Călătorie indiscretă: 15. Trădare în sânul naturii

Duminică la amiază am plecat din Kotthausen. Hainele recent spălate sunt frumos împăturite în bagaj, un duș cât o zi de vară, o masă copioasă “în familie” împreună cu toți membrii comunității și câteva îmbrățisări, așa am petrecut ultimele ore la fermă. Pentru mine, despărțirea de ei e un moment de emoție intensă. Simțeam însă că nu mai pot să stau acolo. Mi-era dor de oraș, de drum, de noi experiențe. Aș fi putut rămâne în Kotthausen mult și bine, poate chiar întreaga iarnă, dar asta ar fi însemnat să rămân blocat ceea ce, știi prea bine, nu-mi e deloc pe plac. Așa că a venit vremea să-mi iau un "la revedere" pe model "auf wiedersehen": un salut prietenos, intim chiar, dacă e să pun la socoteală îmbrățișarea ce ține locul pupatului pe obraz. Aici, totul în materie de sentimente e complet diferit față de "batista" latină îmbibată în lacrimi. Tom e cel care se oferă să mă lase cu mașina la o benzinărie, pe autostradă, de unde să-mi pot începe autostopul.
Scotocesc în geantă, găsesc carioca albastră, aceea cu vârful gros, și mă grăbesc să scriu pe carton următoarea mea destinație: Netherlands.
Primul șofer care oprește este, culmea, un alt fermier. Sau, în fine, aflu că e un fost fermier. Omul ține să-mi precizeze că acum este chimist și că are un mic business în domeniu. Îi povestesc ultima lună petrecută în Kotthausen iar el, coincidență, îmi spune că locuiește lângă una dintre cele mai importante ferme organice din regiune, “Demeter Farm”. Se oferă chiar să mă conducă acolo, în ipoteza că aș vrea să-mi continuu viața la țară. Îi mulțumesc frumos pentru amabilitate dar îi dau de înțeles că îmi doresc pe bune să ajung cât mai repede în Olanda. Cobor din dubița fermierului-chimist la o altă benzinărie, undeva în apropiere de Koln. E un punct foarte bun pentru autostop căci acolo e de fapt un nod de autostrăzi. O țigară și iată-mă deja în mașina unor tipe, mamă și fiică. Sincer, cu astea a fost cel mai greu să comunic pentru că au râs tâmpește aproape tot timpul. Din fericire m-au lăsat într-un punct strategic, chiar pe autostrada care duce spre Amsterdam. De acolo urmează să iau o a treia mașină. Văd o tipă la volan și un individ cu moacă de tocilar care o acompaniază. E o mașină japoneză, parcă. Niciunul nu are mai mult de treizeci și amândoi sunt costumați ca pentru o întâlnire de business. Curând voi afla că tipa face marketing iar el e expert în domeniul irigațiilor sau ceva pe aproape. Cert este faptul că a locuit în România timp de câteva luni, făcând studii de fezabilitate pentru Ministerul Agriculturii. A ținut cu chirie un apartament tocmai în Militari dar, cu toate astea, îmi spune că i-a plăcut mult Bucureștiul. N-am reușit însă să aflu în ce sens i-a plăcut: să fi fost oare fetele sau job-ul? Tipa, șoferița, foarte ok: scurte povestioare și uite că ajungem la Utrecht. Eu nu prea intențonez să intru în oraș ci, mai curând, să rămân pe autostradă și să apuc mai departe spre Amsterdam. Ei mă aduc însă în oraș, neînțelegând că plănuiam să văd Utrecht într-un alt episod al călătoriei. Nu îi întorc totuși spatele, ofertei.