Când ambele porți, a trecutului și a viitorului, se deschid, primesc în dar visul

Un vis… Mi-a fost făcut cadou, din stele, pentru a a-l scrie. Visez că visez. Mă văd cum dorm, gol, undeva, pe canapeaua unui bar. Intră primii clienți. Sunt străini; îmi par a fi englezi. Poartă, cu toții, pelerine galbene. Cred că afară stă să plouă. Barmanul vine lângă mine și îmi dă “bună dimineața”. Dau la o parte pilota și mă simt jenat de goliciunea mea dezvelită. Îmi trag repede o pereche de pantaloni. Am noroc că vecinii mei de masă nu mă bagă în seamă, ca și când nici nu aș exista. Simt că mi-e foame. Pornesc în căutarea a ceva de mâncare. Stiu exact ce vreau! Crenvurști. Intru într-un supermarket dar găsesc rafturile complet goale. Unul sigur, cel cu conserve, mai are ceva marfă. Nu îmi vine să-mi cred ochilor și continui să caut prin magazin. În cele din urmă dau peste o vânzătoare. O întreb ce se întâmplă, de ce întreg supermarket-ul arată ca și cum ar fi fost devastat de o hoardă de barbari înfometați. Îmi răspunde, bombănind ceva neinteligibil la adresa direcțiunii. E drăguță, până în 25 de ani. Acum e blondă, dar sigur din naștere e brunetă. “Ție foame? Hai cu mine!” și mă apucă de mână, conducându-mă pe niște culoare, până ajungem într-un birou. “Uite, îți dau o foaie de hârtie și poți să le scrii o reclamație. Ăștia, oricum, nu dau niciun scuipat pe noi. Dacă ne unim și devenim mulți, vor începe, poate, să ne ia în seamă. După ce scrii, îți dau să mănânci ceva bun”. Iau un pix și încep să scriu reclamația. Cum să încep oare? Cu… “domnule director”? Sau să scriu, simplu, “sesizare”? Da, mai curând așa. Deci… “Sesizare. Vă semnalez că în data de …”. În căt suntem oare astăzi? Ah, e prima zi de Crăciun! “. Revin la scris. Se aude însă vocea fetei… “Hai mai repede că și mie mi-e foame. Mâncăm împreună.” Se apropie și citește ce scrisesem. “E foarte bine. Acuma semnează-te și gata. Hai să mâncăm”. Se apropie și mai mult de mine, până când sânii ei încep să mă atingă. Se dezbracă de haine până ce rămâne complet goală în fața mea. Nu își propune, în gesturile sale, niciun fel de artificiu artistic. Știe exact ce vrea și mă face, prin înțelesul privirii ei, să mă simt ca și cum aș fi devorat. Cu o singură mână îmi desface nasturii de la pantaloni și își înfige degetele în pula mea. Începe să o strângă în pumn, ca pe o unealtă, și o scoate afară. O suge cu buzele, cu dinții, cu limba, până când devine sigură că nimic în lume nu o mai poate culca. Se agață cu ambele brațe, ca un animal de pradă, de gâtul meu. Își încolăcește picioarele în jurul coapselor mele și îmi șoptește ușor, cu vârful țuguiat al limbii, în ureche… “Trage-mi-o! Mi-e tare foame!”. Îi ating pizda. E leoarcă. E acolo, între picioarele ei, o căldură care îi inundă întreaga ființă exterioară. Încep să o fut. La început încet, până ce ne obișnuim unul cu ritmul plăcerii celuilalt, descoperindu-ne reciproc terenul de joacă. Apoi formăm un dans pe care îl accelerăm sau liniștim din instinct, fără să ne trebuiască vreun cuvânt. Ne potrivim. Îmi place cum își geme în urechea mea, răsuflarea plăcerii ei carnale. Începe să mă muște de gât. E ca și când ar vrea să sugă din mine, până la ultima picătură, viața, ce pulsează sinceră în vene. Mă supun. Abia atunci ajung să simt că trăiesc fiorul, când îmi simt jugulara sub presiunea caninilor ei albi, de femeie în călduri. Sunt pe punctul să termin. Vreau să îmi dau drumul în ea, să îi pot umple rozul ei interior de sămânța albă a pasiunii pe care mi-aș dori să o naștem. Ceva, însă, poate sufletul, mă reține. Ea, cred, a terminat deja, judecând după felul în care mi-a hipnotizat adânc privirea în ochii săi de femeie-satana. Îmi ating pula. Parcă e din fier, așa de tare o simt. Sunt exact în momentul acela de dinaintea eliberării, când mușchiul este contractat la maximum, cu putere. Totul pare să fie plăcere, dar, în afara fizicii aceleia de frecare a trupulurilor noastre, nu pot simți nimic altceva, vibrându-mi în inimă. Mă întreb pentru o clipă… “E vis, sau realitate, ceea ce trăiesc?”.

