E Vineri. Urme de biciclete în zăpadă

A doua zi după prima ninsoare. Fusese foarte aglomerat orașul atunci când au căzut primii fulgi. Aceeași poveste care se repetă la fiecare schimbare bruscă de climă. Oamenii sunt prinși pe nepregătite! De parcă vremea este un element notat doar în teoria probabilităților. Am observat asta încă de pe vremea când aveam barul. În prima zi de schimbare a timpului, după o perioadă de relativă normalitate meteo, nu erau clienți. Fie că ploua după o prea lungă lună de soare, fie că, din contră, era prima zi senină după un potop, fie căzuse prima ninsoare din an, oamenii erau bezmetici. Foarte puțini intrau să se încălzească la un ceai ori să se răcorească la o bere, în funcție de meteahna timpului. Până aici nu-mi place ce scriu! Din acest motiv, al neplăcerii, în prima zi de ninsoare pe anul ăsta, n-am ieșit din casă. Fiindcă am putut fi sigur de haosul de pe străzi. Majoritatea s-au speriat, vai, de vremea rea și au preferat să-și scoată mașinile din parcare. Iar acestea, motoarele cu roți de cauciuc, surpriză, nu aveau încă iarna montată pe tălpice! Hmm, responsabilii cu circulația și dezăpezirea, puteam jura, aveau să fie luați prin surprindere de primii fulgi. Așa că am preferat ca din casă, să-mi imaginez, fără a fi nevoie să urmăresc vreo știre mizeră, cum decurge situația traficului din străzi și meteo-sensibilitatea oamenilor din oraș.
De când ființa modernă s-a strămutat în “LEGO”-ul urban, a uitat să mai deschidă ochii spre un alt univers, cel natural. Cauciucuri, din nou vorbesc de ele. Arborele de cauciuc, precum cel de cafea sau de cacao! Avem atâta încredere în ceea ce construim, încăt ne îndepărtăm de niște fenomene din care la origine facem parte, fie că vrem, fie că ne prefacem că uităm că suntem natură. Ingineri ai golului spiritual! Dacă locuim în apartamente de beton, fier și sticlă, asta nu înseamnă că legile pământului sunt scrise undeva, doar în cartea de geografie, sau filmate în rezervația de sticlă-ecran lui National Geografic. Sunt printre noi și, oricând, așa cum cade prima ninsoare ori ploaie de primăvară, neopinat, tot astfel ne poate plezni micul nostru Paris-artificial-din-asfalt-și-prefabricate vreun cutremur devastator sau poate că un asteroid rătăcit prin galaxie.
Am socotit că din a doua zi de după ninsoare orașul avea să fie mult mai calm, oamenii fiind deja cu lecția învățată din nervii și energia consumate inutil, anterior. Așa că am hotărât să ies din casă, la o plimbare mai lungă pe Calea Victoriei, pe care nu o mai călcasem de o bună bucată de vreme. M-am oprit în Piața Victoriei pentru a da click “pozei” de imaginație. M-am poziționat pe trotuar, cu spatele la fostul sediu Tele 7 abc, având în mâna dreaptă clădirea Guvernului iar în fața ochilor Bulevardul Ion Mihalache, respectiv o latură a Muzeului Antipa. Ora 7 seara când, în mod normal, ar fi trebuit să aud claxoane nervoase, să respir fum și gaze de eșapament și să nu pot traversa cu privirea piața, obturat fiind de mașinile care se înghesuie să-i aducă din câmpul muncii, acasă, pe oameni. Gol! Abia dacă semnalizau dreapta câțiva temerari, la semaforul din colțul Căii Buzești. Parcă ar fi fost un miez de noapte al unei veri liniștite, când orașul e pustiu iar locuitorii lui plecați pe litoralul vacanțelor mai mult sau mai puțin exotice. Parcă ar fi fost noaptea aia, spre dimineață, când ne întorceam cu bicicletele de la Web Club, intrând din goană în piață dinspre 1 Mai, pardon, Ion Mihalache! Fumasem iarbă, pe iarba de lângă Muzeul Țăranului, iar când a fost să ne suim în șa, ne-a pufnit râsul, ca atunci, la coffeeshop-ul din Amsterdam. Acolo însă, erau piste de biciclete! Iar în Bucureștiul de acum cinci ani orice șofer te înjura, asta în cel mai bun caz, și aventura pe două roți era aproape o sinucidere. Cu toate astea ne-a fost ușor să râdem de tot ce se întâmpla de-a-ndoaselea, scumpă prietenă, și să ne credem, firesc, mașini, în mijlocul Bucureștiului. Deși n-a trecut mult timp de atunci, lumea o simțeam mai umană, și mai orientată către visare și sentiment, în ciuda unor prejudecăți și opreliști social-ridicole care acum, repetate, ar părea de neconceput. Puteam fi unii dintre puținii bicicliști din București cărora nu ne păsa de atitudinea primitivă a proaspăt îmbogățiților care considerau vila, banul, clubul cu piscină, șampania, Bentley-ul, un statut social privilegiat. Pe vremea aceea tot ceea ce nu se ridica acelui standard material era considerat gunoi. Ne permiteam să mai rulăm câte un joint, într-o vreme în care, dacă erai doar prins fumându-l, îți riscai libertatea, sau, în cel mai bun caz, aveai parte de anchete cu uniformele prostiei de capete-de-cretă. Mă amuzam când, în fiecare dimineață, ajungând la job, mă întâlneam cu patronul televiziunii la care lucram, salutându-ne, eu de pe bicicletă, iar el, din nu știu ce Mercedes sau Hummer.
Mă trezesc acum, după ani, din visul amintirii și apuc să calc prin zăpadă Calea Victoriei, în speranța că peste încă cinci ani, măcar jumătate din lucrurile pe care le știu și le spun vor fi desuete, iar eu voi fi fericit observând asta.