Șapte vis-a-vis’uri dincolo de zid

Din cele mai vechi timpuri ne-am scrijelit sentimentele pe piatră, având impresia că așa, durerile și bucuriile noastre vor fi mai ușor împărtășite peste vreme. Am împăiat sălbăticiunile vânate, făcându-le una cu peretele pesterii, am pictat, din iubire pentru icoanele credinței noastre, lacrimi, la zidul plangerii, am fotografiat frustrarea împărțirii istoriei noastre în jumătate, pe zidul Berlinului, ne-am marcat teritoriul microbului din sânge cu graffiti și urină, peste zidul blocului. Acum, o rețea virtuală ne pune la îndemână zidul său, pentru a ne cunoaște mai bine unii pe alții, de oriunde ne-am ascunde trăirile. Ce alte ziduri vom mai putea construi și dărâma, oare, înspre a ne lustrui conștiința?! Și ce e de fapt dincolo de aceste ziduri, altceva decât însăși viața, întipărindu-ne pe al său perete viu?! Iar noi, liberi emulatori la origine, ne ascundem mereu temerile în spatele câte unui zid! Suntem pluton și victime, în acelați timp, puși să ne executăm singuri propriile sentințe de idei și sentimente, legați la ochi, în timp ce tremurăm lipiți cu spatele de un zid pe care tot noi, din frustrare și frică, l-am ridicat. Numai imaginația gândurilor și a senzațiilor, lăsată liberă să nască imagini vii ale ființei noastre, poate sparge acest zid, salvându-ne de la a ne distruge obscur individualitatea.
Locuiesc încă, la momentul în care scriu, undeva în apropiere de Piața Victoriei. Drumurile mele cotidiene trec aproape zilnic prin acest nod de legătură al orașului. Și, cum nu am aparat de fotografiat, îmi propun să imprim în minte imagini privite din diferite puncte ale pieței, surprinse în diverse ipostaze ale timpului. E un exercițiu de vedere dincolo de realitatea timpului prezent, cel pe care mi l-am propus, încercând să aleg imagini, fotografii necronologice ale memoriei, pe care apoi să încerc a le reda în scris, ca povestiri consecutive, câte una pentru fiecare dintre cele șapte zile ale săptămânii. E ca și cum zilnic, pentru câteva minute, mi-aș așeza o cameră foto pe trepied și aș începe să înregistrez dintr-un punct fix, cadre în mișcare, secvențe de viață, întâmplări colorate petrecute laolaltă, într-un singur spațiu, identificabile cu sistemul meu propriu de a-mi măsura timpul de expunere. Mi-am inspirat ideea dintr-un film în regia regia lui Wayne Wang, “Smoke”, în care personajul principal al peliculei, Auggie, interpretat de Harvey Keitel, este proprietarul unei mici tabacherii din Brooklyn, fotografiind zilnic, timp de 14 ani, același colț de stradă, același “vis-a-vis”, văzut prin prisma obiectivului fixat în ușa magazinului său.
Cele care urmează sunt șapte exerciții pentru developarea eliberării mele de sub apăsătoarea opacitate a zidului, aduse la lumină din camera, încă obscură, a imaginației.