Mă trezesc din nou în același bar. E o altă zi. Intră clienții. Nu sunt tot cei de ieri, dar sunt și ei străini. Olandezi, cred. Poartă pelerine, dar ale lor sunt de un albastru-verzui. Acum sunt sigur că plouă. Mă îmbrac, încercând să trec neobservat. La fel ca data trecută, par că nici nu mă văd. Oare se prefac sau chiar sunt invizibil? Nu-i întreb, în schimb îi comand barmanului un espresso dublu. El, sigur, mă observă… “Doriți cu lapte?”. Cremă de lapte este ceea ce îi cer, pregatită ca pentru cappuccino. Așa îmi place să beau cafeaua. Mi-e tare poftă, și sorb prima gură cu nesaț. Îmi aprind o țigară și suflu fumul direct spre masa vecinilor olandezi. Nu obțin vreo reacție, deși îi văzusem, nefumători, pe toți. Ies din bar fără să plătesc. Îi zic barmanului că mă întorc diseară. În stradă, niște țigănuși jucându-se în ploaie cu o minge de fotbal spartă. Îi chem la mine. Se apropie în fugă, călcând bălțile, crezând, probabil, că vreau să le dau ceva. Cel mai mare dintre ei, cu privire de retard mintal, are cam 14 ani. E șeful haitei, deci cu el trebuie să comunic… “Spune-mi, pe unde găsesc un magazin cu ceva mezeluri? Da’ să fie în apropiere”. “Domnu’… domnu’… știu io… știu io!” îmi răspunde retardul. “Da’ io vă spun numa’ dacă-mi dați și mie un ban, ceva. Hai te rog io Domnu’!”. Îi fac semn din cap că da, poate să-mi spună secretul în schimbul unei plăți, iar el începe fericit să-mi schițeze o hartă în noroiul de pe trotuar. Înțeleg direcția spre care mă ghidează și dau să plec. “Domnu’… domnu’… da’ banu’ meu?”. Scot din buzunar o bancnotă de 1 leu și i-o întind țigănușului. El o ia, răde fericit către ceilalți, și îmi zice rânjind… “Domnu’, zău, dă’ și tu mai mulți bani. Vreau un milion io’, că ți-am zis unde să mergi”. Îi întorc spatele și mă îndrept prin ploaia măruntă către locul indicat. Nu ajung nici la jumătatea distanței, când un taxi oprește lângă mine. Văd deschizându-se portiera din spate. Ești tu, așezată pe banchetă, în spatele șoferului. Vorbești la telefon cu cineva. Îmi faci semn să intru în mașină. Lași jos telefonul de la ureche și îmi zici… “Haide! Vino! Mă grăbesc! Trebuia să fi ajuns deja pe Cobălcescu. Am o prezentare cu niște clienți. Urcă!”. Nu am timp să argumentez, căci sunt luat complet pe nepregătite de vorbele tale. Mă sui în mașină, lângă tine, iar șoferul pornește nervos. Închizi telefonul și mă privești insistent… “Ce bine că te-am văzut! Măcar așa să mai vorbim și noi. De când nu ne-am mai văzut? Din toamnă, nu? Ce faci? Sper că n-aveai vreo treabă și eu te-am răpit?” Mă săruți pe obraz. “Mi-era tare dor de tine!”, îți zic, continuând… “Știi, chiar ieri mă gândeam la tine. Am visat ceva cam aiurea. Se făcea că eram într-un supermarket complet fără marfă, și îmi-era foame. O puștoaică, vânzătoare la magazin, mi-a ieșit în cale și am început să ne-o tragem. Dar, pe măsură ce o futeam, mi se părea că fata ia ceva din chipul tău. Cum începeam însă a completa sexul cu pasiunea, tu dispăreai. Rămânea în vis doar figura aceea inexpresivă a fetei, care nu reușea să-mi transmită nimic mai mult decât… un futut!” Îți sună din nou telefonul și, înainte să răspunzi, apuci să îmi zâmbești…”Nu acum, nu acum! Sunt tare grăbită, îmi stă mintea doar la prezentarea asta. Trimite-mi totul pe mail, mai bine. O să citesc când ajung acasă, sau, poate, dimineața.” Îți așezi la ureche telefonul care îți suna insistent, în mână… “Alo? Da mă, ajung acum, în două minute. Sunt în trafic, băga-mi-aș picioarele în ploaia asta, că parcă au înebunit cu toții! Am fost în altă întâlnire mai devreme. Da, e ok? Merci mult, hai, te pup!”