Taie-l! Bagă flori!

E seară. Televiziunea are popor pentru televiziune. Iar poporul are televiziune pentru popor. Tu pe cine ai?
Mă exclud din categoria celor cărora le este adresată întrebarea, pentru că, personal, am renunțat la a mă mai uita la televizor. Începusem cu mult timp înainte, doar că acum am eliminat complet abonamentul lunar la cablu.
Ultimul meu televizor a fost o plasmă, rămasă moștenire după închiderea barului, pe care am vândut-o într-o perioadă în care nu mai aveam deloc bani de trăit. N-am ezitat niciun moment să dau anunțul de vânzare pe internet, mai ales că aveam ca soluție înlocuitoare un Samsung vechi și uriaș, păstrat pe hall-ul apartamentului. Sunt deja vreo 12-13 ani, de când mama îl cumpărase, atunci când mutaserăm, cu toții, în casă nouă. L-am purtat apoi cu mine în toate mutările din ultimii 10 ani și am trecut împreună cu el printr-un șantier, în care, sigura bucurie de după molozul cotidian din casă, era să îl pornesc, seara, în căutarea oricărui post tv ce mă putea face să adorm după ziua petrecută în praful bormașinilor. El este acela care a avut onoarea să pună mira, în favoarea mea, peste spectacolul unei culturi de mase vândute cât mai colorat.
Am fost, de-a lungul timpului, spectator voluntar, sau pasager, la ceea ce ospătarii societăților de televiziune mi-au oferit pe tavă, de-a lungul timpului. Filtrez prin memorie câteva amintiri, legate în special de perioada copilăriei și adolescenței, când, abia puteam fi dezlipit din fața ecranului… “O să-ți strici ochii, dacă te mai uiți atăta la desene!”, îmi tot spuneau părinții.
Aveam, în camera de zi, o ditamai cutia de lemn, un “Diamant” alb-negru. Așa am făcut cunoștință cu “Omul din Atlantis” devenit cowboy de “Dallas”, cu Gherasim din “Toate pânzele sus”, cu Mihaela și cu cei doi “Pic și Poc”, înfrățiți, prin pactul de la Varșovia, cu “Lolek și Bolek”. De “diamant” a fost întâlnirea cu sistemul imperialismului mondial propagat în imaginile luptei de clasă dintre “Tom și Jerry” sau de către “Woody Woodpecker”. Patrocle și Lizuca din “Dumbrava minunată”, “Cireșarii”, ori puștanii care construiau “Racheta albă” ne-au fost prieteni, ai unei întregi generații de leapșa pe cocoțatelea și v-ați ascunselea, atunci când ne întâlneam cu toții pe maidanul copilăriei. Eram prin parc, dându-mă cu bicicleta, în timp ce Tudor Vornicu, din studioul său de week end, predica educația societății moderne și multilaterale a lumii socialiste, prin interviuri cu marii români ai vremii. Dar nu lipseam niciodată de la vreun “Album duminical”, când, abia așteptam să tacă Viorica Bucur pentru a mă bucura în voie de “Gala desenului animat”.
Mai târziu s-a întrupat dragostea pentru film, o dată cu “Cascadorii Râsului” și mai tărziu, cu critica săptămânală a lui Tudor Caranfil, sau cu “Cinemateca” din fiecare joi, când îmi țineam sufletul la gură în așteptarea câte unei pelicule pe aripi de vânt.

Ne așezam seara, întreaga familie, înjurând cele două ore ale programului de propagandă comunistă cu telejurnale și cântări ale unei Românii negre dar vopsite în alb. Noroc cu “Teleenciclopediile” care înlocuiau realitatea cozilor pentru rațiile de subzistență, cu viața liberă a păsărilor din Galapagos! Divertismentul era aruncat în alb-negru, devenit color la începutul anilor ’80, uneori cu mască, alte ori fără mască, de către eterne stele fără nume ce cântau în decoruri cu flori din grădină, sau glumeau bancuri pe băncile recuzitei nopții de Revelion. Îl salvau ecranizările unor universale piese de teatru, și interpretarea magică a unor mari actori români, dispăruți peste vremuri.
