Călătorie indiscretă: 38. Los amantes del Circulo Polar

…E un film de Julio Medem dar ar putea prea bine să fie propria mea poveste.
Eram cu Iacob, sub același balcon de pe colț. Ne aprindem un joint căci, pare-mi-se, el nu mai avea destulă iarbă pentru bong. Mai rămăsese doar vreun gram. Iacob preparase totuși unul tare. Îl simt în piept de la primul fum, așa, ca de final de schimb de tură, căci tocmai terminasem de poleit hostelul. Stăteam cu spatele la stradă, sprijinit de balustradă. Aud sunetul unui cauciuc târșâit urmat imediat de un oftat prelung. Mă uit în spate și o văd: Spanioloaica. Iacob deja nu mai suporta să întâlnească atâtea femei frumoase, zilnic. Îi surprind privirea care îmi spune parcă asta, printr-un lucire complice. O întreb dacă e totul bine. Îmi răspunde că e ok, doar că a obosit. Târa după ea o ditamai bicicleta cu un lacăt blocat la roata din spate. Mă întreabă într-o engleză cu puternic accent spaniol dacă poate să tragă și ea vreo două fumuri cu noi. Îi ofer jointul și o privesc. Ceea ce mă frapează e că își poate schimba culoarea pielii în funcție de lumină. E frig, dar atunci când puținele raze de Soare îi pâlpâie peste figură își schimbă dintr-o dată nuanța de viu. Elsa! Am făcut deja introducerile și acum stăm ghemuiți sub balconul de la colț de stradă, cu fum de iarbă și o bicicletă care poate că e furată. Apar doi tineri, un cuplu. Femeia ține în brațe un copil. Se ascund și ei de ploaie, alături de noi, sub balcon. O văd pe Elsa, cu jointul în mână, cum face doi pași și ajunge chiar în dreptul copilului. Începe să vorbească cu puiuțul de om, să-l mângâie și să-l alinte așa cu numai o femeie, o mamă, știe să o facă. Suntem cu toții prinși în euforia momentului și începem să împărtășim brusc experiențe de LSD. Eu le povestesc de magnolia din parcul lui Paul de la București și despre Luna aceea care conviețuia pe același cer senin cu Soarele după amiezei. Iacob, cred, avusese niște halucinații pe undeva printr-o pădure din Polonia. Iar Elsa… Ea luase un trip chiar în Amsterdam, anul trecut. Vorbește cu atâta pasiune despre trăirile de atunci încât reușește să dea formă unei sumedenii de senzații. Rămân hipnotizat în fața atâtor imagini pe care Elsa mi le pictează în cuvinte, simțindu-le parcă vibrația. Privesc în jur și văd culorile toamnei atât de puternice și ațâțătoare încât simt cum mă îndrăgostesc sublim și subit. Empatizăm. O văd cum deodată începe să-i pulsese adrenalină pură prin sângele său cald. Decide să-și țeasă pânza până la capăt. Mă las devorat de vorbele ei. Îi privesc din când în când bicicleta și mă întreb cu câtă eleganță a putut-o fura. Sau, poate că îi aparținea, dar își pierduse cheia de la lacăt!?
Vorbim despre fotografie și despre Amsterdam ca un oraș al pozelor live. Desigur, nu ocolim nici subiectul picturii, căci de la ea pleacă întotdeauna totul atunci când e vorba de imagine reprodusă de sufletul omului. Începe să plouă și mai tare. Se face cam frig și Elsa se ghemuiește alături de mine și de Iacob. Ne întreabă ce facem în Amsterdam și unde locuim. Îi arăt hostelul aflat la nici zece metri. Citește cu voce tare ceea e scris pe firmă: Shelter Christian Jordan. Ne întreabă cu o oarecare jenă dacă suntem creștini. Iacob îi spune că tras aici pentru câteva zile, cât timp stă în Amsterdam, căci este cel mai ieftin hostel pe care l-a putut găsi. Eu îi zic că lucrez voluntar la Shelter, cleaner. Dar, ca să-i răspund totuși la întrebare, îi spun că da, sunt botezat ortodox doar că spiritul meu aparține propriei religii. Imediat mă trezesc scoțând din geantă cartea aceea cu coperți roșii, “Diavolul”. I-o arăt Elsei. O deschide întâmplător la o pagină oarecare și începe să citească în română, cu aceeași voce tare cu care pronunțase mai devreme numele hostelului. Îmi aruncă din când în când priviri furișe care parcă mă întreabă discret despre greșelile de pronunție. Decide: româna seamănă cu spaniola! Rămâne ușor pe gânduri, holbându-se la desenul de pe coperta cărții lui Papini. Era însuși conturul unui diavol. O văd un pic derutată. Abia acum își dădu seama de ceea ce citise. Încep să o liniștesc. Este important să afli cât mai multe amănunte din “viața” aceluia care e considerat în toate religiile moderne drept inamicul umanității. Pentru că doar astfel poți realiza tu, ca individualitate, faptul că îi porți în sânge microbul.
Credem cel mai mult în lucrurile de care ne este cel mai tare frică, îi rostesc apăsat Elsei, fixând-o cu privirea. E rândul ei acum să reacționeze. Își ridică privirea din poziția de ascultare atentă și mă săgetează. Ochii ei răspândesc numai lumină. Conchide prin a-mi da dreptate, apoi face o pauză de concentrare și începe să-mi spună concluzii ale unei iubire încheiate. El era un obișnuit al cocainei. Ea, tot ce voia era să iubească, fără paleative. Continuăm să fumăm și cel de-al doilea joint pe care Elsa l-a rulat în tot acest timp cu o mare delicatețe. Iacob relansează discuția despre diferite droguri spunând că a încercat de multe ori cocaina dar că acum este un adept al fumatului la bong. Eu știu prea bine ce vrea să zică: The Mongolian State of the Mind, așa era intitulată această stare de THC în vene în casa lui Daniel, luptătorul polonez. E momentul să ne luăm rămas bun căci se ni se făcu tuturor, dintr-o dată, mult prea frig. O întreb pe Elsa unde merge, până unde trebuie să-și târșâie bicicleta. Locuiește în apropiere, la câteva străzi distanță. Orbit de ideea prelungirii acestui orgasm al senzațiilor și sentimentelor mă ofer inconștient spre a o ajuta. Nici nu mai țin cont de posibilitatea ca bicla să fi fost furată. Ea mă refuză cu un zâmbet cochet. Aveam să-i duc mult timp dorul acestei apariții și să mă întreb dacă ne vom mai întâlni vreodată. În orice caz, ea știe unde locuiesc.
Stând la un alt fum, în seara aceleiași zile, cu cei doi băieți, Iacob și Jaime, îi pregătesc acestuia din urmă un scurt sinopsis al filmului cu spanioloaica. Sunt cuvinte pline de sensibilitate, însoțite de fumuri din bong. Vorbesc parcă un idiom plin de întrupări sufletești, astfel mă regăsesc vorbindu-i lui Jaime. Îmi pare că retrăiesc o scenă semnată de Julio Medem. Terminăm iarba și ne întoarcem cu toții la treburi. Jaime se grăbește spre o întâlnire cu o olandeză iar eu și cu Iacob avem de mers la coffee shop pentru cumpărăturile de seară. Apoi, ne întoarcem la hostel pentru a gusta din provizii. Ne se făcuse poftă amândorura de un fum bun. Mie însă, cel mai tare, îmi era dor de portretul fin al Elsei, învăluit în misterul vibrațiilor și pulsând sânge de la sudul Europei. E clar! Mi-e dor de oceanul de Soare.