. Închizi. “Of! Mă înebunește telefonul. Dar am nevoie de el, altfel e nașpa rău, mai ales pe criza asta. Mă crezi că abia mai reușesc să mă descurc cu banii? Tu ce faci? Sper că ești bine! Ai ce mânca, ai unde sta? Hai zi-mi, că, uite, ajungem acum.” Apuc să-ți zic doar că sunt bine… “Legat de visul meu, da, cred că cel mai bine e să îți scriu. Te pup, mă bucur că te-am văzut. Ai grijă de tine”. Cobor din taxi în aglomerația și în îmbâcseala de fum cu umezeală de la semafor. Tu, abia ai putut schița un “pa” în semn de “la revedere”, căci telefonul îți sunase iarăși. Mi-ai strâns ușor mâna mea stângă, zâmbindu-mi cu mângâierea ochilor tăi, și mi-ai trimis un semn, din buze, în chip de sărut al amintirilor noastre de demult. Te-am lăsat acolo, în taxi, să te îndepărtezi, așa cum figura ta a dispărut o dată cu iubirea noastră, în visul pe care tocmai ți-l povestisem. Mă îndrept acum, pe jos, către nicăieri precis, alegând calea de ieșire din acea piață în care am rămas, pentru câteva secunde, în fața unui semafor blocat pe culoarea roșie. Acum e verde. Nu îmi dau seama… “Visez sau chiar se întâmplă în timp real, totul?”.

E dimineață. Pentru a treia oară mă trezesc pe canapeaua acelui bar. Clienții de azi, niște americani, au pelerine negre. Arată de parcă sunt ciocli sau niște perceptori de taxe fiscale. Ploaia a stat. Deja nu mai sunt îngrijorat. Stiu că nu pot să mă vadă, așa că îmi permit să mai lenevesc câteva clipe. Barmanul vine spre mine, așezându-mi pe masă cana fierbinte de cafea. “Mai ai țigări?”, mă întreabă. “Nu, m-am lăsat de fumat!”, îi răspund în timp ce îmi deschid laptop-ul. Mă gândesc să încep să-mi scriu visul pentru ca apoi să ți-l pot trimite, așa cum ți-am promis. Pe măsură ce îmi notez ideile, parcă simt momentele acelea de agonie a extazului. Retrăiesc clipele în care mă înfruptasem dintr-o carne al cărui suflet nu-l puteam simți. Cele de căutare a pasiunii care îi lipsise fericirii visului meu. Încep să îmi imaginez un dialog cu tine, altfel decât cel pe care l-am purtat până acum, pe fugă, în taxiurile vieților noastre împreună. Pe măsură ce îl scriu, îmi sună ca o poezie, fără versuri și rimă, a cărei muzicalitate mi-ar plăcea să o poți asculta, cu auzul sufletului…
“- Mai ai flori?
- Da, cât pentru un music hall din anii ‘60, cât pentru un sfârșit de război mondial, cât pentru o revoluție a curajului.
- Mai ai curaj?
- Nu, l-am dat la schimb pe un revolver, pentru a mă apăra de propriile arme
- Mai ai arme?
- Da, atâtea câte să pot înfige pe țevile lor, în loc de baionete, un câmp de garoafe. O sumedenie, cât pentru a scrie o carte cu gloanțe, visând pe ghimpi de trandafiri sălbatici. Atâtea câte cuvinte care iubesc când nu ucid, are limba pe care ți-o vorbesc.
- Mai ai cuvinte?
- Nu, le-am oferit astăzi, tuturor bărbaților care treceau pe stradă. Le-am împăturit în plicuri colorate și le-am pus la poștă, pe adresa tuturor fetelor cu coșuri pe față. Le-am presat între paginile cărții pe care o citesc, pentru a păstra, parfumată, fiecare vorbă din care am sorbit vinul pasiunii fără vină.
- Mai ai vin?
- Da, am cules azi toate viile, pentru a arunca de sus, din balon, struguri, către orașul ăsta de beton, care, e timpul să miroasă îmbătător de frumos.
