Călătorie indiscretă: 21. Raze versus felinare roșii

După cum îți spuneam de dimineață, arabul, marocanul pe care l-am întâlnit la ieșirea din Utrecht, mi-a dat țeapă. După câteva zile de gândire, Duminica, i-am dat în sfârșit un telefon. Locuiam încă la doamna Șerbescu dar începând de Luni trebuia să mă mut. Abuzasem și așa cam mult de ospitalitatea ei, așa că am luat tramvaiul spre centru și l-am sunat de la un telefon public. Marocanul s-a arătat foarte disponibil să mă ajute dar, din păcate, mi-a zis că e plecat din Amsterdam și că revine abia a doua zi. A rămas deci să-l sun Luni, când se întoarce, pe la prânz. Liniștit de răspuns am căutat să profit de o Duminică cu vreme superbă drept pentru care am plecat cu mine însumi la o plimbare în Vondelpark. Mi-am aprins bineînțeles un joint și m-am pierdut printre nuanțele de verde. Toamna este incredibil de frumos colorată! Am privit oameni și biciclete și am descoperit cum seamănă, teribil de mult, unii cu alții. Așa cum câinii prind din comportamentul stăpânilor sau cum mașinile exprimă gradul de educație și civilitate al posesorilor, tot astfel și biclele. În toată mini-călătoria mea am fost ghidat de Soare, știi? Fiind deja după-amiază acum, Duminica, l-am prins mai mereu zâmbindu-mi cu căldură dinspre apus căci Vondelpark și, de fapt, întreg cartierul prin care m-am plimbat se află în partea de vest a orașului. A fost de parcă închisesem ochii iar de undeva, de departe, ar fi venit lumina care îmi călăuzea pașii. Am observat că de multe ori fac asta: aștept ca raza să mă îndrepte acolo unde trebuie să ajung. E cea mai bună cale de a mă "pierde" într-un loc pentru ca să las apoi să vină de la sine ceea ce caut. Din acest motiv am început să consult din ce în ce mai puțin harta. Am ajuns acasă la doamna Șerbescu abia seara, plin de încredere că am făcut ceea ce trebuie. Aveam desigur multe îndoieli asupra arabului dar m-am bucurat enorm că am hotărât să rămân o vreme în Amsterdam, chiar dacă eram foarte conștient că îmi va fi greu. "De mâine, de Luni, când vom fi mai drepți, mai buni" a fost mereu în minte motto-ul meu pentru următoarea primă zi din ceea ce avea să însemne o nouă etapă.
Așadar e deja Luni și aștept ora 12.00 în fața unei cafele, în lounge-ul învecinat cu fostul nostru hotel de pe Beursstraat. Rucsacul este și el cu mine, înghesuit într-un colț. Laptop-ul e deschis și conectat la internet. Eu sunt plin de emoții, gândindu-mă la ce voi face dacă marocanul nu-mi va mai răspunde. Am 20 de euro în buzunar, un cadou binevenit din partea doamnei Șerbescu care s-a simțit, cred, bine în compania mea. Formez numărul și primul semn al premoniției mele se și întâmplă. Nu răspunde. Îmi zic că poate este un accident și mai insist. Nimic! Las să se scurgă ceva timp și încerc să sun din nou. În continuare nu aud pe nimeni, la celălalt capăt al firului. Îmi iau rucsacul în spinare și plec din cafenea, căci stătusem deja cam multă vreme cu o ceașcă goală în față, folosindu-le însă din plin internetul. În paranteză fie spus am ajuns la concluzia că olandezii urăsc turiștii iar singurul lucru la care visează sunt doar banii din buzunarele lor. La fel de mult, urăsc pe orice altă nație care este diferită de a lor cu excepția, desigur, a englezilor.
Habar nu am încotro să mă îndrept, cu atât mai mult cu cât plouă încet dar foarte sigur. Vremea va continua astfel întreaga zi. Primii pași îi fac în Red Light District. Mai fusesem acolo de câteva ori, numai pe lumină. Ultima dată am fost chiar Duminica, înainte de plimbarea prin Vondelpark. Nu știu de ce dar curvele din vitrine, văzându-mă acum încărcat cu rucsacul, încetaseră a mai părea la fel de prietenoase și zâmbitoare, așa cum fuseseră cu doar o zi în urmă. E de fapt foarte simplu: aveam înfățișarea unui veritabil backpacker și, se știe, ăștia nu au niciodată bani. Chiar așa! De ce s-ar fi obosit să-mi zâmbească când, e clar, lor le surâde nu omul ci doar portofelul lui?!
Mă opresc în Coffeeshop 36 și îmi prepar un joint dedicat regăsirii de sine și obținerii unei soluții fără panică. Îl fumez și mă reîntorc în Red District. Am în minte o întrebare ce mă obsedează: de unde ar putea începe un tip ca mine, rămas complet fără bani, un nou start în Amsterdam? Apuc să merg pe marginea trotuarului, pe bordură, ca și cum acea potecă îngustă ar fi fost calea ce mi se întindea înainte. Mă opresc însă la un moment dat, orbit fiind de niște luminițe roșii. Nu, nu e un bordel. E chiar mama bordelurilor din Amsterdam. Este un teatru porno. Îl ochesc pe portar: un tip pe la vreo 50 de ani cu o alură mixtă de gorilă cu pește, fără de vreo rasă umană clară. Mă apropii de ghișeul de care stătea sprijinit și îi pun întrebarea, în engleză: "Excuse me sir, could I ask you something which is very personal? From where should a guy like me, with absolutely no money, make his start in this city?". Pauză! Din fericire pentru arătare îi sună telefonul. După ce termină de vorbit mă roagă să-i reformulez întrebarea. Mă conformez iar atunci începe să strige pe cineva din spate. Îmi spune să aștept puțin. Apoi îmi răsare înaintea ochilor un tip cu o aparentă față umană, un olandez. Îl salut, ne străngem mâinile, îi fixez privirea și îi adresez întrebarea: aceeași. Când îi voi fi auzit răspunsul răspicat, abia atunci aveam să înțeleg totul. Tipul venise pregătit cu două cafele și cu niște țigări. Cu toate astea nu mi-a oferit nimic de băut sau fumat. M-a studiat însă îndelung, înainte de a se apropia. Abia apoi m-a salutat. Avea probabil răspunsul deja pregătit pe buze: Nu! Nu puteam face parte din lumea lui, în niciun caz. Nu aveam nici figura și nici atitudinea unui mercenar în lumea cărnii și a drogurilor. Nu aveam ce căuta acolo. Răspunsul lui a sunat sec: "Sorry man, I don't have any clue!".
Mulțumit și mulțumindu-i pentru sinceritate dau să ies cât mai repede din cartierul acela cu felinare roșii care pare că-mi pute de oriunde dar, mai ales, dinspre apa canalului. Ajung în Central Sation. Mai încerc câteva telefoane către marocan dar sunt deja conștient că nu-mi va mai răspunde vreodată. Deși n-am nicio idee de unde s-o apuc sunt totuși fericit: primisem un răspuns pe care îl așteptam de mult timp. Știu acum cu siguranță încotro nu o voi apuca.