îmi e partener de drum până la Faro. Preotul vorbește doar spaniola. Vorbitorii de limbă engleză, în sud, îi numeri pe degete. Cuvintele îmi vin cu ușurință pe buze. Adevărul îl rostesc cu sufletul, chiar și în spaniolă. Părintele mă ascultă cu răbdare. Zâmbește. Daniel mă aprobă din când în când, dând afirmativ din cap. Preotul îmi întinde pe furiș, scuzându-și gestul în fața privirilor indiscrete ale enoriașilor, o bancnotă de zece euro. Fericit, îi schimb în prima cârciumă din drum. Jumătatea, biletul de cinci i-l dăruiesc lui Daniel. Solidaritate și egalitate! îi rostesc tovarășului meu.
Când o fi următorul tren? Mai avem două ore! Hai să cunoaștem un pic orășelul. Ținta ar fi postul de poliție. Vrem să întrebăm dacă ne pot ajuta cu două bilete de tren. Pe drum întâlnesc portocali, în grădinile oamenilor. Copil, îi găsisem doar în serele Grădinii Botanice din București. Ce-aș mai mușca acum dintr-una! Îmi aduc aminte de o ciornă mai veche a unui gând: te poți bucura de orice, de o floare, fără să trebuiască a o rupe. Fericirea înseamnă ceva mult mai intens. A poseda, poate oricine. A contempla, sunt puțini cei care reușesc să o facă.
La postul de poliție aflăm că legea nu are cum să ne ajute. Ar trebui să așteptăm până Luni, numai atunci ne putem adresa unei asociații de caritate. N-avem timp! Cei zece euro căpătați din buzunarul bisericii nu ne sunt de ajuns pentru bilete. Vom continua așadar să facem blatul. Înapoi, spre gară, am timp să citesc indicatoarele turistice. Alcacer do Sal este un loc călcat de pașii istoriei. Pe vârful dealului, ce altceva ar putea să fie ridicat decât un castel?!
În următorul tren ne așezăm în compartiment, ok Daniel? De data asta facem cum zic eu. Așa, avem șansa de a scăpa neobservați de naș, măcar vreo două stații. Peste jumătate de oră ne strângem amândoi mâinile. Planul ținuse. Nu fusesem dați jos la prima. Următoarea gară e peste alți cinzeci de kilometri. Am câștigat deci distanță!
Locomotiva se urnește iar controlorul nu întârzie să apară. Ne prefacem că dormim. Aud tonul imperativ binecunoscut: Biletele la control! E imposibil să mai jucăm teatru. Eu tac mâlc iar Daniel bâguie ceva în portugheză. Știu deja: trebuie să ne dăm jos la umătoarea.
***

Noapte bună, Daniel!

Sala de sport, casa mea provizorie, Castelul din Marinaleda, a răsărit pe un deal precum o cetate veritabilă. E greu să-l urci. Asta, mai ales dacă te întorci de la fiesta cu pași grăbiți iar primul drum pe care îl țintești este cel către WC.
La Candelaria a păstrat nestinsă văpaia timp de o noapte și o zi. După grătarul din fața cârciumii lumea a dansat la discotecă. Sub opaițul Lunii, huruitul motoarelor ambalate cu furie nu s-a oprit nici măcar pentru o clipă. Cei tineri fac întreceri de cai putere pe șosea, chiar în buricul satului. Aburii de alcool au îmbătat până și zorii dimineții când, iarăși, au ieșit cu mic cu mare în stradă. Nu vor cumva ca flacăra sărbătorii să se stingă.
Îi lăsasem în noapte, eu am plecat să dorm. La miez de zi, atunci când m-am trezit, un larg zâmbet îmi destindea fața. Să fi fost euforia de după joint-urile fumate aseară, lângă foc, împreună cu sătenii? Îmi propun să lenevesc până pe după masă. N-am mai făcut asta din Germania, din casa Anjei. Setubal, Faro și Sevilla, timpul în care am trăit homeless, îmi obosiseră fieșce fibră și os. Nu e ușor să te culci direct pe gresia rece din bancomat și nici pe băncile tari din sala de așteptare a camerei de gardă.
După ce am trecut cu ferryboat-ul apa lui Tagus mă văd în fine ajuns în Almada. E orășelul de pe malul celălalt, vecinul mai mic al Lisabonei, o mică provincie. Mulți trec de aici puntea, ziua, pentru a lucra în capitală. La întoarcere, ferry-ul e întotdeauna ticsit. Primii pași pe uscat îi fac întrebând cum pot ajunge la Setubal. Aș vrea să merg acolo chiar din seara asta. Cică ar exista un autocar direct. Aș mai putea lua și un bus până în Laranjeiro iar de aici trenul. N-am răbdare să compar între ele costurile dar cred că sunt aproape egale. Cel mai probabil, din eșecul încercării de a merge pe jos, încerc a sorbi cu privirea cât mai multe, variindu-mi așadar mijloacele de transport. Ceva îmi spune să aleg calea ferată. Din Laranjeiro, în doi pași, sunt la Corroios. În portugheză gara se cheamă comboio. În jumătate de oră am o legătură directă către Setubal. Plătesc cei doi euro și-mi pot mănânca relaxat crema de ciocolată păstrată în rucsac. Aștept să-mi ajungă vagonul la peron. Mai departe, n-am nicio idee ce voi face. Mai am în buzunar zece euro. Bate de fix iar trenul întră în stație. Oare așa arată un personal? În România l-aș fi confundat cu un intercity. Bună camuflare a sărăciei prin modernizarea infrastructurii. În fotoliul din compartiment încep să mă mai încălzesc. Azi a fost cam frig, vântul m-a șfichiuit până la oase. Mă trece un fior gândindu-mă la gerul care bate acum peste Germania. În timpul zilei, aici au fost zece grade pe plus.
