Ne privim unii pe alții ca într-o oglindă

Un clown nu minte! Un om care se dezbracă de toate hainele cu care l-au îmbrăcat convențiile societății în timpul existenței sale fabricate de cetățean, nu are cum minți. Pare simplu… Niște pudră pe față, machiaj strident al ființei sale sensibile, un nas închipuit de roșu, mănunchi de baloane colorate și iată că cel care este în fața noastră încetează pentru moment a mai fi un om oarecare. Devine un personaj universal, acea ființă din trup și suflet care poate mima până la exagerat gesturile și sentimentele trupurilor și sufletelor noastre, ale fiecăruia dintre noi.
Un clown e în primul rând sincer cu el însuși și nu se va putea minți atâta timp cât va fi pe scenă. Râdem de el, pentru că știm că nu râdem de o anume ființă ce poartă vreun nume sau are vreo vârstă. Ne hlizim la ceea ce imită și strâmbă dar de fapt râdem de noi, cei care bem șampanie nestingheriți în fața lui, cei pe care ne rostește în gestica sa. Iar el, din postura de clown, râde de noi toți cei care îl privim și mai sparge un balon, defulat de acidul tristeții prin care se recunoaște ca fiind tot om.
Îmi imaginez finalul unui spectacol de circ în care întreg publicul coboară în centrul arenei, proaspătă încă de sudoarea artiștilor… Acolo, jos, ar începe cu toții să își rupă hainele până ce rămân complet dezgoliți de orice formă de orgoliu. În timp ce artiștii, urcați în gradenele cu fotolii călduțe, ar aplauda, spectatori pentru prima dată al unui spectacol uman.
Mănânc circ și îi ofer pâinea de zi cu zi acelui clown care a salvat în mine sinceritatea de a fi om.