Călătorie indiscretă: 5. Slovenia, “good brot!”

Ok… De la capăt! Am doar două soluții: să cedez și să mă întorc în Salzburg sau să îndur totul, cu răbdare, și să merg mai departe. Decid să merg cu putere înainte, așa că ies pe șosea, în fața fermei, în ideea că nu mai aveam răbdare să mă întorc din nou la primul loc, cel cu ghinion. Nu trec nici zece minute și cineva oprește. Nu-mi vine să cred! Îl întreb pe șofer dacă mă ia până oriunde în Germania iar el îmi spune că merge doar până la graniță, dar că acolo mă poate lăsa într-o parcare mare, lângă o benzinărie ideală pentru autostop. Cred că i se făcuse milă de mine, văzându-mă așa ars de soare pe față și stând de unul singur pe marginea drumului. Aveam să aflu că numai zece kilometri mă despărțiseră de acel loc magic. Nici nu știu cum să-i mulțumesc mai frumos tipului, salvatorului meu care, după mai bine de cinci ore de chin și așteptare, mă adusese în sfârșit la viață și optimism. Într-adevăr, acolo unde m-a lăsat nu era doar o benzinărie ci un întreg complex cu restaurante, parcare de TIR-uri, parcare de mașini mici, tot ce voiai. În concluzie, un loc foarte bun pentru autostop, așa cum îmi zisese. După ce am fumat o țigară, m-am îndreptat către parcarea de TIR-uri, să-i întreb pe șoferi dacă mă ia vreunul. La Koln voiam să ajung. Prima dată dau peste niște turci. Bulangii! Caut români. Găsesc doar camioanele lor și nici urmă de șoferi. Tot căutând, dau peste niște sloveni. Unul dintre ei e foarte simpatic, deși nu știe nicio limbă, nici măcar germana. Ne înțelegem prin semne. Îmi zice că pleacă la 8.00 seara, adică într-o oră, și mă poate lăsa la Stuttgart. Gata, mă liniștesc complet. Mă duc să fac un duș, căci după toată arșița aia începusem să put, mă schimb în haine curate și mă postez la camionul omului. Înainte să mă urc, tipul îmi zice… “România, tzigan, problem! You, pistolet? You, not criminal! Tzigan problem!”. Îi spun să stea liniștit și mă urc. Fetițo, trebuie să-ți spun că așa ceva nu credeam că poate fi trăit decât în filme. Omul, repet, nu știa nicio limbă, dar reținuse în schimb cuvinte din fiecare limbă a tărilor prin care a fost. Așa că știa câteva în romană, italiană, spaniolă, germană, engleză, franceză. El, de ce mă luase?! Se plictisea să tot meargă singur și, în plus, ura să conducă noaptea căci “Night I sleep, day I drive camion”. Așa că avea nevoie de conversație. Ei bine, crede-mă, am inventat împreună o nouă limbă. Am vorbit non-stop pe parcursul a patru ore, până la Stuttgart și, culmea, am reușit să ne spunem chiar și bancuri. A fost o conversație extraordinară! Mai ales că aproape de sfârșit amândorura ni se cam închideau ochii și trebuia să vorbim ceva viu, care să nu ne lase să adormim. Așa că am inventat tot soiul de subiecte… politica mondială (îi știa pe toți președinții europeni, inclusiv pe Băsescu. de Boc i-am spus eu și mi-a mulțumit tare mult pentru că a mai învățat un nume. ah, îl știa inclusiv pe Geoană), țiganii versus Berlusconi, curvele de pe autostradă și mai ales cele din România, Laibach (trupa), nivelul de trai din Slovenia și din fiecare țară din Europa, familia lui (soție și doi copii), salarii și costuri, muzică clasică și compozitori (îi știa pe toți marii compozitori), mâncare tradițională… Băi, crede-mă, am vorbit non-stop, despre orice. La un moment dat mi-a adus aminte de Roberto Benigni care, în “Down by Law” țipa, după gratii… “I scream, you scream, we all scream for the icecream!”. Nu știu de ce, dar tipul, parcă, avea ceva care parcă semăna cu personajul din filmul lui Jarmusch. Ajungem pe la miezul nopții la Stutgart (e deja duminică), morți de oboseală amândoi, și parcăm TIR-ul într-o benzinărie de pe autostradă, la fel de mare ca cea din care pornisem. Îmi desfac cortul cel roșu, pe iarbă, alături de camionul lui roșu Ferrari și ne punem amândoi pe somn. Cred că niciodată n-am dormit mai adânc ca în noaptea aia! Dimineața: sculat, strâns cort, nevoi fizice și spălat. Apoi: umblat prin parcare în căutarea unei alte ocazii. În paranteză fie spus, nu-mi pare rău că n-am văzut Stuttgart căci toată lumea mi-a zis cum că ar fi un oraș industrial și doar atât. Am ceva regrete însă legate de Munchen dar rămâne, poate, pe altă dată.
