Călătorie indiscretă: 4. Întuneric și lumină.

Ei bine, scumpa mea, nici nu știu de unde să încep să-ți povestesc. Timp de câteva zile, de când am plecat din Salzburg, nu am avut acces la net, așa că s-au adunat cam multe. Vineri după amiază ți-am scris ultima oară, asta după ce am vizitat castelul și am rămas profund impresionat de lecția de istorie pe care am trăit-o pe viu în acest oraș. Așa că pe seară am decis să mă destind. Am ieșit cu gândul să iau de la supermarket câteva beri pe care să le beau liniștit pe vreo bancă, privind omuleții din jur. Din păcate, nu știam, Billa se închide la ora 7.00 seara. Nu-mi mai rămăsese altă alternativă decât să caut o benzinărie căci, la tonetele de pe stradă cu crenwursti și kebap, o bere costă peste doi euro. Aflat în căutarea unei benzinării, m-am gândit că ar fi bine să-mi fac temele pentru a doua zi, atunci când aveam să plec spre Germania. Voiam să văd pe unde aș putea găsi o ieșire spre autostradă și un loc bun pentru autostop. Am mers până ce m-am plictisit, luîndu-mă după indicatoarele auto, așa că am preferat să întreb un taximetrist la ce distanță se află ieșirea. Am aflat că trebuie să iau un autobuz până într-un orășel numit Anif și de acolo, cică, aș fi găsit autostrada. E foarte greu dacă faci autostopul și ai părăsit autostrada, intrând în oraș, să mai găsești apoi ieșirea.
Bun! Văd un magazin deschis, cumpăr două beri și mă întorc liniștit și cu lecțiile făcute pe jumătate în centrul vechi, să le beau. Mă așez într-o piață, pe treptele unei statui, și nu apuc să duc bine sticla la gură când, se așează lângă mine un tip cu o figură prietenoasă care intră în vorbă, direct. Îmi spune că e turc și e cântăreț de stradă, la degeredoo. Cred că îl auzisem în timpul zilei cântând, dar nu îi reținusem figura. Îmi spune că sunt mai mulți băieți, adunați ceva mai departe, inclusiv un român. Mă invită să le țin companie. O fac și, ce s-o mai lungesc, o punem de petrecere chiar acolo, în piață, cu bere, cântări și miștouri. Turcul s-a îmbătat așa de tare încât nu mai putea pedala. Și nu asta era problema cât caruțul pe care îl trăgea cu bicicleta și în care își căra instrumentele. Așa că m-am suit eu pe biclă, ceea ce mi-a făcut o mare plăcere, îți închipui. Ne-am îndreptat cu toții spre un club, să dansăm. Intrăm, bem, turcul cade, îl ridic, prietenii lui ba pleacă, ba vin. Ies la un moment dat afară și îi găsesc pe toți cântând pe trotuar, beți morți și cerând bani trecătorilor. M-am alăturat. Mă rog, acum urmează chestiile inerente oricărei beții crunte. Ah, am uitat să-ți zic… Cât mai era încă treaz, turcul, pe numele lui Aziz, fan al lui Fatih Akin și al lui Guy Ritchie, mă roagă să facem un schimb: să-i dau cămașa mea în carouri roșii iar el pe a lui (o oarecare). Îi zic că fac schimbul doar dacă îmi place cum îl prinde cămașa mea. Și, evident, mi-a plăcut! De fapt mi-am imaginat cum, îmbrăcat așa, în culori vii, va avea mai mult succes de stradă cu degeredoo-ul lui. Așa că i-am dăruit-o din suflet. Vai, nici nu știi cât mi-a mulțumit până când, la cât de beat era, a luat-o razna crezând că am vrut să-i fur bicicleta și instrumentele. Înfuriat și un pic isteric, și-a scos cămașa și a aruncat-o în fața unei mașini care, bucurie, a oprit fără să o calce. Am luat-o de acolo, l-am îmbrăcat din nou pe turc trebuind să-l liniștesc, ca pe un copil. Tare, totuși, omul! Fusese prin toată Europa cu instrumentul lui iar în Salzburg îl știa toată lumea de stradă. Bun! Se face 