Călătorie indiscretă: 12. Firescul cotidian german.

Muncesc din ce în ce mai mult și mai bine. M-am împrietenit cu toată lumea de pe aici și cu toții sunt foarte mulțumiți. Programul mi l-am împărțit cam așa... Până pe la prânz ajut la treburile comune ale gospodăriei iar după amiază intru în casa care se renovează unde îl secondez pe un meșter priceput la de toate. Omul este tâmplar de meserie dar, în lipsa unor lucrări de profil, face orice ține de reparații. Acum am început să montăm rigips, lucru pe care l-am învățat să îl fac cu mare plăcere. Săptămâna viitoare ne vom ocupa de băi și de montat chiuvete și wc-uri. Între timp mai tund un pic gazonul și mai torn câte un stâlp de beton pentru un viitor grajd. Zilele trecute am mers în pădure la tăiat copaci și cu ocazia asta am curățat împreună cu Tom o poieniță. Munca fizică, într-adevăr, este un lucru sfânt. Iar dacă o completezi cu ceva filozofie, atunci teoria devine practică. Gândește-te că de mai bine de două săptămâni, de când sunt aici, n-am mai avut deloc nevoie de bani. Oricum, n-aș avut pe ce să-i cheltui, căci am tot ce îmi trebuie. Am decis să mai râmân până pe la mijlocul lui septembrie, când va avea loc un mare festival. Va fi de fapt o sărbătoare de sfârșit al verii. Atunci este invitată o grămadă de lume, se va cânta, mânca și petrece. Abia aștept! Între timp voi organiza o seară românească pentru care voi vrea să gătesc ceva tradițional (m-am gândit să fac o ciorbă, o mâncărică de cartofi și niște papanași. de papanași încă nu sunt sigur, căci sunt cam complicat de făcut pentru atâtea persoane dar, în lipsa altei idei, ei vor fi câștigătorii desertului). Aș mai vrea să dau download la niște muzică autentică și, poate, la un film românesc pe care să-l proiectez cu subtitrare în germană, dacă găsesc. În rest am fost să vizitez împrejurimile. Într-o seară am luat bicicleta lui Tom și am cutreierat sătucele de pe dealurile învecinate. Am întâlnit niște căsuțe ca din povești, tradițional germane, și un peisaj care te îmbie numai la somn, mâncare bună și mult somn, din acela cu vise dulci. Într-o altă zi am fost cu o dubiță umplută până la refuz cu resturi de la șantier până la Wuppertal, unde se află groapa de gunoi cea mai apropiată. Ei bine, află că "groapă de gunoi" este impropriu spus! Totul se întinde practic pe o suprafață betonată, plină de conteinere imense care sunt dedicate fiecărei categorii de resturi menajere sau din construcții. Lemnul se pune la lemn, metalul la metal, rigips-ul la rigips și așa mai departe. Absolut totul se reciclează aici. Nu trebuie să-ți spun că pe jos este o curățenie ca de spital (românesc, ce-i drept). M-am bucurat de această ieșire căci, cu această ocazie, am putut să văd cât de cât și orașul (mai fusesem o dată la Wuppertal, în treacăt, atunci când i-am ajutat să se mute pe noii membrii ai comunității, cei de care ți-am zis că vor sta în casa aflată încă în renovare). Wuppertal nu se deosebește prin nimic spectaculos de alte orașe germane, cu excepția unei văi foarte frumoase prin care curge râul numit (cum altfel?) Wupper.
Lennep, orășelul cel mai apropiat de Kotthausen, este de vis. Am fost aseară acolo cu Tom, cu mașina. Este încă în curs de desfășurare o mare sărbătoare a orașului ce va ține până Duminică. Toată lumea era în stradă și bea bere, cânta, mânca câte un wurst sau pur și simplu socializa. Nemții nu sunt chiar așa reci, ca popor, cum se spune uneori pe nedrept. Totul este să știi cum să te apropii de ei, de sufletul lor obișnuit cu un trecut războinic. Ei bine, intenționez să revin și astăzi la Lennep, cu bicicleta. E o distanță de doar zece kilometri, pe care, la dus, aș putea-o face în vreo jumătate de oră iar la întors în vreo oră căci am de urcat, zdravăn, câteva dealuri.
Altceva ce să-ți mai povestesc...?! Oamenii de aici, din comunitate, mai cu toții trăiesc după filozofia (antroposofia) lui Steiner și asta chiar dacă nu sunt neapărat niște intelectuali. Printre ei, însă, trăiește o profesoară la una din școlile Waldorf, un fost informatician, dar și un simplu electrician sau un grădinar (precum Tom, care acum predă cursuri de NLP și face terapie prin muncă cu persoane cu dizabilități mentale și de comportament).
Totul e bine dar începe să-mi cam mijească dorul de drum, de continuare a călătoriei mele. Asta înseamnă că în curând e vremea să-mi pun pantofii, să plec, vorba lui Andrieș. Trebuie să simți când e momentul să-ți iei rămas bun de la trecut, ca fiind ceva trăit foarte frumos, și s-o iei mai departe, pe drumul pe care ți l-ai ales. A rămâne blocat într-un loc sau moment te poate duce doar la plafonare, respectiv la stagnare și în niciun caz la evoluție (vezi exemplul hippy-oților de 60 de ani, uitați de Dumnezeu în viață prin Goa sau prin alte locuri depărtate ale lumii).
Oricum, până să plec îți voi mai scrie. M-am gândit ca tuturor acestor scrisori pe care ți le trimit, să le mai pieptăn un pic stilul și să le postez pe blog, sub forma unor epistole de călătorie. Ce părere ai? Mi-e drag și dor de tine!