De-a Fata Morgana prin publicitate

Cobor din casă, cu gândul de a încerca să schimb în lei cele câteva monede euro rămase din călătoriile mele trecute prin țări și orașe ale uniunii apusului. Dădusem întâmplător peste ele, acum, de sărbători, când, într-o seară de singurătate, mi se făcuse dor să mai sărut cu ochii niște amintiri păstrate cu grijă în sertarul sufletului. Printre fotografii și obiecte fără de preț aparținând copilăriei și părinților mei, într-o casetă, am găsit acei bănuți, puși la păstrare alături câteva alte monede ieșite demult din circulația vremurilor. Și, cum nu mai aveam niciun sfanț, primul lucru la care m-am gândit a fost ca în ziua imediat următoare să încerc să-i transform în lei, pe cei cinci euro, pentru a face câteva mici cumpărături urgente. Pornesc încrezător spre casa de schimb valutar de la parterul blocului, deși, îmi aduc aminte bine, că înainte vreme, când mă aflasem într-o situație financiară oarecum asemănătoare cu cea de acum, am încercat să schimb niște mărunți, dar niciun ghișeu nu mi i-a primit. Mă gândesc că, la câțiva ani distanță de vremurile în care oamenii își țineau banii albi în bancnote imaculate ale zilelor negre, bucățile mele de metal european vor fi luate în sfârșit în seamă, ca monedă de schimb. Intru în scara blocului, mă apropii de ghișeu, îmi fixez privirea pe figura unuia dintre cei doi bărbați care se află dincolo de geamul acvariului și iau pulsul politicii valutare a anului 2010… “Bună ziua. Am câteva monede. Euro. Vreau să știu dacă le pot schimba la dumneavoastră”. Tăcere. Individul mă măsoară atent, din cap până în picioare, încercând probabil să ghicească motivul pentru care un om aflat în puterea vârstei, bine îmbrăcat și cu o vorbire închegată ar vrea să schimbe la ghișeul său niște bănuți, în locul unor bancnote de 500 de euro. Răspunsul ezită să vină. Înclină ușor capul, semn că nu prea îi convine să primească monede. Probabil că încă, în România, singura considerată a avea vreo valoare este tot bancnota, iar banii din metal sunt cantitate neglijabilă. Sesizez însă în ochii omului o străfulgerare. E ca și cum o fisă, din acelea pe care nu prea îi vine să le primească, i-ar fi căzut direct în facultatea gândirii, activând-o. Părea că-și zice… “Ah, e criză! Uitasem”. Se hotărăște să-mi vorbească. Îmi spune pe un ton foarte politicos că nu are ce face cu monedele, pentru că are deja un fișic, pe care mi-l arată de după geamul său de protecție, ca semn al conformității cu adevărul. Cu aceleași bune intenții, omul îmi spune că știe în apropiere un loc în care pot avea mari șanse să îmi valorific mărunțișul… “Uitați, chiar acolo, sub panoul acela publicitar. Doar ce traversați strada în diagonală”. Îi mulțumesc și mă îndrept grăbit spre locul indicat. Am deja în plan ce voi cumpăra din cei aproape 20 de lei pe care sper că îi voi obține. Jumătate din sumă o voi ține pentru niște cartofi, o pungă de orez și pâine iar din ceilalți 10 lei îmi voi lua un pachet de țigări. Primul, după o pauză de viciu pe care o îndură psihicul meu de mai bine de o săptămână. Urmez diagonala și, cu ochii spre billboard-ul ales drept reper, ajung în fața celei de-a doua case de schimb. Pășesc cu curaj… “Vă salut. Mi s-a spus că aici, la dumneavoastră, pot schimba niște monede, euro”. Bag mâna în buzunar, scot tot mărunțișul și i-l arăt celui de la ghișeu. Omul îmi citește cu atenție fisele din palmă. “Da, așa e. Doar că primesc numai monede de 1 și de 2 euro. Cenții nu vi-i pot lua”. Am trei monede de 1 euro iar restul, până la cinci, sunt mărunțiți în câte 50 de cenți. Omul continuă, scuzându-se… “Am și așa prea mult metal. I-a trăznit pe oameni criza asta și acum vin să schimbe chiar și câte un dolar sau euro. Așa ceva n-am mai văzut de când sunt!”