Călătorie indiscretă: 3. Salzburg.

Am ajuns ieri după amiază. Am facut autostopul, direct de pe autostradă, cu cartonul în mână. M-au luat niște francezi, foarte ok tipii, care călătoreau cu o rulotă. M-am distrat super bine cu ei pe drum. Știi doar cum sunt francezii, vorbăreți. Când am ajuns nu aveam nici hartă și nici cea mai mică informație despre oraș. Așa că am fost nevoit să întreb lumea, pe stradă, în ce direcție să o iau spre centru. Primii pe care i-am găsit au fost niște puști, un cuplu, care s-au arătat foarte plăcut surprinși de faptul că nimerisem, de capul meu, într-un oraș cu totul nou. Mi-au arătat direcțiile importante. Pe drum zăresc un tip cu un rucsac precum al meu, în spinare. Îl întreb, desigur, dacă vorbește engleză. El pare foarte bucuros să-mi răspundă că, da, vorbește. Francez, deasemenea. Ne-am împrietenit imediat. Tocmai ce ajunsese și el în Salzburg, venind din Bratislava cu autostopul. Așa că ne-am apucat să căutăm împreună cazare. Primul loc pe care îl găsim este un hostel care are, din păcate, doar un singur pat liber. Tipa de la recepție ne dă însă telefonul unui alt loc iar când sunăm aflăm că acolo mai sunt două paturi neocupate, pentru noaptea asta. Îi sugerez francezului meu să se cazeze la primul hostel, căci avea un argument de neclintit: recepționera era tare frumoasă. Îl aștept să-si ducă troacele sus pentru ca apoi să mă conducă spre cel de-al doilea hostel, acolo unde aveam să mă și cazez. În cele din urmă, toată această împărțeală a noastră privind cazarea s-a dovedit o foarte bună potriveală. Hostelul lui era destul de aproape de autostrada din care trebuia să facă, a doua zi, autostopul spre Elveția iar al meu, la mică distanță (cel puțin așa credeam) de drumul spre Germania. Risc să mă repet... Nu există coincidențe ci SINCRONICITATE. La hostelul meu am avut drept vecin de cameră pe un domn în vârstă, aproximativ 65 de ani, care, după ce am schimbat câteva cuvinte de prezentare, îmi spune în română... “Știi, eu m-am născut în România. Sunt sas. Am plecat din țară pe când aveam vreo cincisprezece ani, prin 1957”. Wow! Am stat cu el de vorbă întreaga dimineață de azi, în limba română, evident. Omul nu uitase niciun cuvânt chiar dacă trecuseră mai bine de cinzeci de ani de când nu o mai vorbise. O alta chestie drăguță (o potriveală năstrușnică) s-a întâmplat, tot aseară, după ce m-am despărțit de francezul împreună cu care am cutreierat prin centrul vechi al orașului. Intru într-un bar, pe la 2.00 noaptea, să beau o ultimă bere, înainte de culcare. De-odată apare un tip care o întreabă pe barmaniță dacă vorbește engleză. Ea vorbea, căci conversase și cu mine, mai devreme. Drept pentru care tipul îi cere câte ceva de mâncare, mai precis o porție de cartofi prăjiți. Îl intreb de unde vine iar el îmi zice, surpriză, că din Franța. Ha! Era cel de-al treilea francez pe care îl întâlneam pe ziua de azi! Omul își propusese să ajungă la Ierusalim călătorind numai pe jos, pe picioare. Mi-a zis că face un pelegrinaj, urmând exemplul lui Iisus. Mai întâlnisem eu la Linz un italian care voia să parcurgă întreaga Europă cu bicicleta. Dar să mergi atâta drum pe jos, mi s-a părut un pic cam extrem. Dacă însă reușește, va fi cel mai tare! Tot soiul de oameni, întâlnesc, scumpa mea.
Acum mă duc să vizitez Salzburg-ul, care e un oraș absolut superb, poate chiar mai frumos decât Viena. Am decis să mai rămân și în noaptea asta. Am simțit o vibrație pozitivă atunci când am ajuns. Munți, rîu, un castel, casa lui Mozart, un centru medieval a la Praga … în concluzie multe lucruri de făcut și vizitat! Mă bucur enorm că am ajuns aici căci, prefer să trec în fugă peste niște orașe industriale din Germania, decât să pierd o vizită în această bijuterie a Austriei. Of, ce tare mi-aș fi dorit să vezi și tu! Dau un semn mai târziu, după ce am mai multe impresii. Te îmbrățișez!

