E Joi. "J" de la Jupiter

E ziua de nume sfânt a Ioanei cea mică, a Hanei. Are deja nouă luni. Mă îndrept spre casa lor, de pe strada copilăriei mele, ținând în mână un dar fără de vârstă: o carte cu povești de Andersen. Am deja în minte ce îi voi scrie pe prima pagină, ca amintire… Pentru “Degețica”, de ziua ei sfântă, căreia îi doresc să găsească cuvântul care creează. Ne așezăm. Nu ne-am mai întâlnit de ceva vreme. Când eram copii, pe stradă, ne vedeam în fiecare zi de joacă. Acum a venit vremea să fi crescut oameni mari. Bem vodcă cu suc de roșii, așteptăm să se coacă plăcinta cu brânză din cuptor care, cu mirosul ei de foetaj proaspăt rumenit, ne face poftă, în orice colț al casei ne-am afla. Povestim. Ioana, cu inocența ei de sfânt pe pământ, ne zâmbește de peste tot. Abia învață să fie om. Un om pe care o mamă precum Hana îl va învăța ce înseamnă virtutea sufletească. Un fel de rămas bun este această vizită a mea în lumea copilăriei, rostit, la treizeci și cinci de ani, pe strada pe care am prins aripi de zbor în viață. E cu o săptămână înaintea mutării mele din București. Îi spun Hanei că îmi privesc plecarea din “marele oraș” mai mult decât ca pe o simplă schimbare de locuință. O văd ca pe o călătorie spirituală prin care căutările de până acum ale ființei mele interioare să-și poată găsi în liniște răspunsul. E aproape 12 noaptea iar mama și pruncul trebuie să se culce. Le las pe amândouă, fără lacrimi, cu bucuria că le pot îndrăgi ca parte din sufletul meu. Mă îndrept pe jos spre casă, trecând prin locuri familiare care, cu toate, îmi aduc aminte de câte o frântură din viață. Nu mă opresc, căci frumusețea rezolvării unui joc de puzzle constă tocmai în a continua potrivirea elementelor sale care par că seamănă unele cu altele, când, de fapt, fiecare are o individualitate aparte. Fără melancolie, zâmbesc cu încredere în fața drumului pe care îl am de făcut. Ajuns în Piața Victoriei îmi urc privirea pe clădirea Muzeului Antipa. Mă opresc preț de o țigară, rememorând clipe din diminețile în care treceam pe acolo cu taxi-ul, în drumul meu cotidian spre serviciul în care lucram atunci. Mă gândesc la visele de mărire din acea perioadă a carierei mele în televiziune și caut cu privirea un banner pe care obișnuiam să îl văd în fiecare dimineață ancorat de clădirea Antipa… Păsări, ouă, cuiburi și ingluvii. Muzeul pare, însă, ca și mine, în renovare, iar peste expoziția colecției de înaripate vor fi trecut deja în zbor anii.
Un salut și o mână așezată prietenește peste umăr mă trezesc, în plină noapte, din reveria acelor zile ale prea-tinereștilor ambiții profesionale. E Paul… “Ce faci omule, te uiți la muzeu?”. “Da, îmi puneam la păstrare niște amintiri. Tu ce faci? Spre casă?” îl întreb, absent. “Am fo' la un club, am băut o bere. Multă puștime. Prea multă! M-am cărat. Mă duc să mă culc. Mâine am treabă, de dimineață, la job”. “Noapte bună, Paul!” și pornesc către locuința care, încă, se numește “acasă”, dar care, peste șapte zile, va fi fost un loc încărcat cu trei ani de nenumărate amintiri de viață. Deschid ușa apartamentului. E întuneric și nimeni. Îmi rostesc în sinea unui instinct al poftelor din trecut… “A fost joi, ziua lui Jupiter. De ce n-ar putea fi chiar ultima mea noapte din ciclul "Joilor cu povești de club", pe care să o las uitată în acest oraș?!”. Și nici nu apuc bine să îmi termin de mimat intenția, că telefonul îmi sună. E trimisul Zeului-Muzicii-de-Dans care, la auzul vorbelor din gândurile mele, mă invită la o ieșire în decorul unei petreceri de bași și băutură. E Ali și îi accept fără niciun fel de ezitare invitația, simțind că vreau să îmi iau “la revedere” într-un chip frumos, de la un stil de viață pe care l-am adoptat o lungă vreme, dar în oglinda căruia, de ceva timp, nu mă mai recunosc.
A doua zi, vineri dimineața, mă trezesc zâmbind. Cu fotografia culorilor de ieri păstrată în albumul memoriei mă pregătesc să zbor prin fereastra trecutului, îndreptându-mă către un viitor a cărui cheie o strâng la piept, cuminte. E din nou lumină.