Călătorie indiscretă: 37. Love made in Japan

Uite așa, stând la taclale cu un japonez care abia vorbea engleza, am aflat că în România, chipurile, ar exista o cutumă care zice că o femeie e musai să facă măcar cinci copii. I-am zis că de revoluție s-a petrecut acum douăzeci și ceva de ani.
Nu i-am reținut numele, dar venise să o vadă pe tipa din Japonia care locuia de câteva zile în hostel. Frumușică fata. Și lui Iacob, prietenul și vecinul meu polonez (a se citi vecin de prici), îi plăcuse. Îi oferise mai demult niște tutun și au ieșit împreună în grădină să-l ruleze. Eu zburam peste nu știu ce norișori de pe internet. Iacob îmi va povesti de ea și, taman ce-și va sfârși de rostit ultimele vorbe, o vom vedea intrând în cafeterie.
O remarcasem mai demult dar îi dădusem repede uitării fotografia, căci o făcusem un pic cam la repezeală. Mă aflam pe atunci sub influența stărilor de revelație petrecute în zbor pe bicicleta cu flori a lui Rachel. Abia acum o puteam vedea în detaliu. Da, e într-adevăr frumoasă japoneza!
Ne pregătim să fumăm bong-ul de seară, eu și cu Iacob. Hotărâm să-l luăm și pe Jaime cu noi. Cu toții o vrem pe japoneză lângă noi. Jacob, căci lui îi plăcuse cel mai mult fata, decide să o invite. Se întoarce însă cu un semi-refuz. Tipa îi răspunse că va veni, poate, mai târziu, înclinându-și căpșorul frumos în fața lui. Un refuz exprimat așa de delicat de către o femeie nu este altceva decât o dulce consolare în mintea oricărui bărbat. Ne facem praf tustrei, la chiar o aruncătură de băț de hostel, afară, la colțul străzii. Aici e un balcon ieșit în consolă peste intrarea într-o scară, sub care te poți adăposti atunci când plouă sau e vânt și vrei să rulezi un joint bun. Văzându-l pe Jaime cum trage din bong îmi aduc aminte de spanioloaica de acum două zile…