Călătorie indiscretă: 7. Kotthausen, prima oază.

Acum sunt într-o regiune de dealuri, într-un sătuc, undeva între Koln, Dusseldorf și Dortmund, numită Wuppertal. Este o arie preponderent agrară situată, culmea, între multe orașe cu tradiție industrială. Am nimerit aici cu totul întâmplător. Tocmai ce mă lăsase ultimul tip, “Dorinul”, într-o benzinărie în apropiere de Koln, când mă pomenesc că mă plimb prin parcare, întrebându-mă ce vreau să fac de acum încolo. Aș fi vrut să văd Koln-ul și să stau acolo o noapte dar, mai mult decât asta, îmi doream să mă așez undeva pentru o perioadă mai lungă. Undeva unde să pot dormi bine, să-mi spăl hainele, unde să nu fiu nevoit să cheltuiesc bani pe cazare și mâncare și unde să mă pot lăsa liniștit de fumat (dacă în Austria un pachet de țigări costă 3,5 euro, aici îl cumperi cu 5 euro). Și, cum mă tot coiam eu în acea parcare, fumându-mi ultimele țigări, oprește lângă mine un tip conducând o dubiță care mă întreabă unde vreau să mă ducă. Îi spun că la Koln iar el îmi răspunde că mă poate lăsa undeva în apropierea orașului. Scot harta și îmi arată, într-adevăr, un loc aflat la câțiva kilometri. Obosit de atâtea întrebări pe care mi le adresasem încă de la începutul călătoriei, mi-am zis că ar fi tare bine să mă las complet în voia soartei. Așa că uite cum am nimerit (deloc întâmplător) la prima fermă organică din călătoria mea de până acum. Nici prin cap nu-mi trecea că se poate întâmpla așa ceva, atât de simplu și firesc. Dar, atunci când există un scop legat de ființa ta, aflat mai presus de orice fel de plan pe care tu însuți încerci să ți-l țeși, principala condiție este să-i recunoști superioritatea universală prin semnele care ți se arată și să te lași condus, în voia lui. Căci, întodeauna, aceea este calea cea bună! Iar asta o poți simți doar cu inima, iar nu cu creierul. Mi-a fost dat să trăiesc acest exemplu de viață, în acea benzinărie și, imediat după, ajungând la ferma de care-ți vorbesc. Știi prea bine că mi-am început excursia prin a nu-mi scoate foarte multă documentație de pe internet și zicându-mi că lucrurile bune vor apărea de la sine, atunci când va fi momentul. Ei bine... s-a întâmplat. Sunt deja de trei zile aici, într-un foarte mic sătuc numit Kotthausen. Este de fapt o comunitate de oameni care a cumpărat terenuri și tot ce trebuie pentru ca să le cultive și să le îngrijească. (http://www.kotthausen.com/home/). Marea lor majoritate sunt născuți la oraș dar s-au săturat de viața de acolo și au venit aici, să trăiască aproape de natură. Tipul care m-a luat din benzinărie, propunându-mi să vin aici, Tom, a trăit cam douăzeci de ani în astfel de comunități ecologice. A fost deasemenea plecat cam prin toată lumea, inclusiv în India și în Burkina Faso. Are 42 de ani, dar pare mult mai tânăr. M-a găzduit la el unde mi-a pus la dispoziție un pat la mansardă. Are o pisică neagră, Chica, ce seamănă leit cu fosta mea Cri. De când sunt aici nu numai că nu mai fumez, dar nici nu mai simt nevoia. Parcă e un vis. Mă trezesc zilnic la 7.00 de dimineață, singur, fără să fie nevoie să tragă cineva de mine, iar la ora 8.00 se întâmplă împărțirea sarcinilor zilnice. Până acum am plivit buruieni de pe câmp, am tăiat lemne, am măcinat grâu, am hrănit oi și vaci, am bătut în pâmânt țăruși pentru un gard, am cărat lăzi cu cartofi și am ajutat la renovarea unei case. M-am împrietenit cu lumea de pe aici, chiar dacă nu toți vorbesc engleza. Am început chiar să înțeleg câte un pic de germană, atunci când sunt foarte atent la cuvinte, intonație și gesticulație. Orișicum, mai cu toții îmi vorbesc în germană așa că, vreau, nu vreau, trebuie să-i înțeleg. Am reușit chiar să leg câteva propoziții simple. Cu toți mă întreabă cât timp aș vrea să rămân. Chiar, cât vreau să stau?