. E vădit sincer și îl înțeleg. Întind în caseta de sub geamul de protecție cele trei piese de metal, el îmi dă în schimb cei 12 lei, îi mulțumesc, și ies. Mă opresc fix sub panoul publicitar spre a-mi încropi un nou plan de cheltuieli, potrivit cu suma pe care o am acum în buzunar. Ridic involuntar privirea spre cer, de parcă aș aștepta, în hotărârea pe care o am de luat, un ajutor divin. Întâlnesc însă, în locul vreunui Dumnezeu, figura ingenuei din billboard-ul bine ancorat de bloc, care făcea promoție la nu știu ce serviciu de telefonie mobilă. Ochii ei negri și ficși par că mă privesc țintă, încercând cu toată puterea lor să-mi hipnotizeze dorința de consum. Mă întreb care art director, de la ce agenție, a manipulat în photoshop, poate pentru o oră, poate într-o zi întreagă, expresia persuasiunii acelei priviri printate. Fata, morgana societății de consum, pare că prinde voce. Îmi vorbește…
Văd că ai făcut rost de bani. Trebuie să fi făcut, din moment ce te-am văzut ieșind din casa de schimb! Câți bani ai în buzunar? Hai, spune-mi, nu-ți fie rușine. Există soluții pentru orice portofel, nu știai? Te văd nehotărât. Asta nu e bine. Înseamnă că ești cam gol la pungă și te gândești cum să-ți chibzuiești mărunții. Nu-ți mai face probleme, lasă-mă pe mine să te ajut. Am o grămadă de soluții. O mulțime de slogane îmi sunt întipărite în memoria ședințelor mele foto. Dar, stai! Înainte, vreau să mă uit bine la tine și să văd cam de ce ai avea nevoie. Te văd bine îmbrăcat. Îți cam plac hainele, nu-i așa? Ce-ai zice de niște jeanși noi. Acum, după sărbători, îi poți găsi la promoție. “Doi pantaloni la preț de unul”. Zici că ți-ai făcut cumpărăturile, vara trecută? Ok, mergem mai departe în călătoria noastră de larg consum. Ai mașină? Cred că nu. Doar ce te-am ochit de departe, traversând strada pe jos. După mers, pari a fi pieton. Dar, hai, recunoaște. Nu ți-ai dori una? Nici măcar nu trebuie să o cumperi cu banii jos. Tot eu te pot salva. Faci un leasing și gata. Uite, vezi, îți ofer două servicii la pret de unul! Și unde mai pui că serviciul e reciproc. Si tu mă ajuți pe mine. Cum adică “cum”? Doar nu-s o simplă figură printată pe hârtie. Am și eu o carieră de urmat. Vreau să intru în grațiile tipilor ălora antipatici de la bancă, poate mă aleg cu un job la serviciul de credite. Să pot simți pe viu cum puterea decizională a banului se află direct în mâinile mele. Ce zici? N-ai carnet de conducere? Nu-i nimic, îți recomand eu o școală bună de șoferi. Obții garantat permisul. Iar eu, cu cele zece procente comision, mă duc la shopping o zi întreagă. Afacere! Ce? Nu vezi bine? Hai dragă că te iau de mână și te duc personal la magazinul de optică, ăla nou deschis. Au cele mai tari mărci de ochelari. Fac și lentile de contact. Chiar și eu mi-aș dori să-mi schimb culoarea ochilor. Ce-ai zice de un verde, crezi că m-ar