Ok! Planul era să mă îndrept către Koln, să stau o noapte în acolo și apoi să-mi continui drumul spre Olanda. Nu mai aveam prea mulți bani, stăteam deja de câteva zile pe drum, așa că simțeam nevoia să găsesc un locșor în care să mă așez o perioadă, în care să muncesc și eventual să câștig niște bani. Așa că de-asta mă cam grăbeam să traversez Germania. Am găsit în parcare niște TIR-uri românești, unul cu număr de Argeș, altul de Timișoara. Mă îndrept spre ele și, hop-țop, iată și românii. Îi cam uimesc cu apariția mea, ce-i drept, căci nu se așteptau ca un român să arate astfel și, mai cu seamă, să facă autostopul. Unul dintre ei, care de altfel îmi și oferă o cafea făcută la aragazul său de voiaj, îmi spune că mă poate duce abia seara, după ora 10.00 (căci până atunci camioanele, duminica, nu au voie să circule), la Manheim, care e undeva după Koln. Și cum discutam noi cu toții în romănă (căci între timp se strânseseră vreo cinci șoferi) îl văd pe slovenul meu, care se trezise, cum mă căuta să mă invite la el în cabină, la masă. La întâlnirea dintre români și sloven a avut loc o mică paradă de gelozie din partea românilor care, și ei, mă invitaseră să mâncăm. Mă scuz, spunându-le că îi făcusem slovenului promisiunea de cu seară, așa că acum nu-l mai pot refuza. Are loc o mică discuție în contradictoriu pe tema “Romania tzigan, problem, criminal. Slovenia no tzigan.” la care românii zic “Da mai dă-te-n pula mea mă cu Slovenia ta, că țigani sunt în toată Europa nu numai în România.” Mai are loc și o foarte scurtă polemică economică gen… “Romania big problem dinero. Basescu president. Boc (și când îi rostește numele se uită la mine cu subînțeles) capitan. Slovenia good!”. La care românii… “Păi cine pula mea te-a ajutat pe tine, mă? Nu nemții? Că dacă nu erau ei, după război erați mâncați! Așa că hai, nu mai mânca căcat”. Am căutat să întrerup cât mai repede această discuție care, de altfel, nu era câtuși de puțin învrăjbită, ci mai degrabă purtată pe un ton foarte colegial, de tachinare reciprocă. Eram totuși la mijloc, și mi-aș fi luat-o de la români prin a nu mă mai lua cu ei, numai din gelozie că merg cu “dușmanul” la masă. Așa că am căutat calea prieteniei cu toți. Culmea, slovenul chiar îmi devenise prieten. Așa că urc din nou în camion unde-mi taie o ditamai bucățoiaia de pulpă de porc și încă una, dintr-o pâine neagră și proaspătă. “Mangiare! Good brot! Slovenian! Tri euro, good brot, good schweine!” eu îi zic “Mulțumesc” și încep să înfulec. Bun, super bun! Excepțională pâinea lui din Slovenia! (de care vorbisem toată seara, în contextul nivelului de trai ridicat de la el și al costurilor pentru coșul zilnic). Totuși, trei euro, fie ei chiar și pentru o pîine bună de un kilogram, mi se pare un preț prea ridicat. Mănânc tot ce mi se oferă și omul meu nu mă lasă să plec fără să-mi dea și un iaurt de fructe pentru care se scuză că nu-i de cea mai bună calitate slovenă… “Brot, good qualitet, slovenian, tri euro. Yogurt little qualitet, treizeci cents. Not best qualitet! Good qualitet, one euro.” (am uitat să-ți zic că știa să numere în română până la o sută, căci tocmai ce am exersat asta împreună, seara, pe drum).