Fotografie de primăvară

Am trecut de curând prin grădină și mi-am adus aminte de o “fotografie”…
Ceva foarte personal. Doar tu și cu mine, întinși pe iarbă. Și toți ceilalti oscilând în jur, oferindu-ne spectacol și reflexii ale propriilor noastre ființe. Reflecții… A fost o aventură atât de intimă și de curată încât toate amintirile despre ea sunt mai mult imagini, ca și cum aș fi făcut fotografii cu ochii, cu sufletul. Emoții atât de vii, care acum simțite, mă fac să mă întreb cum se poate trăi ceva așa de… curat. Ca și cum doar așa ar trebui să arate firescul. Atât de simplu! Am fost ucenicul fotograf, nesătul de imaginea ta, care își dorea să-ți surprindă fiecare zâmbet și respirație în acea gradină, grădinarul care voia să-ți ofere în dar cele mai frumoase culori din lume, oglinda care încerca cu disperare să caute razele Soarelui pentru a a-I răspândi lumina peste fața și corpul tău. Am fost doar tu și cu mine… Am fost ca într-o poveste fermecată, unde copacii păreau oameni, alături de ceilalți trecători. Sunt sigur că dacă ar fi putut vorbi, nucul cel bătrân ne-ar fi povestit multe din înțelepciunea lui de veritabil dirijor. Iar copilașul cel atât de verde și crud, în fața căruia dormeai tu, întinsă pe iarbă la soare, lua lecții de canto pe ritmul adierii ce ne mângâia ființa. Gemenii… Ți-am făcut cu privirea atâtea fotografii… Puiuții cu etichete atârnând de crengi ca niște certificate de naștere în natură. Coșarul. Căpitanul scrutând atent zările. Babele lui Almodovar. Lupoaica grasă și stăpâna uscată de atâta dor de iubire. Îndrăgostiții care se certau și împacau ca într-un dans, ritual de împerechere.
Erai în toate, orice parte din tine le dădea viață.
Am simțit cadru cu cadru până ce am obținut fotografia îngerului acelei grădini. Șosete siclam în iarba verde… Până atunci fusesem daltonist!