prinde? Of, bine, văd că mașină nu vrei să-ți iei. Auzi, ia ascultă! Telefon mobil ai? Măcar d-ăsta trebuie să ai. Și ce dacă ai, mai ia-ți unul. Nu-ți surâde ideea? N-ai să regreți. E la ofertă. Citește-mi pe buze: O-FER-TĂ! Ziceam de telefon… Uite, ți-l dau chiar pe el să-ți vorbească. Are opt sute de minute gratis în rețea! Pardon, o mie, începând de azi. “Alo? Ce bine că mi-ai răspuns. Power to you! Hai, cumpără-mă. Nu vezi căt de frumos ambalat sunt? Privește-mă o secundă și adu-ți aminte de sloganul cu care am fost lansat pe piață. Împreună putem face multe! Sunt nou-nouț. Și uite cât de multe funcții pot îndeplini, toate de-o dată. Ce dacă nu știi din prima cum să mă folosești. Vei învăța. În cutia ambalajului meu colorat găsești manuale de utilizare, scrise de creatorii mei, în toate limbile pământului. Lor, oamenilor care mi-au inventat funcțiile pentru ca apoi să mă vândă ție, drept progres tehnologic, le datorez toată recunoștința mea. Ei, Dumnezeii mei, m-au ridicat de la stadiul de materie la acela de obiect. Prin geniile conștiinței lor de marketing am ajuns să am și eu o conștiință. Îți promit că o dată ce tu mă vei fi cumpărat vei vedea cum viața ta se va rezuma din ce în ce mai mult la mine. Vei crede, atunci când ajungi să-mi înveți funcțiunile, că mă stăpânești în totalitate. Dar eu sunt viclean, știu cât să mă desconspir. Atunci când te-am făcut să devii dependent de ființa mea, atunci când crezi că ești proprietarul meu de drept, iar eu umilul tău sclav, abia atunci ești sub puterea deplină a seducței mele. Cum reușesc? Simplu. Tu, deși știi foarte bine, la nivel teoretic, că un obiect nu poate fi îmblânzit, căci el nu are voință, începi să mă iubești, să-ți investești în mine sentimentele. Vorbești cu mine, mă lauzi pentru tot ce pot face pentru tine, mă cerți, atunci când dau erori, mă trântești de pământ, atunci când ești nervos, apoi îți ceri umil iertare, crezând că m-a durut. De fapt, tot ce faci este să începi a-mi împrumuta, pas cu pas, viața ta. Iar eu, știi bine, sunt întotdeauna alături de tine! Până în momentul când decid că te pot stăpâni în totalitate, că ești al meu. Atunci sunt programat să mă stric, pentru că tutorii mei de business vor fi creat niște copii mai performante. Iar tu, atunci, mă arunci, sau mă așezi într-un sertar uitat al bibliotecii, semn că ai ținut cândva la mine. Deja te gândești cum să faci pentru a avea ultimul model al familiei mele de funcții. Cum care? Acela pe care tocmai și l-a cumpărat șeful iubitei tale. Tipul ăla cu salariu dublu decât al tău, căruia fetele din departamentul de vânzări îi cam fac, toate, ochi dulci și pe care ești gelos până la ură. E timpul să strângi bani, să muncești, iar dacă nu, măcar să furi, pentru ca să mă cumperi de nou, în varianta mea îmbunătățită cu alte trei noi funcții și multe elemente de design. Hai, ia-mă, până când nu ajunge vecinul tău de bloc să mă ia el primul din magazin, și să se laude cu mine, înaintea ta. Sunt cel mai frumos cadou pe care…”. Nu te speria, eu am fost aceea care v-a întrerupt convorbirea. Conexiunea nu-și mai avea sensul atâta timp căt te-am văzut dezinteresat de orice ofertă de telefonie pe care ți-o propun. Dar hai să trecem de acum la lucruri serioase. Ai o prietenă? Sigur că ai, te văd bărbat bine! N-am îndrăznit să te întreb dacă ești