2.00 noaptea, ora când se închid crâșmele. Ce să fac?! Mie tocmai începuse să îmi vină pofta de petrecere. Așa că încep să întreb, bineînțeles, de un “ceva” non-stop. Aflu de un loc, iau un taxi și ajung acolo. Când, ce să vezi, o discotecă plină de curve. De întors n-aveam niciun chef să mă întorc și, cum curiozitatea mă împingea drăcește înauntru, plătesc cei șaptezeci de euro la intrare, primind în schimb un voucher cu care puteam bea orice, oricât de mult. Nu m-am aruncat la chestii scumpe, căci aveam un uriaș chef de Jagermeister. Și dă-i, și dă-i, cu băutura! Mai venea din când în când căte o negresă și intra în vorbă cu mine, până când, nici nu mi-am dat seama, s-a făcut dimineață. Româncele se prefăceau că nu-s din România, deși le-am auzit șușotind între ele… “Fată, uite ăla beat de acolo e român!”. Era 8.30 iar la 9.30 trebuia să fac check out-ul la hostel, unde plătisem cam degeaba cazarea pentru o noapte. Așa că iau repede un taxi, îmi fac bagajul, mănânc micul dejun, fac check out-ul și plec cu gândul deschis spre Germania. Iau autobuzul (noroc că mai eram încă amețit, căci altfel aș fi înjurat super tare pentru tot ce va urma) și ajung la Anif. Acolo... Plin Soare, extrem de cald și niciun loc bun pentru autostop. Îi întreb pe câțiva trecători unde pot găsi o ieșire la autostrada către Munchen iar ei îmi indică o direcție precizându-mi însă că nu voi găsi nicio benzinărie in apropiere. Îmi pun din nou rucsacul în spate și încep să merg pe marginea unei șosele, să merg, să tot merg, până ce, după mai mult de jumătate de oră, găsesc breteaua care ducea către autostradă. Încep să fac stopul însă nimeni nu voia să oprească. Îți poți închipui cum mă simțeam așa de nedormit, cu alcoolul care tocmai începuse să-mi iasă din sânge, în plină arșiță și cu doar câteva picături de apă într-o sticlă (căci preconizasem că voi avea de așteptat mult mai puțin). Trec astfel câteva ore bune. Apa se terminase demult, iar burta tocmai începuse să mă taie (noroc cu niște boscheți din apropiere și cu prudența mea de a căra mereu în rucsac șervețele). Iar după toate astea, extenuat complet, găsesc un mic loc cu umbră unde arunc totul jos și pe mine, inclusiv. Adorm imediat. Cred că am stat așa vreo oră și, când m-am trezit atacat de furnicile care mișunau pe mine, peste tot, mi-am amintit de somnul de o oră din Vama Veche, acela cu puteri de vindecare a mahmurelii. Totuși… Mi-era o sete de-mi crăpa limba. Așa că mai încerc, fără succes, să mai fac câteva semne de “ia-mă nene” și mă hotărăsc să mă întorc la Anif, pentru apă (chiar dacă știam că mă așteaptă un drum de calvar). Providența m-a ajutat să întrezăresc o casă, unica din toată zona, în mijlocul unui câmp. Era o fermă de animale. Porci, vaci, găini… Puțea de la o poștă! Sun la o sonerie și îmi răspunde o tipă care-mi zice că nu vorbește engleza. Sun la o a doua, îi zic că sunt un autostopist răpus de sete iar tipul îmi zice să aștept, că e sub duș. Totuși, în nici două minute apare ținând o sticlă plină cu apă. Nici nu-ți poți imagina ce-am simțit când am sorbit prima gură, cât de minunată mi s-a părut acea apă minerală. În fine, mă gândesc să mai prind niște puteri așa că îl întreb pe tip dacă îmi permite să mă așez sub un pom din grădină și să mă odihnesc un pic. Chiar asta și fac. Mă trântesc la umbra unui copac și dorm un somn adânc, visând la Germania, cu capul pe rucsac. Habar n-am cât am stat acolo, dar atâta cât am dormit mi-a fost suficient să mă revigorez.