E Luni. Dansez liber în ploaie

Mă îndrept către stația de metrou unde urmează să mă întâlnesc cu un amic. E toamnă și plouă de câteva zile. Azi, e parcă cea mai urâtă zi din toate cele ale ultimei săptămâni. Frig. Merg repede pentru a mă mai încălzi un pic, chiar dacă știu că voi ajunge mai devreme. Cel puțin, gândesc, o dată ajuns la metrou, o să cobor treptele și mă voi putea ascunde acolo, jos, de vremea care parcă îmi intra în oase și carne. Piața Victoriei, bulevardul Aviatorilor. Așa cum mă așteptam, ajunsesem mai devreme. Dau să cobor, dar nu apuc să pun piciorul pe prima treaptă căci ceva mă trage, parcă, înapoi. E o melodie! Care îmi vine brusc în minte și nu se mai oprește. “Singing in the rain”. Văzusem de curând filmul și mă amuzase. Nu prea obișnuiesc să mă uit la music-hall-uri dar ăsta chiar îmi plăcuse. Apreciez, de regulă, filmele de autor, în care regizorul este și scenarist al peliculei. Ca regizor poți fi un foarte bun tehnician și om de artă, dar nu poți fi “Dumnezeul Poveste”, atâta timp cât sentimentele pe care le pui în scenă nu sunt ale tale, ci ale celuilalt care a închipuit-o. Iar aici, în “Singing in the rain”, Gene Kelly este “îngerul”, un actor care joacă și dansează scenariul și, în același timp, semnează regia filmului.
Cu muzica dansându-mi în minte încep să mă plimb. Parcă și frigul și poaia mai trecuseră. Sau nu le mai simțeam. Fac câțiva pași în jurul gurii de metrou și mă opresc cu privirea ațintită spre clădirea aceea veche, în care fusese pe vremuri un service auto. Sau, poate, mai era?! Mă opresc. Exact în acel loc, cu ani în urmă, așteptam microbus-ul care să mă ducă la Buftea. Lucram la studiouri, la MediaPro, și din oră în oră opreau la Aviatorilor, mașinile pentru angajați. Refac din memorie acea perioadă și o pun în scenă în decorul actual. Mă ocupam, ca job, de ceea ce se numește imaginea publică a vedetelor, de fapt a prezentatorilor de televiziune. Promovam în presa vremii ceea ce oamenii din fața televizorului voiau să afle despre idolii lor aflați în spatele ecranului care le separă lumile. În câteva cuvinte, trebuia să îi conturez cu trăsături de modestie pe cei meschini, cu înțelepciune pe cei proști, să le dau curaj celor lași și omenie mizantropilor. Ca obligație a serviciului meu, mistificam natura unor oameni care, altfel, dacă ar fi fost cunoscuți de public așa cum erau de fapt în carne și oase, nu ar mai fi fost star-uri. Îmi vine în minte imaginea Linei Lamont din “Singing in the rain”. Filmul ilustrează perioada în care Hollywood-ul făcea trecerea de la cinematograful mut la cel sonor. Iar Lina, un star al peliculei fără vorbe, este pusă brusc în situația de a-și rosti pe viu replicile și a cânta pentru publicul avid să-și audă idolii interpretându-și talentul actoricesc în priză directă. Mă gândesc că post-sincronul și playback-ul sunt invenții ale “Zeului Tehnică”, venind în sprijinul costrucției unor “vedete” fără de talent, idoli de carton ai omului care, în lipsa propriei sale conștiințe, își face icoană din imaginea expusă pe ecranul sălii de cinema. Privind clădirea service-ului, mă simt ca și cum am fost eu mecanicul ce a căutat să cârpească niște motoare ce se născuseră fără de suflul cilindrilor, cărora, din titulatura job-ului de PR, a trebuit să le injectez sentimente, de culoarea cernelei din interviurile de presă ori a pictorialelor pe care le-am realizat. Am fost vocea din “off” care, pentru auzul publicului, a rostit și scris calități pentru niște oameni, a căror celebritate fabricată se născuse fără să aibă acoperire în suplețea vreunui talent.
Plouă și mai tare. Vremea parcă plânge. Mă trezesc din amintirile unui vis urât și, cu melodia cântând în suflet, încep să calc apăsat în bălțile de pe trotuar, dansându-mi în ploaie libertatea pe care mi-am redat-o, bucuria de a fi om.