căsătorit, pentru că văd că nu porți verighetă. Dar te-o aștepta și pe tine, acasă, un suflet de femeie. Știi de ce te întreb? Cunosc un salon de înfrumusețare; chiar ieri am semnat cu ei un contract. Unghii false, gene false, vopsit și coafat, cosmetică, solar, masaj… Toate în același loc, acolo unde o femeie poate oricând dobândi o a doua sa natură, aceea la nivelul imaginii standard a frumuseții sociale. Uite care-i deal-ul… Tu cumperi un abonament pe șase luni, pe care să i-l faci cadou prietenei tale, iar eu, în loc de comision, primesc gratis extensiile din păr natural la care visam cu ochii deschiși, în fața fotografiei Angelinei Jolie. Cum, n-ai iubită? Ești singur? Nu vrei să fiu eu prietena ta? Și-așa îmi doresc să plec din casa părinților care mă tot cicălesc cu învățatul la examene. Ai un apartament, presupun?! Și chiar dacă nu ai încă unul, nu-i nimic. E criză, știu, dar oamenii tot trebuie să locuiască undeva. Tu găsește-ți, mai întâi, locșorul visurilor tale, iar eu îți vând cel mai avantajos serviciu de credit pentru locuințe, cu o dobândă anuală pe care să nici nu o simți la buzunar. Aștepți vreo treizeci de ani și a ta e casa! De ce să-i plătești altuia chirie când banii îi poți da, în rate, pentru acel acoperiș al cărui posesor ești doar tu. Ce? Îmi zici că vei avea 65 de ani, atunci când vei deveni proprietar de drept? Păi nu e ăsta, oare, rostul vieții?! Te-oi căsători și tu, îți faci, ca omul, o familie, te lupți să-ți găsești cele mai bine plătite job-uri, iar când ajungi la pensie, aștepți senin poștașul să-ți sune de câte ori vrea el la ușă pentru a-ți aduce recompensa unei vieți muncite în folosul societății din care faci parte. Să nu râzi! Fraza asta am învățat-o, de mică, la școală, și ți-o repet exact așa cum mi s-a întipărit în memorie. Cum? N-ai serviciu? Măi omule, dar cu cine mi-am găsit eu să vorbesc?! Bine, uite, un singur lucru îți mai propun. Ți-l ofer gratis, doar pentru că vreau să te ajut, să te văd și pe tine, om realizat! Am relații la o firmă de recruitment. Te duci acolo cu o recomandare din partea mea și cu cv-ul. Cu siguranță îți vor găsi un job pe măsură. Nu te teme, n-or să te încarce cu vreun comision. În business-ul ăsta se trăiește numai pe baza contractelor cu angajatorii. O singură rugăminte am… La primul salariu, invită-mă la cafeneaua aia nou dechisă din Dorobanți, poate mă remarcă și pe mine un tip mai de soi, cu vilă și un Bentley la scară. Ce? Nu te cred! Nu-mi spune că nici job nu te interesează să ai! Cred că îmi pierd vremea vorbindu-ți. Mai bine fă pași cu mărunțișul ăla din buzunarul tău și să nu te mai prind că încerci să te regăsești sub panoul meu publicitar. Adio!
Mă desprind ca după un vis la nivelul ochilor deschiși, întrebându-mă ce altceva, oare, este realitatea, dacă nu o halucinație trăită în masă?! Traversez în scurt strada, ignorând, printre claxoane, culorile semaforului social. Ajung la micul magazin cu de-toate-cele-zilnice, gândindu-mă că nu avem niciodată bani îndeajuns, pentru că nu știm la ce ne folosesc ei de fapt. “O pâine, vă rog”, îi cer, zâmbind, vânzătoarei. “De care pâine doriți? Din asta, feliată, făcută la Brașov, ori din aceea, de la cuptorul nemțesc?”, mă întreabă, îmbrăcată cu șorțul ei albastru. “O pâine de un leu, din făină cu apă, drojdie și sare, cu foame”.