PS1: Am uitat să-ți zic cum am reușit să fac autostopul dinspre Linz. Întreaga dimineață de ieri am cercetat în amănunt locurile bune și găsisem, așa credeam cel puțin, două. Primul, pe o bretea care ieșea către autostradă iar celălalt lângă o benzinărie, un pic cam goală însă. Avantajul celui de al doilea punct era că, exact după benzinărie, se găsea un semafor și o stație de autobuz, așa că șoferii care ar fi vrut să mă ia ar fi putut opri fără probleme. Mă așez la locul stabilit, cu cartonul în mână, și încep să fac semne tuturor. Nu trec însă nici zece minute că și apar de undeva, de nicăieri, doi puștani cu rucsace. Erau autostopiști ca și mine. Pe cartonul lor scria Nassau. Englezi! Mă întreabă unde vreau sa ajung și le zic că fie la Salzburg, fie undeva în Germania, depinde de noroc. Ei îmi povestesc cum stătuseră fără succes o jumătate din zi prin zonă, până când au avut norocul să dea peste un tip de treabă care le-a spus despre un loc foarte bun pentru autostop, chiar pe autostradă. Apoi, cei doi mă întreabă dacă vreau să ne cuplăm. Bineînțeles! Mergem cu toții spre gară, de unde luăm un autobuz preorășenesc și, cam în jumătate de oră, ajungem în respectiva suburbie aflată chiar lângă autostradă. Apare însă o altă problemă… Cum să trecem de gardul de protecție și cum să găsim un loc, o bretea adică, unde mașinile să și poată opri?! Ne-am tot rătăcit timp de vreo oră, până să găsim acel loc bun în care, culmea ironiei, am întâlnit pe alții ca noi, o pereche, care mergeau înspre Olanda. Un pic cam ambițioși, aș zice! Deși, dupa câte îmi povestea punkistul din Viena care a ajuns o dată tocmai în Norvegia, nimic nu e imposibil. Ne separăm cu totii, astfel încât să formăm trei grupuri distincte, fiecare cu direcția sa. Cred că francezii mei au oprit după nici zece minute de așteptare. Ei bine, cam asta fu povestea primului autostop adevărat.

PS2: Am cutreierat astăzi prin tot centrul vechi al Salzburg-ului. Am urcat inclusiv la castel. Wow! Ce panoramă! A meritat să plătesc cei șapte euro pentru bilet. Cred că am stat peste două ore acolo dar, cum nu port ceas, pot doar să aproximez timpul. În acel castel se află expusă vederii celui care vrea s-o înțeleagă, întreaga istorie a orașului și nu numai cea a Salzburg-ului ci a tuturor așezărilor medievale din Europa (cea civilizată). La începuturi, un nobil mai înstărit împreună cu supușii săi își făceau o cetate cu ziduri înalte, pe un deal sau o ridicătură, pentru a se putea feri din calea neamurilor prădătoare. Mai toți supușii erau soldați și doar câțiva aveau meserii absolut necesare cetății. Ăștia erau breslașii. Așa știau ei să își prezerve viața și să evolueze. Apoi, pe măsură ce au evoluat, au ieșit dintre zidurile cetății și au creat, la baza ei, o așezare care s-a tot lărgit o dată cu diversificarea meseriilor, până la stadiul de burg în toată regula. Astfel au apărut și universitățile și oamenii de cultură, inclusiv geniile precum Mozart. Doar în acest mod s-a putut cizela spiritual ființa umană. Mă întreb, însă, dacă românii vor înțelege vreodată asta. Mă tem că nu căci, mă uitam printre miile de turiști de aici cum, dintre toți, românii sunt cei mai necivilizati, urmați fiind îndeaproape de italieni și, abia apoi, de negri. Măcar ăștia, chiar dacă s-au dat jos recent din baobab, au un respect pentru ceea ce nu au văzut niciodată în viața lor, de la maimuțe la roboți. Mă bucur că am plecat din România! Și da, normal, ai dreptate... Acolo n-aș fi întâlnit niciodată o lume normală, căci nu e vorba de vreo genialitate la oamenii pe care i-am cunoscut până acum, cât de firescul uman. Sunt ființe care știu ce înseamnă solidaritatea și dorința de evoluție, nu doar ură, ranchiună și epatare. În plus, faptul că întâlnesc atâția oameni mă ajută să adun o mulțime de povești pentru viitorul scenariu. Pup. Mâine dimineață intenționez să plec spre Germania. Astăzi mă mai relaxez în Salzburg. Wish you were here!