- Mi-aș dori să-mi dai o petală de-a ta.
- Îți dau iubire, pe o floare de primăvară, pe care o suflu spre tine cu sufletul.
- Mai ai suflet?
- Da, tocmai mi-au crescut aripi noi, din Soare către Pământ, și iarăși spre lumină.
- Mai ai flori?
- Da, am plantat în grădina ta armele, și azi au crescut margarete.”
Înainte să pot adormi, apuc să îmi rostesc cu voce tare… “Ce vis ciudat! Sunt treaz, de fapt?”.

Mă trezesc. S-a făcut, pentru a patra oară, dimineață. Plutesc încă, de parcă o baghetă fermecată mi-a atins, în somn, moalele capului, iar visul meu, cu continuare firească în realitate, îmi pare o vrajă benefică peste întreaga mea conștiință. Deschid ochii și te văd cuminte, întinsă lângă mine, pe canapeaua din bar. La masa vecină, trei rusoaice, vorbesc de zor. Își țin așezate pe spătarele scaunelor, pelerinele lor de culoare roz-purpurie. Afară era deja senin, dar probabil că le purtau ca și accesoriu vestimentar. Mă uit nedumerit la tine, ca și cum te-aș vedea pentru prima oară în viață. Te întreb cu privirea cum de m-ai găsit. Nu reușesc încă să îmi dau seama cine ești. Parcă ai fi tu, cea din taxiul dimineților nostre pierdute, însă sufletul pare să îmi spună că ești cu totul altcineva. O ființă pe care o întâlnisem, până acum, numai în vise întâmplate pe cer. Am impresia că te știu de o viață. Te căutasem, sunt sigur, dintotdeauna, dar nu știusem să te recunosc. La fiecare întrebare pe care ți-o trimit, cu gândul, tu îmi răspunzi prin câte un sărut… “Cum, oare, poți știi tot ce gândesc?”. Îmi săruți, cald, ochii, cu buze de catifea, închizându-mi, dar deschizându-mi vederea către o imagine venită din interiorul conștiinței mele, unită acum cu a ta. Văd deasupra trupurilor noastre spirala pe care, împreună, am coborât-o din al nouălea cer, înspre noi. Și o dată cu ea, am primit amândoi aripi, pentru a putea urca deasupra oricărui nor aflat în calea pasiunii noastre. Îmi atingi buzele ușor, și mângâierea degetelor tale îmi trezește reveria, cu un dulce fior pământean. Redeschid pleoapele, văzându-te cum privești adânc, cu nesaț, până în necunoscutul ființei mele. Simt că te iubesc, de oriunde ai fi apărut.
Chem barmanul spre a-l recompensa pentru împlinirea dorințelor mele, rugate cu suflet, în toate acele zile de tranzit prin trecut și prezent. Îi ofer în dar un bănuț din argint, având întipărit desenul celor două fețe ale lui Ianus, privind una înspre trecut și cealaltă către viitor. Îmi strâng în grabă bagajul iar tu mă strângi cu bucurie de mână. Plecăm. Ajungem. Deschizi ușa unui apartament care îmi pare, în egală măsură, necunoscut și familiar. Nu e niciuna din casele în care am locuit până acum, dar, o simt, îi cunosc fiecare colțișor. E Soare! Cum n-a mai fost până acum în niciunul din sufletele noastre. Nu-mi vorbești, dar văd cum îți place totul. Ești fericită. Te învârți, în mijlocul camerei, ca o fetiță, ridicând brațele spre cer, a mulțumire. Te prind, te strâng cu pasiune și ne sărutăm îndelung. În lumina care se revarsă peste noi părem că desenăm pe parchet întruchiparea ființei lui doi. Plutim. O străfulgerare, îmi trece prin gând, văzându-ne acolo, pe amândoi… “E casa sufletului meu, pe care nu am apucat să o am vreodată, atâta timp cât n-am simțit pasiune. E casa pe care o primesc acum, alături de tine, din vis”. Sunt pe cale să mă trezesc, o simt, dar inainte de a o face, las liber, să îmi treacă prin corp, un fior plăcut de răcoare. Acum abia, poate începe să-mi curgă prin inimă căldură. Iubesc. Pot iubi! Și mă întreb, în acea stare de semi-conștiență de imediat după deșteptare… “Visez ce trăiesc, sau, oare, trăiesc ce visez?”. Acum sunt treaz.