1989. “Diamantul” copilăriei nu mai avusese nicicând parte de o asemenea audiență, trăită cu emoții și speranțe de schimbare! A urmat apoi o explozie de kitsch politic și cultural, o defulare a frustrărilor unor mase de oameni rămase fără repere de identitate și bezmeticind printre șabloanele cosmopolite ale societății occidentale. A fost momentul în care vechea cutie cu diode, împreună cu ecranul unor vremuri tulburi, dar curățate de puritatea sufletească, au urcat, sfânt și demn, către raiul obiectelor fără de vârstă, din podul casei. Atunci am realizat conștient, pentru prima oară, că visul meu din copilărie, luase sfărșit. A reuși să vorbesc în timp real, la cablul antenei ce cobora de pe casă, ca printr-un receptor-emițător, cu crainicii și personajele ce defilau în fața ochilor mei pe mult prea micul ecran, nu era posibil. Nu doar tehnica împiedica acest vis naiv, așa cum aflasem, deja, de multă vreme. Comunicarea dintre sufletul meu și cei care doreau să mi-l câștige, în culorile limbajului de televiziune, începuse a nu mai fi posibilă.
Mi-am dorit să urmez exemplul tatălui meu, pe care l-am cunoscut purtând mai tot timpul, pe umăr, aparatul de filmat. Lucrase ca operator de imagine, chiar de la începuturile televiziunii române. Întreaga copilărie mi-am petrecut-o alături de el și de echipele de filmare, în deplasări pentru reportaje sau documentare, prin toate colțurile țării.
Am nimerit să fac, la fel ca taică-meu, tot imagine, dar nu una filmată pe peliculă de 16 mm, Orwo Color sau Azomureș. Mi s-a dat șansa sau, din contră, nenorocul, să aflu și să învăț în departamentele de marketing ale unor televiziuni, cum se fabrică o imagine publică unor oameni absolut comuni, care, dintr-o dată, sunt propulsați ca staruri și idoli ai majorității. Am înțeles mecanismul prin care televiziunea “vinde” publicului său, sub titlul deconectării sau informării, orice, de la divertisment de proastă calitate până la notorietatea unor politicieni și a intereselor de partid și finanțe. Am trăit pe viu atitudinea aceea a celor care conduc și creează televiziunea, de a-i intitula “maimuțe proaste” pe semenii lor, doar prin natura privilegiului și poziției lor de dincolo de sticla ecranului. Am conștientizat, o dată cu campanii electorale continue, cum are loc manipularea încrederii unor mase mari de oameni, și cum se voiește, deliberat, îndepărtarea lor față de orice formă de educație, oferindu-li-se ca unică variantă culturală, subcultura ființei umane. Am realizat, în fine, cum sistemul care conduce societatea, cu orice culoare politică s-ar afișa acesta, întreține prin intermediul televizorului de acasă, posibilitatea, încă, a organizării sociale pe baza politicii dominante a banului. Cum micile grupuri de interese din vârful piramidei mondiale fac posibilă sclavia și teroarea economică și menținerea în întuneric a spiritului uman.
Privesc la televizorul de acasă, rămas fără vigoarea cablului, și îmi amintesc, cu naivitatea copilăriei, cum se mai întâmpla uneori, în trecutul lui ’89, să se întrerupă imaginea din cauza vechimii de aparatură. Se afișa pe ecran “defecțiune tehnică” ori, cel cel mai adesea, cartonul cu mănunchiul de flori. Circula chiar și un banc al vremii, despre situația în care un crainic de la Telejurnal, în direct, rostește ceva împotriva regimului Ceaușescu iar un politruc din partid, aflat tot timpul în stare de alertă, țipă către emisie… “Taie-l! Bagă flori!”. Eu am tăiat cablul.