Călătorie indiscretă: 23. Zeeburg, tărâmul de pe ape

La întrebarea dacă am fost anul ăsta în deltă, ți-aș răspunde cu siguranță că da, și nu oriunde, ci în estul Amsterdamului. Aici trăiesc, în Zeeburg, de câteva zile. Ajung seara când știu că recepția e sigur închisă iar oamenii de servici trag jointuri, liniștiți, în căsuțele lor de lemn. Îmi strâng cortul în fiecare dimineață, înainte de începerea programului de curățenie, pe la 8.30. Avantajul este că, așa, am putut dormi câteva nopți bune deja, gratis. Dezavantajul este faptul că a trebuit să-mi port rucsacul peste tot, în toate drumurile prin oraș. Din fericire, am descoperit că îl pot lăsa în siguranță, întreaga zi, la Bibliotheek, în biroul de pază de la intrare. Biblioteca din Amsterdam este, cu siguranță, locul în care pot petrece ani fără să mă plictisesc. Absolut toate (cartile, filmele, muzica, internetul) sunt oferite gratuit publicului. Tot ce trebuie să faci este numai să îndrăznești. Iar ca bonus, de sus, de la ultimul etaj, poți avea o perspectivă superbă a orașului. Iată-mă, deci, homeless de bibliotecă.
Începusem totuși să mă obișnuiesc cu greutatea din spinare, după cei zece kilometri parcurși zilnic pe jos. M-am învățat și cu tramvaiul, mă refer la a face blatul, fără bilet. Mă urc din Central Station, numai pe la ușa la care văd cea mai mare aglomerație și mă strecor, astfel încăt taxatoarea, ocupată cu vândutul biletelor, să nu mă observe. Mai greu este cu drumul de dimineață, cel din Zeeburg către centru, căci în stația asta nu se urcă niciodată lume multă. De aceea îmi pregătesc întotdeauna, de cu seară, unul de rezervă. E imposibil, oricât de zgârciți ar fi olandezii, să nu găsesc pe cineva mai darnic care să mă ajute, în față Central Station, cu doi euro pentru bilet. Cu turiștii, în special cei americani, merge mult mai ușor. Au venit în Amsterdam să se distreze și nu se uită la portofel. În plus, la capitolul generozitate, sunt mult mai umani.
Zeeburg este o limbă de pământ aflată la vărsarea Amstelului în mare care, prin îndiguire, a fost ridicată la propriu de sub ape. Singurul lucru care-mi aduce aminte că sunt încă într-un oraș este zumzetul citatin pe care îl aud noapte de noapte, atunci când peste ape se lasă tăcerea. Căci, trebuie să-ți zic, Amsterdam are un sunet aparte. Îl aud cum huruie, de fiecare dată înainte să-mi culc capul pe pământul jilav, în cortul meu roșu sau, uneori, când mă foiesc noaptea din cauza frigului și a ploii. Vuietul orașului este cel care mă trezește precum ceasul deșteptător, dimineața, atunci când încep să-mi dezmorțesc corpul bine împachetat în sacul de dormit. Parcă ar fi freamătul de horn al unei fabrici care muncește cu toate cazanele sub presiune, 24 din 24. Dacă din București rețin doar țipătul isteric al claxoanelor, de Amsterdam îmi voi aminti cu siguranță ca fiind orașul care-și turează toți cilindrii la maximum.
Prima dată când am auzit de Zeeburg, imaginația m-a purtat cu gândul la o citadelă a zeilor. “Zee” înseamnă mare, desigur, dar în visele mele a fost întotdeauna vorba despre făpturi divine. Am revenit totuși rapid cu picioarele pe pământul din camping, căci pe apă nu pot încă să merg, dându-mi seama că locul este doar un ultim refugiu al naturii în fața urbanizării rapide. Da, Zeeburg este un colț de rai, uitat ca prin minune la periferia unei bucăți de iad, dacă e să mă iau după “cazanele” Amsterdamului pe care le aud fierbând la foc continuu. E colțișorul ideal în care ador să-mi fumez jointul de dimineață și apoi să mă apuc, înnaripat, să-mi scriu impresiile despre canalele puturoase din fața vitrinelor cu prostituate sau despre egocentrismul unei nații al cărei major scop este evoluția sa unilateral materială. Așa observ a fi poporul olandez.
În această oază populată de zburătoare, aici mă pierd zilnic în visare pe ritmul apei dulci ce curge spre mare. Mă mai trezește câteodată măcănitul cârcotaș al vreunei rațe sălbatice. Aici e lumea lor: rațe, gâște, lebede, berze. În oraș, la Central Station, am putut vedea că păsările vin doar pentru a muri. Îmi aduc aminte că, privind larg acoperișul din sticlă al gării, am remarcat silueta unui schelet de barză. Sărmana, încremenise acolo, găsindu-și sfârșitul. Le-a oferit prin asta, cel puțin așa mi-ar plăcea să cred, exemplul unui sacrificiu personal, oamenilor care, din dorința de a obține plenitudinea satisfacției materiale, devin criminalii fără astâmpăr ai naturii. Un astfel de stindard, al ripostei vieții simple și firești contra expansiunii materialiste a omului, ar putea fi Zeeburg. Și totuși, dacă stau să mă gândesc bine, tot omul a fost acela care a scos aceste pământuri de sub ape. Pentru olandezii din Amsterdam, cel mai probabil, Zeeburg este numai o reușită a ingineriei de a cuceri o altă colonie. Pentru acea barză era un tărâm al vieții simple, comunicare firească cu împărăția spiritului, unica natură, în fapt, care dă roade universale.