În suflet mi-e primăvară. Am fost plecat într-o plimbare lungă prin oraș. Sunt în Piața Victoriei pe același trotuar cu guvernul, dar întorcându-i spatele. Vederea o am îndreptată numai către cer. Ochii mei văd o Lună perfect de rotundă, aprinsă senin în galben-argintiu. I-am fost pasager pe pământ și ea a părut că mă călăuzește din stele, în toată splendoarea plimbării mele peste culorile vieții.
Acum, oprindu-mă să fotografiez un ultim cadru al călătoriei mele de primăvară, mă gândesc că parcă aș fi trăit întreaga zi în versurile melodiei lui Beatles… Da, chiar asta a și fost! “Lucy in the Sky with Diamonds”.
Încep să derulez cu memoria…
…Luna aceea. Ea mi-a ghidat pașii către Magnolie, atunci când credeam că sunt obosit și mă pregăteam de întoarcerea acasă. E undeva, pe o străduță lângă Kiseleff. A răsărit brusc și foarte verde. Nu era înflorită, nici nu știu când înfloresc magnoliile, dar de cum am întâlnit-o cu privirea, m-am refugiat sub încrengătura coroanei ei de frunze vii. Și am simțit cum, dintr-o dată, sunt la adăpost față de tot ceea ce e urât și obscur în lume.
…Fusese Soare. Și tot acel albastru de senin părea că-și oglindește nuanțele de puf ale norilor peste apa lacului din Parcul Circului. Acolo unde mă plimbasem, în afara oricărei delimitări a timpului, alături de cățeaua aceea bătrâna și oarbă care m-a însoțit credincioasă, acordându-și pașii cu ai mei.
…Am privit oameni triști sau colorați, figuri trecătoare în mersul imaginației mele. Le-am recunoscut sufletul, afișând sau ascunzându-și sclipirile din priviri. Și mi-am zis că ar fi minunat să prelungești culorile direct în inimă, pentru a le da un pic mai multă fericire din viața de a trăi. Să poți coborî din cer albastrul, verdele din frunze și roșul din petale, și să le așezi într-o piață de la margine de oraș, în care nu se va mai vinde ceva vreodată, pentru că totul se oferă gratis, cu sufletul. În toata urâțenia gropilor și a gri-ului străzilor murdare, a venit direct în fața ochilor, silueta unei hale foarte vechi, placată cu cărămidă. E Piața de flori. Dincolo de trotuare am văzut cum parcă cineva, un pictor dintr-o casă de undeva de deasupra negrelii orașului, își așternuse culorile din paletar peste petale. Șoptindu-mi la ureche că atâta timp cât va fi culoare, vor fi și flori.
Plec spre casă, un pic obosit după aventura mea de o zi cu soare și lună, în nuanțe și pasiune. A fost multă curățire sufletească. Mă așez pe salteaua din dormitor și, înainte de a putea adormi, închid ochii văzând cum în întunericul din așternut se luminează două cuvinte. “Imaginație”, colorat în alb peste negrul de necunoscut al abisului și “Viață”, pulsând în roșul inimii din sufletul care mă crește.
