Călătorie indiscretă: 35. Oaze

…E bine că există așa ceva. Simți că poți respira. Asta e Shelter, o oază de liniște așezată în centrul unui oraș nebun.
Eu, de bine ce m-am bucurat ieri de bicicletă, am și făcut azi pană. Noroc că eram foarte aproape de hostel că altfel aș fi avut o grămadă de mers prin ploaie. Am fost într-o plimbare lungă vizitând inclusiv fostul meu adăpost, campingul din Zeeburg. Cauciucul, l-am văzut cât e de tocit încă dinainte de a mă sui pe șa. Avea să explodeze cu siguranță, doar că speram să se întâmple după ce o vând. Ei bine, nu! S-a produs aseară.
Renske, o olandeză blondă și cu trăsături tipic nordice, a fost cea care s-a oferit să mă depaneze. Am trebuit să iau bicla de coarne și să o însoțesc până la apartamentul în care locuiesc voluntarii de la hostel, pe Willemstraat. Acolo sunt toate sculele. Dar ce să fac, chiar și cu cea mai bună unealtă, atunci când descopăr o ditamai gaura în cauciucul camerei!? Sigur, pe vremea lui Ceaușescu, dacă aș fi mers la ITB Floreasca m-ar fi rezolvat. Dar aici sunt în vizită la mama materialismului european, Olanda. Trend-ul este să se consume cât mai mult. Nu aveam altceva mai bun de făcut decât să rabd până a doua zi când, m-am gândit, ar fi bine să iau cu împrumut niște bani pentru reparație.
Termin cu rânitul prin hostel, ies afară cu Jaime, colegul meu spaniol, să fumăm niște hash și purced spre atelierul de biciclete. Merg zece minute și ajung. Prăvălia pare închisă așa că privesc lung prin vitrină. Mă dezechilibrez dintr-o dată, în încercarea de a ține în frâu greutatea bicicletei schioape de-o roată. Cad. Mă prăvălesc cu toată greutatea genunchiului peste roata spartă. Râd în hohote, lățit pe jos, ținând în continuare foarte strâns ghidonul. Ce altceva să fac?! Mă aflu chiar în fața intrării în magazin și aud niște oameni cum mă privesc, râzând și ei. Cu toate astea sunt fericit. N-am vrut, pentru nimic în lume, să dau drumul bicicletei să cadă. M-am dus și eu după ea. E pentru prima dată, după foarte mult timp, când cad și, culmea, nu de pe șa ci de pe același plan cu roțile. Mă ridic fără să fi pățit nimic și, în același moment, un tip mă întâmpină zâmbind. E unul dintre lucrătorii atelierului care mă întreabă dacă mă poate ajuta. Îi arăt necazul și-mi face semn să-l urmez. Eram salvat. Îmi montează o cameră nouă, bibilește un pic și cauciucul tocit, punându-i un petic de rezistență și intrăm în vorbă. Îi zic pe scurt povestea călătoriei mele iar el mi-o recită pe cea a bicicletei. Cică ar fi un “Union” model 1970, produs în estul Olandei, care nu se mai fabrică de multă vreme. Mă gândesc că ar putea fi precum un Ferrari, o piesă de colecție. Singura deosebire între cele două fiare este una de culoare. Bicla mea e neagră ca tăciunele. Chiar în acel moment al imaginației mele euforice îmi clincăne în timpan nota de plată. Omul terminase cu lucrul și își voia în schimb banii. Opt euro cinzeci, atât m-a costat să repar o pană la noua mea bicicletă de colecție. Noblesse oblige!