Călătorie indiscretă: 30. Zolder

Uite că se făcură deja două luni de când am început călătoria. Retrăiesc și acum emoțiile cu care m-am urcat în vagonul de Viena, pe 15 august, lăsând în urma mea niște zile de arșiță cumplită. Habar n-aveam atunci ce voi face, ce va urma în viața mea. Știam doar că va fi bine și că, în general, e bine să am încredere în mine. Edi, prietenul meu de o viață, îmi spunea că mă voi întoarce în România după nici două luni. Mă bucur că nu i-am dat dreptate atunci și că am putut trece peste decepția rupturii relației noastre, percepând-o ca pe ceva temporar, dar care avea rost să se întâmple. M-ar bucura totuși s-o fi zis numai pentru a mă încuraja și ambiționa (deși mă cam îndoiesc).
Nu vreau să trag încă o linie la ceea ce mi s-a întâmplat în acest răsptimp. Ar fi prematur. Pot doar să retrăiesc anumite momente recente și să mă bucur cu toată ființa de prezentul care-mi creează viața.
De o săptămână locuiesc într-un hostel. Ce-mi pot dori mai mult? Am tot timpul lângă mine oameni de pretutindeni cu care împărtășesc cultură, spirit, informație și iubire pentru semeni.
Îmi place aici! Am mereu noi vecini de cameră, nu știu niciodată cui îi vor puți cel mai tare picioarele, cine va sforăi zgomotos, în care noapte va fi uitată deschisă fereastra (noroc că dorm, precaut, învelit cu sacul de dormit) sau cu ce nativ al Americii latine voi intra în vorbă la cafeaua de dimineață. Hostelul are vreo nouăzeci de locuri și numai dormitorul în care "locuiesc" este de optsprezece paturi. O grămadă de lume, deci, se perindă zilnic prin viața mea.
În ultima vreme am simțit nevoia să ies în oraș doar având ținte bine alese, variindu-le după chef. Am ales Vondelpark drept locul cel mai bun pentru citit dar, din păcate, e valabil numai pentru după-amiezele însorite. Căldura e cam pe trecute și începe să de anunțe iarna. Am apucat totuși să merg în parc, acum câteva zile. Am făcut pe eroul și m-am îmbrăcat în mânecă scurtă. Nefericită alegere! Imediat ce m-am așezat pe bancă am început să tremur. Dar, cu toate astea, am reușit să deschid "Diavolul" și să citesc măcar introducerea. Cu bagajul de cunoștințe astfel început m-am întors la hostel unde am preferat să fumez iarbă întreaga seară, privind călătorii cum trec prin fața privirii mele. A lua droguri este strict interzis în hostelul în care locuiesc, fiind unul ce respectă morala creștină. Așa că am fost nevoit să-mi folosesc experiența din România pentru a disimula starea mea de visare psihotropă (îți mai amintești, am deprins abilitatea asta în lungile nopți de la Loggia, când ne mai trezeam uneori pe cap cu câte vreun control inopinat iar noi, făcuți praf, trebuia să-i vrăjim pe funcționarii șpăgii).
Duminica trecută am fost împreună cu Annie, una dintre americancele care lucrează la recepție, la o biserică "underground". Cel puțin așa îmi fusese prezentată. Eram foarte curios ce înseamnă conceptul așa că n-am putut rata ocazia și, mai ales, prilejul de a călări o bicicletă. Annie mi-a propus să “dublăm” mersul pe biclă adică să stea pe portbagaj în timp ce eu pedalez. Am ajuns cu bine la adresă. Biserica e pe Herengraht, într-un subsol. Se numește Amsterdam 50 dar toată lumea îi spune Zolder care înseamnă mansardă în olandeză. Asta pentru că, înainte de a funcționa la subsol, toate rugile îi erau adresate Domnului dintr-un pod vechi.
Intri pe un coridor lung și îngust și dai de-odată de un ditamai apartamentul. Întâlnirea se ține în living, dar nu ți-l imagina ca pe o sufragerie stas de bloc comunist. Sunt peste o sută de metri pătrați, în care încap, nestingheriți, vreo două duzini bune de oameni, majoritatea americani și olandezi. Propriu zis nu e o biserică. Aș denumi-o mai degrabă un loc de întâlnire pentru cei călăuziți de modelul divin-uman, Iisus. Se citește câte un pasaj din Biblie iar apoi se interacționează și se interpretează în variante cât mai personale. Nu există preoți. Sunt gazdele, un cuplu de americani, cei care te întâmpină cu ceai și cafea, fierbinți. Și tot ei se ocupă de dirijarea oaspeților în spațiu și timp: pe scurt, moderează discuția și tot ceea ce e conex ei (cântece pop-rock, cu versuri religioase, la chitară, acompaniate de corul de voci ale tuturor celor prezenți). De la distanță pare a fi un fel de cenaclu, pentru un profan. Se naște totuși o vibrație interesantă, ținând cont de faptul că toată lumea cântă, se roagă și se simte învăluită de iubire, la unison. Cred că întreaga treabă aș putea-o încadra într-o zonă de manifestare creștină post New Age, adică ceva foarte digerabil pe plan individual, aflat în afara dogmelor bisericești și al rigorii slujbelor oficiate de preoți. De fapt, totul se desfășoară mult mai liber și mai deschis decât acele "adevăruri" dogmatice care poartă numele de religie.
Uite așa mi-am adus aminte cum purtam cu mândrie, puștan fiind, un tricou pe care scria cu litere de-o șchioapă Jesus built my hotrod. Era o ironie, desigur, adresată creștinismului și, în general, îndreptată către oricare alt idol, icoană. Totuși, uitându-mă la oamenii adunați Duminică după-amiză la Zolder, realizez nevoia lor acută de a împărtăși iubire, de a avea un model care să le arate cum să o simtă cu sufletul deschis. Ironia, însă, este că iubirea curată e doar una iar “mansardele” în care bisericile își pun la uscat imprimeurile cu figura idolului, nenumărate. Măcar dacă și-ar împături tricourile, sutanele, în lada istoriei iar predicatorii să se dezbrace de ura unora împotriva celorlalți, lăsând loc iubirii cu sufletele dezvelite…