Călătorie indiscretă: 29. Ecumenism

Mă gândeam astăzi că tare mult mi-aș dori să călătoresc, cândva, alături de un circ, de unul ambulant. După ce am teminat de lustruit băile hostelului am ieșit la o scurtă plimbare prin Vondelpark, profitând de cea de-a treia zi consecutivă cu Soare. Deși e Luni, am tot avut impresia că e Duminică. Așa părea să creadă și lumea de pe stradă. Cu toții zâmbeau și erau bucuroși de dărnicia senină a razei deși, un pic cam zgârcită în privința căldurii. Am fost un soi de erou al luptei mele interioare cu frigul, aventurându-mă în mânecă scurtă. Odată ajuns în parc mi-am pregătit bine un joint, așezându-mă pe o bancă să citesc câteva rânduri din “Diavol”.
Știi, e o ironie a sorții faptul că locuiesc într-un hostel creștin unde în fiecare dimineață se discută Biblia și toată lumea vorbește despre Dumnezeu în timp ce, în particular, am început să citesc o carte care îl tratează într-o manieră total inedită pe acela care reprezintă opusul divinității. Dar, nu cumva așa a fost stilul meu de viață de până acum?! Mă refer la atingerea extremelor, desigur. Ador depășirea, în detaliu, a propriilor limite dar, ceea cu cu adevărat îmi face plăcere, este spargerea barierelor impuse a alții, a tabuu-rilor și a reperelor induse de societate drept realitate trăită la comun. Este aceeași treabă precum și cu timpul. Nu port ceas și nici busolă dar, cu toate astea, mă orientez destul de bine în timp și spațiu, încercând să-mi creez un sistem de referință propriu. Restul cred că sunt pur convenții umane precum banii, spre exemplu.
De îndată ce am rămas homeless în Amsterdam m-am lăsat dus de val și de foame prin diferite case sociale care oferă câte ceva gratis. Cele mai multe dintre ele aparțin unor culte sau organizații voluntare de într-ajutorare care, din umbră, sunt susținute tot de facțiuni ale vieții religioase. Nea’ Nelu Medgidia a fost de fapt primul care m-a introdus în această lume, o dată cu misia mea de translator de la The open Door. Tot el m-a adus, în chiar aceeași zi, pe calea unui templu buddhist, ascuns într-o suburbie din nordul orașului. Dar asta este o cu totul altă poveste care, cu siguranță, va urma.
Primii cărora le-am călcat pragul au fost protestanții. Aici, în fiecare Luni, Miercuri și Vineri obișnuiam să mănânc căte o supă și niște sandwich-uri împreună cu homeleșii Amsterdamului. Casa se află pe Willemstraat, undeva foarte aproape de Centraal Station. Este locul pe care mi l-a indicat estonianul din gară, cel înghețat pe bancă. Îl găsisem închis prima dată, într-o zi de Marți. Pe atunci, credeam că nu voi avea nicio șansă de supraviețuire, complet fără bani, într-un oraș la apogeul materialismului.
Aici vin numai homeleși “stilați”. N-ai să vezi picior de român sau de om pus pe furăciuni. În pauza dintre “meniuri” (diferitele sandwich-uri cu brânză sau șuncă și supă) se spun rugăciuni și se recită osanale, sub atenta supraveghere a personalului compus din femei urâte și voluntare. Pe majoritatea homeleșilor pe care i-am întâlnit în Willemstraat aveam să-i revăd în toate celelalte “sociale” din oraș. Dacă l-ai întâlni pe oricare dintre ei în București, ai putea zice, în cel mai rău caz, că ai de-a face cu un om rămas șomer peste noaptea crizei dar nicidecum cu un vagabond. Cam în aceea situație cu a lor mă aflam și eu, deși aveam totuși grijă să-mi variez câteodată “garderoba” din rucsac. Adresa hostelului în care trăiesc acum am aflat-o din acest loc. Una dintre femeile voluntare, stând de vorbă cu ea, mi-a scris-o pe marginea unei broșuri de inspirație religioasă pentru copii (avea niște desene naïve cu oi, îngeri și cu Dumnezeu supervizându-i pe toți din ceruri).
O altă casă pe care am frecventat-o aparține Martorilor lui Iehova. Își deschide ușile către cerșetorimea orașului în fiecare Joi seara. Este practic un fel de “restaurant”. Lumea se așază la mese și așteaptă să fie servită de către personalul voluntar. Am avut mereu parte de trei feluri de mâncare (supă, cartofi piure și niște cârnați sau fripturi și desert) plus cafea și băuturi acidulate. Înainte de a fi servită mâncarea se desfășoară, timp de vreo jumătate de oră, programul artistico-religios compus din osanale și rugăciuni. Muzica, de inspirație neagră, interpretată la pian și din voce, recunosc, mi-a plăcut. M-a făcut să mă simt în America bisericilor pline cu negri care cântă și dansează, acolo de unde mulți muzicieni de valoare si-au început cariera.
Unul dintre romănii întâlniți împreună cu Nea’ Nelu m-a introdus în acest loc. Se numește Bogdan și e de prin Moldova. Nu am reușit (de fapt, nu m-am chinuit) să aflu cu ce se ocupă. Știu doar că a trăit ceva vreme pe străzile din Bruxelles. Am presupus însă, din ceea ce am putut observa de la distanță, că îndeletnicirea lui este cerșitul. Era vădit rușinat de mine iar eu, din acest motiv, nu mi-am precipitat curiozitatea. Este rocker, are părul neglijent de lung, poartă o geacă de motor ponosită și ochelari de soare de doi euro. Îi lipsesc în mod flagrant căteva măsele, semn că nu a prea ținut la regimul unei vieți îngrijite. Nu umblă cu vreun bagaj ci doar cu hainele de pe el. Ce mai, părea că este un motan vagabond care se descurcă numai din mărunțișiuri.
M-am hotărât să nu devin unul ca el și, drept urmare, atunci a fost momentul când mi-am pus întreaga credință în obținerea job-ului de la Shelter Jordan. Și minunea s-a întâmplat. Ușa hostelului mi-a fost larg deschisă, chiar acum câteva zile.