Sunt în Setubal; ce să fac? La casa de bilete, nimeni n-are habar cât ar costa un dum până la Faro. Cică vreo doișpe euro, aflu într-un târziu. La ora asta nu mai e oricum niciun tren. Primul pleacă abia de dimineața.
Să găsesc un WC, asta ar fi o idee bună! Dar, și mai bine, hai să mă ușurez afară! Aprind țigara. Un tip, ținând în mână o pereche de blugi, îmi cere de fumat. Îi dau tutun și o foiță. Mă întreabă dacă vreau să-i cumpăr jeans-ii. Citesc marca: United Colors of Benetton. Vrea să mi-i dea în schimbul a douăzeci de euro. Îi furase, cel mai probabil. Au până și eticheta cu prețul: în magazin făceau optzeci. Ce aș putea face cu hainele, acum, când nu știu nici unde voi dormi la noapte? Un alt trecător îmi cere un foc …Cum, n-ai unde dormi? Poți veni la mine în noaptea asta. Locuiește aproape. Nu știu ce să fac. Tipul cu blugii îmi spune că nici el n-are adăpost. Bun, deci suntem doi. Refuz varianta acoperișului, va fi prima mea experiență de stradă.
Daniel își trece blugii în mâna stângă și astfel ne putem strânge amândoi dreapta. Suntem uniți de soartă, niciunul nu are culcuș sau bani în buzunar. Se prinde repede că nu-s turist. Dar, ce ești atunci? mă întreabă el surprins. Sunt primul pelerin pe care îl vede. Ce mai e și asta? Ești călugăr? Îi schițez cu degetul conturul călătoriei peste harta deschisă a Europei. Acum abia realizez că bătusem ceva cale pentru a ajunge tocmai aici.
Iată un hostal. Tragem aer îm piept și urcăm treptele. Bună seara doamnă, ar fi posibil să dormim pe un fotoliu? Afară e mult prea frig! Gazda mă întreabă ceva în portugheză, habar n-am ce. Daniel îi spune că sunt un călător fără bani. Nu ne poate primi, nici măcar în hall. Proprietarul locuiește în apropiere iar dacă ne vede acolo, femeia îmbrăcată în halat își va pierde job-ul.
Gara se închide abia la unu noaptea. Până atunci ne putem odihni oasele pe o bancă. Sau, ar fi mai indicat să mergem în autogară, în sala de așteptare? Poate că e mai cald acolo. Hai să încercăm să moțăim! Nu reușim. Femeia din scaunul de vis-a-vis cum de sforăie? Ne plictisim și ne mutăm la gară. Daniel mă roagă să-l aștept vreo cinci minute.
Lipsește deja de vreo jumătate de oră. Lumea se bagă în vorbă cu mine. Doi puștani mă întreabă ceva în portugheză. Nu știu ce înseamnă mortalha. În cele din urmă înțeleg că îmi ceruseră o foiță pentru a-și rula o țigară. Așa se spune în portugheză la papel de fumar. Aud un târșâit de pantofi. E Daniel care îmi spune că luase trenul până la stația învecinată. N-a avut noroc nici de data asta. Personalul de pază nu are destui bani să-i cumpere blugii. E mare sărăcie în Portugalia!
Aproape unu, ceasul. Suntem în siguranță, începând de acum avem parte de un culcuș. Daniel îmi dezvăluie că doarme aici de două nopți. Are până și aer condiționat dat pe cald. Dormitorul de ocazie se află în clădirea unei bănci. E camera cu aparatele de cash. După miezul nopții, nu va mai intra nici naiba aici. Setubal e ca și mort la ora asta. Totuși, prevăzători, decidem să mai așteptăm încă un ceas. Nu poți să știi ce rătăcit se trezește că vrea niște bani lichizi în portofel. Mașina de poliție a trecut, urinăm la colț de stradă și ne strecurăm înuntru. Ce bine e! Gresia ține cam rece la spate dar pot deschide sacul de dormit. Noapte bună, Daniel! Mâine vom lua împreună trenul până la Faro. Acolo, el trebuie să facă rost de niște bani: ajutorul social.
Daniel e din Algarve, în sudul Portugaliei. Faro este capitala regiunii. E musai să ne odihnim, mâine avem cale lungă de bătut. Cel mai probabil, odată prinși fără bilet, vom fi dați jos de controlori. Avem însă suficient de multe trenuri pentru a ajunge până pe seară. Sunt patru la număr iar eu mă aflu pentru prima dată în viață homeless.
Urc dealul Castelului și îmi aduc aminte de noaptea din Setubal. O compar cu momentul de acum, din Marinaleda. Am peste o mie de metri pătrați la dispoziție. Am suferit însă ceva pentru a urca până aici. Flamenco-ul gitanului de la cârciumă îmi sună încă viu în suflet. Ghitara și focul mi-au dat în clocot sângele, după atâta îngheț. Trăiesc pe viu prima fiesta. Mă gândesc la Daniel. A rămas în Portugalia, el nu și-a putut depăși propria graniță. L-am lăsat în Faro. Pentru mine a început episodul de cunoaștere a unei alte culturi. Nu asta înseamnă oare religare? A lega cap la cap, a uni piesele disparate de credință, obiceiurile și morala!
***