Tăcere albă. Semafor roșu. În Piața Victoriei stă obosită, la stop, o furgonetă ce cară în spinare o pianină. Dau timpul spre înapoi până când ajung în sufrageria mamutului din lemn cu trei picioare. Un pian negru care își netezește dinții de fideș peste ochii curioși ai unui copil de șase ani. Învață să-și cânte sufletul încă de lapte, fără vreun profesor. Pe partitură sunt întipărite notele acelea de demult, cândva cântate doar de pământ, printre sori. Privesc în liniște clapele și ezit. Nu știu pe care să o ating, prima. “Ma-ma!”, îngân. Și coada pianului începe, parcă, să vibreze. “Ta-ta!”. Iar clapele răspund timid chemării. “Mo-țu!”. Deja, întregul mecanism rezonează cu notele venite parcă de undeva din interiorul cutiei mele toracice. Tac. Cânt, doar cu inima. Nu știu încă asta, dar peste ani voi afla că, acolo, în piept, am patru sufragerii în care pulsează câte o orchestră. Pianul îmi ține armonia. L-am îmblânzit! Singura pată de culoare dintre noi doi, cel alb și cel negru, e sângele roșu care-mi bate un ritm amețitor în suflet. Împreună cântâm o simfonie cromatică de note și cuvinte de tăcere. E ca și cum mi-ar spune o poveste pe care o trăiesc dintotdeauna, dar pe care vreau s-o aud mereu, da capo. Îmi spune cum la început totul era doar apă ruptă din Lună, iar cum dintr-o dată pământul s-a holbat, hotărând să-și unească forțele cu cele ale soarelui, lăsând peticul de uscat, pentru ceea ce aveam să fi numit iubire. A fost primul sunet în auz. E, mai curând, un vuiet uriaș al unei rotații peste flacăra de lumină, amestecat cu o revoluție a nașterii de culori. Simt o octavă joasă. Personalitate grea, de meteorit, ce poate lăsa un crater peste întreaga scoarță cerebrală. Se izbește de o magmă ce nu avea încă o formă sau un suflu, iar eu, intrând în rezonanță, mi se face pielea solzi, pene, păr, și iarăși piele. Era sunetul care mi-a putut amplifica forma, gândesc acum. E acel sunet care continuă, prin mișcare, să îmi amplifice sufletul.
E o poveste scrisă, la semaforul unei vieți, de un pian, pentru vocea interioară a tuturor oamenilor-orchestră. Iar atunci când instrumentele ajung să dubleze vocea umană, revelând-o, se cheamă viitor.
Îi spuneam azi unui “vecin” de blog, prietenului kozopolitan, că de la muzică la scris e doar un singur pas, cu condiția să simți litera ca pe un un acord sufletesc dintre minte și inimă.
