În loc de LSD

Visez. Soare! Mă întind la drum în cabina unei dube plină ochi cu “ceaoane” și lucruri trebuincioase cât pentru o întreagă bucătărie de campanie. E Miercuri. N-am mai simțit nisip sub tălpi de câțiva ani. Mă las în voia senzațiilor și le anticipez deja plăcuta gâdilare, fericirea de a visa cu ochii deschiși către marea de valuri și culoare.
Aparent, merg să lucrez, să mă ocup de barul lui Sanyi din Vama Veche. El gătește gulyas unguresc. Eu vreau să mă îmbăt cu strălucire. Satul e încă pustiu de frumos. Încă n-a sosit puhoiul de lume să-l invadeze. O cameră din chirpici cu ciment pe jos, Dixi, Pixi (câinii gazdei), o pătură, un duș încălzit cu Soare… Se pare că asta e tot ce îmi doresc să fi găsit. Stau deja pe plajă și miros săratul din noapte al mării. Aprind pe cer o Lună cât o farfurie, plină ochi cu lumină, gata să dea foc apei și lacrimilor din trecut. Sunt liber să îl trăiesc aici pe “acum”. Vor urma câteva zile de muncă și nopți nedormite, știu… Dar, cum singura mea simțire este visul, sunt sigur că a căra mese și bănci din lemn, “ceaoane” și butoaie de bere sau a sta în bar mai bine de jumătate de zi, vor fi ca și cum toate greutățile ar începe dintr-o dată să zboare precum fulgii. N-am bani dar în locul salariului cer să mi se asigure transportul, masa, cazarea și protocolul. Sunt exact lucrurile pentru care, altădată, aș fi risipit o avere.
E deja lume multă în Vamă. Sunt cu zecile de mii. Pe unde trec ei culcă tot la pământ, ca elefanții de circ înfuriați de maimuțăreala spectatorilor. Furia înseamnă teamă și ea naște ură. N-am de ce să-i urăsc. Au venit aici să-și afle temerile bine ascunse sub perna de acasă iar acum se manifestă prin răbufniri spontane. Cei mai mulți sunt încă niște copii, maimuțici pe cale de a deveni, unii dintre ei, oameni. Stau în grupuri pe plajă, merg în împreună peste tot. Nu au încă curajul să fie ei înșiși, copiază tot ce văd. Sunt în căutarea individualității dar deocamdată au numai conștiința îmbulzelii. Îi văd pentru că umblu noaptea, singur, din crâșmă-n crâșmă, ținând în mână o bere care să mă ghideze drept, prin grămada de suflete. Îmi place să-i privesc. Am de multe ori impresia că le ghicesc căutările, rătăcirile, dorințele.
Am învățat să găsesc hrana sufletului fără să trebuiască s-o mai caut înadins. Vine singură, de la sine, ceea ce altădată s-ar fi numit dorință. Se poate intitula minune, acea dorință sufletească care se întâmplă natural, fără ca să mai trebuiască a fi formulată de gândire. Înainte așteptam în zadar minuni, încercând să materializez visele prin cuvinte. Erau prozaice rugăciuni care obișnuiau, cel mai adesea, să ceară câte ceva Absolutului. Acum închid ochii lăsând sentimentul să vină, să curgă, să mă lase dus în voia celestă a minunii, sub senzația sincronicității cu miracolele Universului…
Nu știu cum o cheamă și nici nu vreau să știu. Nici ea nu mă întreabă nimic și sunt fericit de jocul nostru tacit de a rămâne doi străini, unul pentru celălalt. Dansăm pe Norah Jones și o rog, amețit de muzică și fericire, să-mi preia ușor pașii. Mă conduce către plajă. Ne așezăm chiar lângă întunericul apei. Săruturi, ca și cum fiecare ne-am gâdila cu marea. Sunt focuri în jur, dar nu ne deranjează. Văzute de undeva, de foarte de sus, ar putea părea ca niște lumânărele presărate pe o întindere de nisip, la malul unui ape sărate ce aduce valuri de iubire. Acolo, niște gândăcei dând din mâini și din picioare, cu formă umană, își fac de cap încălzindu-și amorțeala iarnii trecute. Răsare Soarele și adormim strângându-ne în brațe.“Somn ușor, Copiluțule!”. Așa-ți spuneam și ție, fosta mea iubită de demult, pe când aveai vreo douăzeci de ani și ni se mai întâmpla să adormim îndrăgostiți chiar și pe plajă; mai știi?
E deja Luni și nici nu știu cum a zburat timpul. Aproape că n-am dormit dar realizez că n-am simțit nevoia. A mai rămas foarte puțină lume, iar cei care sunt se vede că s-au îndrăgostit de mare. Stau pe nisip, răsfirați, și privesc în larg. E seară și mă grăbesc spre plajă să prind apusul. Mă cocoț undeva, sus, la o terasă rămasă pustie, de unde să pot vedea întreaga fotografie. Iubesc momentul ăsta al zilei, când lumina se unește cu întunericul. E timpul când sunt cel mai clar și proaspăt, nou născut, parcă, din apa vie a mării. Plâng. Mă uit înspre punctul acela în care marea se unește cu cerul, iar cele două nuanțe de albastru sunt întretăiate de o linie de foc. E o predare de ștafetă a luminii peste Pământul cu apă și oameni. Simt curgându-mi pe obraji valuri, și cu toate astea nu închid ochii; privesc cât mai departe. E ca atunci când mă opream din înotat pentru o bălăceală bună în care tumbele erau momentul de intensă satisfacție copilărească. Țineam vederea larg deschisă în apa călduț de sărată, același univers salin cu cel al ochilor tăi și al ființelor noastre.
“Plângi? De ce ești trist?” aud venind din spate o voce cunoscută. Iar eu, în timpul ăsta, plângeam amintindu-mi o poveste închipuită mai demult. …Când regele moare, primul străin sosit în cetate va fi încoronat și o va lua de soție pe fata fostului monarh. Dacă va refuza, va fi aruncat spre moarte de la înălțimea celui mai înalt turn al palatului. Iar dacă străinul se nimerește a fi femeie, atunci supușii vor afla că adevărul trăiește în înțelepciunea poveștilor de iubire, precum într-o mie și una de nopți plus una de visare pură…
M-aș da cu parapanta. Aș înălța un zmeu. Zău că aș zbura!