E Duminică. Orice revoluție a conștiinței începe cu o eliberare

Mă întorc dintr-o vizită făcută mătușei mele. Locuiește la nici zece minute de mers pe jos, undeva în apropiere de Piața Dorobanți. Fusesem invitat la cină și, cum nu ne mai văzusem de o vreme îndelungată, am rămas la povești până târziu. De când mă știu nu port ceas, lăsând timpul să se desfășoare după fizica naturii și a intensității senzației de moment. Inițial, îmi planificasem să mă întorc acasă cu autobuzul, afară lăsându-se un vânt care îmi cam intrase, la venire, în oase. S-a făcut deja noapte, așa că nu mai e chip să prind vreun mijloc de transport. Îmi iau “la revedere” de la mătușă și apuc calea întoarsă, tot pe jos, în contra vântului sălășluind pe strada Paris. Ajung la Guvern, în Piața Victoriei. Dau să traversez Aviatorilor dar, aflat în dreptul stației de metrou, zăresc, în apropiere de Kiseleff, o haită de câini vagabonzi ce atacau cauciucurile puținelor mașini de la acea oră. Mă răzgândesc cu traversarea și încep să ocolesc piața chiar prin fața clădirii guvernului. Nu mai fusesem de mult pe acel trotuar și îmi zic că ar fi un bun prilej să mă opresc, preț de câteva minute, spre a a privi în jur, întreg ansamblul. Mă așez cu fața spre "casa" de miniștri. Încerc să-mi aprind o țigară, în ciuda vântului care suflă cu putere, și abia dacă reușesc să țin flacăra brichetei aprinsă în apărătoarea palmei. Jandarmii, împietriți, stau la datorie apărând o mână invizibilă ce poartă numele de stat, păzindu-i acestuia creierul discreționar al executivului său. Totul pare încremenit. Cladirea, deși împopoțonată exterior cu zorzoane din led-uri de Crăciun, îmi seamănă cu o cazemată din beton, rămasă părăsită ca după o bătălie dintr-un război pierdut în fața vieții vii. Poate că cea de-a treia conflagrație mondială, aceea a prezumtivei lupte dintre materie și spirit, a trebuit să înceapă chiar acum, pe acest vânt teribil de criză ce chiorăie în intestinele orașului. Poate că fără de simbolul clădirii ce se ridică în fața privirii mele, acest avanpost al legiuirii în contra partidă cu conștiința de sine a omului, nu ar fi posibil nici triumful ideii că, de fapt, nu există niciun dezacord între cele două așa zis beligerante, trupul și spiritul, mintea și sufletul, spațiul și timpul, îngerul și diavolul, victoria fiind aceea a întregului universal. Cu siguranță, unicul pierzător în fața evoluției este acela care obișnuiește a vrea să conducă numai prin practica instigării lui alb împotriva negrului.
Ceva, cineva, parcă ar plânge. E doar vântu’ care face vârtejuri de praf prin curtea instituției. Un soldat mă privește cu amândoi ochii goi, fără de expresie, de parcă nici el nu știe ce apără acolo, în miez de întuneric, în poziție de drepți, în loc să-și viseze somnul sau să iubească o noapte de pasiune. Gândul îmi zboară către acum 15 ani când, ca și acum, m-am oprit în fix acel punct al pieței. Eram împreună cu niște amici, întorcându-ne amețiți de viață dintr-un bar din apropiere, “Les Maniacs”. În acea noapte, împreună cu partenerii mei de băutură, făcusem rămășag care dintre noi are curajul să urineze în fața Guvernului iar apoi să îi ceară un foc soldatului de pază. Pariul nu l-a câștigat niciunul, pentru că în cele din urmă, după ce ne-am ușurat cu toții pe gardul clădirii, jandarmii, la început consternați de gestul nostru, au început să ne alerge pe care încotro.
Mă trezesc din visul adolescenței de demult doar câinii care continuă să urle a ger și pustiu, din mijlocul pieței. Mă gândesc la oamenii vii care își cer dreptul de a trăi, la vreo manifestație, în fața acestei carcase fără de carne a figurii statului care, parcă oprește până și căldura soarelui să mai încălzească simțirile.
Pornesc spre casă, punând în buzunarul în care altădată îmi țineam banii, fotografia clădirii pe care am demolat-o cu ochii minții, și căreia îi privesc acum ruinele, în așteptarea unui timp care va veni, firesc, peste omul din mine.