Scumpa mea, azi mi-am dat seama că am deja două săptămâni de Amsterdam. Wow! Timpul a zburat într-adevăr foarte repede. Hai să revin însă la momentul hotărârii mele din Central Station, aceea de a rămâne aici o vreme…
După prima noapte pe care am dormit-o ilegal în camping-ul din Zeeburg, dimineața, mi-am strâns cortul și am făcut cale întoarsă, spre oraș. Singurii mei bani erau câteva monede pentru biletul de tramvai.
Iata-mă din nou în Central Station. M-am hotărât ca aici să fie cartierul meu general. Am deja o bancă preferată pe care mă regrupez și îmi trasez direcțiile pentru ziua abia mijită. Vreau să fac o pauză de iarbă căci îmi place să simt direct în carne pulsul vieții de stradă, situație complet nouă pentru mine.
Primul drum îl fac spre cantina socială, acolo unde pot mânca gratis, cea pe care mi-a indicat-o estonianul. Ajung la adresă destul de repede; se află foarte aproape de gară, la începutul lui Jordaan. Din păcate totul e ferecat azi. Sun la vecini care îmi spun că am găsit, într-adevăr, locul doar că ziua nu este cea mai potrivită. E deschisă numai Lunea, Miercurea și Vinerea. Azi e Marți. Mă întorc cam tuflit spre gară. Coada o purtam între picioare căci prima încercare se dovedise a fi, aparent, un eșec.
Postându-mă lângă intrarea principală, privesc oamenii cum își trec nepăsători pașii, ca-ntr-un film, prin fața sufletului meu ghemotocit. Caut o țigară, mai precis un om care să pară darnic, dar nu-i găsesc încă privirea. Vreo cinci minute și lângă mine se înființează un homeless. E complet îmbrăcat în verde militar, kaki. Are o bicicletă neagră, de oraș, iar în ranițele atârnate de ea își ține tot soiul de obiecte pentru supraviețuire. Da, chiar ăsta-i cuvântul: e un supraviețuitor. Îl întreb unde se poate mânca gratis în orașul ăsta. Mă studiază lung. Îi par a fi turist. Îi zic că n-am niciun ban și că mi-e foame. Abia atunci rezonează. Îmi indică o direcție, din mână, spunându-mi că e un centru social la doar o sută de metri, deschis întreaga după amiază. Uraaa! Pare-mi-se că zbor până acolo. Intru și văd o mulțime de oameni care își beau cafeaua. Homeleși?! Nu par a fi. Sunt îmbrăcați destul de bine și nu put. Sau, poate, așa or fi săracii din Amsterdam, curați și îngrijiți?! Îmi torn în paharul de plastic o cafea cu lapte și intru în vorbă cu tipul de după tejghea. Primul lucru, aflu programul: e deschis zilnic, până la amiază, la trei jumătate. Îi zic pe scurt povestea călătoriei mele fără de bani și îl întreb dacă știe vreun loc în care aș putea lucra, ca voluntar. Îmi râde în nas și îmi spune că în Amsterdam se găsește foarte greu un job, chiar și așa, benevol și fără plată. Îmi arată însă masa românilor. Zăresc niște fețe întunecate de care nu vreau să mă apropii încă, așa că ies din nou afară. Acolo găsesc un alt român, ceva mai alb la ten, care-și soarbe agitat cafeaua. Schimbăm câteva vorbe. Îmi spune în câteva cuvinte că nu-i rost de nicio mișcare aici și că ar vrea s-o taie spre Germania. Îi zic că și eu mă îndrept către Portugalia și că, de asemenea, nu intenționez să stau prea mult. Uite cum, așa, omul meu își aduce aminte de portocale.. Tocmai ce-i dădusem o idee. Mă roagă s-o așteptăm împreună pe nevastă-sa și să-l ajut: vrea să facă rost de niște bani de la o biserică pentru a putea pleca din Amsterdam. Accept, doar n-am nimic de pierdut. Atunci Nea’ Nelu, căci ăsta e numele personajului, începe să-mi povestească abrupt viața. Îmi zice că e hoț de buzunare, că are 42 de ani și că s-a căsătorit din dragoste cu una de mult mai tânără, cu care are deja un copil. Îl întreb dacă nu cumva ar fi mai bine să se întoarcă în țară iar el, în loc de răspuns, trage o flegmă pe trotuar: Doamne ferește! De așa ceva nici să nu audă. Începe să-mi povestească de țările prin care a trecut, în unele făcând chiar pușcărie, mai precis Germania și Austria. Suspină atunci când își amintește de traiul bun de acolo și îmi zice că oricând s-ar întoarce dacă n-ar avea nenorocita de interdicție. Cu toate astea, tot înspre acolo văd că l-ar cam trage ața să se îndrepte. Totuși, ceva i-a surâs auzindu-mă vorbind de Portugalia. E, probabil, un teritoriu nou unde poate intra curat ca lacrima.
Apare și soția, o țigăncușă frumoasă, gravidă și ținând un plod în brațe. E îmbrăcată decent, ușor cochet aș spune. Se vede treaba că omul “muncește” serios pentru confortul ei. Nea’ Nelu ne face cunoștiință. Rodica! Mă previne să nu intru în vorbă cu ea prea mult, că e tânără și pe mulți i-a cam tentat carnea ei fragedă. A avut multe neplăceri din cauza asta, așa că e mult mai cuminte să comunicăm doar noi, masculii. Accept aprobator. Doar nu am niciun motiv pe lume să atentez la țiganca omului. Pornim la drum, către biserica cu pricina sau, mai bine zis, spre pomana pe care ar vrea s-o încasese. Nea’ Nelu îmi face un sumar al primei sale vizite acolo, atunci când nu s-a prea putut înțelege cu asistenții sociali, el neștiind boabă engleza. Aveam deci să-i fiu translator iar restul, adică textul de tradus, îl va improviza în funcție de circumstanțe. Totul devine acum cu mult mai interesant. Îi zic lui Nea’ Nelu să aibe încredere, căci doar am terminat dreptul. Iau cazul asupra mea. Ajungem și avem de așteptat vreo oră. În timpul ăsta îi destăinui motivul pentru care călătoresc așa, fără bani, prin Europa: vreau să scriu o carte. Un blog n-ar fi știut ce înseamnă așa că mă rezum la un termen pe care, deși nu-l aprofundase vreodată, tot avusese măcar un abecedar în mână. Chiar și așa, nu mă înțelege prea bine, deci mă văd nevoit să îi explic cum că dacă aș avea bani nu aș mai avea parte de asemenea experiențe adevărate. În plus, îi dezvălui pariul făcut cu mine însumi, acela de a reuși să trăiesc fără bani. Abia atunci mă aprobă cu subînțeles. Iubind-o pe una cu mult mai tânără decât el, Nea’ Nelu știe prea bine că nu banii sunt cei care aduc fericirea, deși o întrețin. Dornic să-și manifeste cumva empatia, îi comandă imediat nevesti-sii să scrie pe un bilet câteva date despre ei doi. Nu de alta, ci pentru că vrea sa le apară neapărat numele în viitoarea mea carte. Pentru conformitate, transcriu: Fam. Besnea – Rodica și Ion/Cristian și Robert. Com. Peștera, Loc. Medgidia, Jud. Cța. Str. Carierei, România. Porecla: Nelu Medgidia. Cunoscut interlop! Povestea de dragoste: căsătorit cu Rodica, 21 ani. Acum 23 ani.
Îți doresc o “carieră” fericită, Nea’ Nelule!
sâmbătă, 4 decembrie 2010
