Călătorie indiscretă: 8. Podul de lacăte.

Am fost ieri cu Tom (gazda mea) la Koln sau, mai bine zis Cologne, căci așa-l preferă nemții. Am pus în dubiță o bicicletă pe care să o călăresc, dacă am chef, atunci când ajungem în oraș. Bineînțeles că am avut! Am reușit performanța ca în câteva ore de mers cu mașina, pe jos și apoi vreo oră de gonit pe biclă, să văd orașul. Mă rog… Cea mai mare parte a lui, adică centrul. Koln-ul are ceva ce aduce cu Berlinul, dar are și un "je ne sais quoi" care-mi amintește de Amsterdam. Concluzia: este un oraș măricel, cochet și curat. Aș spune chiar că m-a impresionat mult mai mult decât Berlinul. După ce voi pleca de la fermă, în drumul meu spre Olanda, aș zice să mă opresc acolo pentru o zi. Revin cu impresii.
Singurul lucru care mi-a atras distinctiv atenția în scurtul meu popas aici a fost un pod de cale ferată, defapt partea lui pietonală. M-a mirat din prima grilajul de metal de care erau legate tot felul de lacăte și lăcățele. E practic o lungime de câteva sute de metri tapetată cu astfel de încuietori. Pe la jumătatea distanței stătea scris pe jos, cu litere de-o schioapă, ceva de genul “Love isn’t just a word” sau “Love rules”. Abia atunci când m-am reîntâlnit cu Tom mi-a spus că acele lacăte simbolizează pecetea dragostei unora. Ciudat! Mie unul, mi se pare că dragostea, tocmai, e un sentiment deschis și nu unul încuiat într-un cufăr cu lacăt ruginit…
Până una alta, aici totul e verde crud. Respir un aer care mă inspiră doar la somn și la vise bune. Legat de mâncare, cred că îți imaginezi că sunt înconjurat doar de produse organice de cea mai bună calitate. Totul natural. Am reușit să mă cunosc cu toată lumea. Pentru niște germani, oamenii de aici sunt destul de prietenoși și, oricum, m-au primit încă de la început cu brațele deschise în sânul comunității lor. Bine, asta și pentru că eu m-am oferit de fiecare dată voluntar pentru orice fel de muncă. În plus le-am fost recomandat cu căldură de către Tom. Cu cei care vorbesc engleza am putut lega mai mult de două cuvinte. Am avut chiar surpriza unor conversații mai elevate (Astăzi de pildă cunoscut o tipă, profesoară la o școală Waldorf. Vorbea destul de în cunoștință de cauza despre antroposofia Rudolf Steiner). Oamenii de aici, majoritatea, nu sunt niște țărani, așa cum s-ar putea ușor crede. Au ales să trăiască în Kotthausen pentru armonia spirituală cu natura.
Azi am fost pentru prima dată la Wuppertal, orașul cel mai apropiat de satul în care locuiesc. Am mers acolo cu toții, cei din comunitate, pentru a ajuta o familie, proaspăt devenită membră, să se mute din fosta lor casă de la oraș, aici. Așa am putut sesiza solidaritatea care îi unește pe oamenii ăștia. Ceea ce fac ei este de dat drept exemplu, tuturor românilor.
Mâine, dacă nu va ploua, voi lua din nou bicla lui Tom pentru a merge să vizitez împrejurimile (un lac și un vechi și cochet orășel: Lennep). De Luni mă voi muta din casa lui, trecând de la statutul de invitat la unul mai oficial, acela de voluntar cu normă întreagă. Voi locui în casa de oaspeți. Este de fapt o rulotă cu câteva îmbunătățiri, gen lumină electrică. Comunitatea mi-o pune la dispoziție în mod gratuit. Cu alte cuvinte am masă și casă pe gratis. Problema șederii s-a discutat în consiliul de săptămâna asta, unde membrii comunității au putut vota pro sau contra rămânerii mele aici. Un mic punct în minus a fost faptul că nu vorbesc germana. Chiar și așa, le-am câștigat inima. Voi mai rămâne deci, minimum o săptămână.