Călătorie indiscretă: 14. Dor de ducă

Să știi că toți muncitorii din lume sunt la fel în privința atitudinii pe șantier. Așa, ca să te consoleze un pic ideea. Nu numai românii sunt leneși și neparoliști. Chiar și aici, culmea, în Germania, muncitorul nu este cu nimic mai breaz. Afișează fără probleme aceeași zeflemea și delăsare atunci când e vorba să înceapă munca. Spre deosebire de România, ei fac însă un pic mai puține greșeli. Marea lor calitate este perseverența. Dă-i oricărui român o muncă de rutină și, în mai puțin de o lună, îl poți vedea cum înnebunește. L-ar plictisi șlefuitul aceleiași șaibe. Ei bine, pe neamț îl caracterizează capacitatea de a roboti precum o mașinărie, fără gânduri sau sentimente. Chiar dacă din cele opt ore de muncă doar trei le lucrează efectiv iar în rest trage chiulul, măcar respectă zilnic același program.
Despre mâncarea romănească, ce să zic... Le-a plăcut și nu prea. A fost pentru prima dată când au mâncat ciorbă. Nu prea le-a surâs din două motive: unu’ că avea carne și doi că nu conținea destui cartofi (deși am considerat că am pus câți trebuie, ba chiar că poate am exagerat un pic). Pilaful le-a plăcut ceva mai mult iar de salate au fost de-a dreptul încântați. Astea aveau cartofi din belșug. Într-o altă zi mi-a venit să le fac mămăligă cu brânză și smântână. Am pus și câte un ou ochi deasupra. Cu excepția lui Tom și a lui Jule (tipa care are în grijă caii și ține cursurile de călărie) toți ceilalți au au cam strâmbat din nas. Nu prea sunt obișnuiți să mănânce mălai fiert. Singura care mai mâncase mămăligă înainte a fost Jule căci acum ceva timp a vizitat niște ferme din Transilvania.
M-am cam plictisit aici așa că abia aștept să treacă săptămâna și s-o iau din loc. Am ieșit, pentru variație, sâmbătă noaptea în Wuppertal. Nu am fost singur, ci împreună cu Johannes (un fel de administrator al fermei). Până să ajungem în centru a trebuit să luăm trei autobuze. Vai! Mă simțeam de parcă eram într-o țară din lumea a treia, dar în niciun caz în Germania. Foarte mulți negri, arabi, turci și alte naționalități conlocuitoare (a se citi "zburătoare") atâția câți mișunau pe lângă mine. Aproape că nemții erau în minoritate. Am mers mult pe jos până să găsim un bar mai acătării, unde să putem bea liniștiți o bere. Așa am ajuns în cartierul boem, Luizenburg, care, de fapt, se rezumă la câteva străduțe cu baruri și expoziții. După cum îți spuneam mai demult, orașul nu are nimic deosebit, mă rog, impresionant precum Koln-ul de exemplu. Ne-am așezat în cele din urmă la o terasă drăguță. După câteva beri ne-a venit cheful de petrecere așa că am luat-o pe jos să căutăm un loc cu muzică. Ei bine, crede-mă, nimic de calitate nu s-a arătat la orizont pentru o bucată bună de mers. Cluburile cu punkiști sau turci postați în fața intrării nu le-am inclus la capitolul calitate și nici măcar la cel de curiozitate. Am găsit, în fine, un băruleț cu o lume mai spălată. Se numește "The Kitchen" pentru că de curând, înainte să fie renovat, arăta ca o bucătărie de restaurant. Cel puțin așa mi-a povestit Johannes că ar fi fost. Acum nu mai rămăsese din păcate nimic care să te trimită cu gândul la gătit, nici măcar la bucătăria unei garsoniere confort II din Berceni. Înăuntru, muzică techno mixată cu hit-uri germane pe un sistem audio de toată jena. Multă puștime care nici măcar nu dansa, niște barmani pe care personal i-aș fi putut depăși oricând la capitolul viteză a melcului și multă înghesuială. Așa arăta "Bucătăria". Am decis totuși să stăm pentru câteva băuturi și să incercăm un pic atmosfera. Din nou Jagermeister! La fel ca în Viena, se vindea la porție de 20 ml și costa 5 euro. Am băut totuși câteva, cu Cola. Nu de alta, dar era cinstea lui Johannes și n-aș fi vrut să îl dezamăgesc. M-am pus pe un scaun de bar așa că am putut “filma” tot. Mă gândeam că dacă am fi făcut Loggia într-o altă țară și mai cu seamă una germanică, am fi spart cu siguranță gura târgului la capitolul amenajare interioară. Căci, după cum bine știi, în ginta latină totul e roșu, totul arde. Și cu toate astea am început să simt un dor acut față de spiritul latin de distracție, mai ales de petrecerile din Madrid sau Barcelona unde toată lumea e în stradă, veselă. Mai știi cum făcea poliția spaniolă baraje pe stăzi pentru a stăvili poporul dornic de distracție? Din punctul ăsta de vedere, al petrecerilor, germanii sunt foarte reci. Presupun că sunt totuși ceva cluburi bune prin marile orașe dar totuși nimic nu se compară cu genul de distracție al latinilor, chiar dacă acolo muzica lasă uneori de dorit.
Concluzia din duminica asta e că, imediat după sărbătoarea Kotthausen, voi pleca spre Olanda. M-am plictisit aici.
Rămân restant cu schița personajelor dar ți-o voi trimite cândva, în zilele de dinaintea plecării, căci voi înceta atunci cu regimul de muncă. Sper că așa voi avea timp destul pentru scris.
Să-mi ții pumnii să nu răcesc căci aici, noaptea, este foarte frig. Mă înfofolesc în doi saci de dormit dar degeaba. Deja simt cum mă încearcă un pic de febră. Mă mai trece din când în când căte o durere de măsea, așa, ca să fie tot tacâmul complet. Nu-i nimic, sper că iarna asta voi sta la cald.