Cam cum aș rezolva eu îndumnezeirea...

De fiecare dată când venea ziua mea, an de an, îmi aminteam conștient că sunt mai mult un corp decât pur spirit. Asta mă cam făcea să mă simt inferior, mie însumi. Mă simțeam o materie care înaintează încet către moarte și care nu poate să-și găsească fericirea în aniversarea unei nașteri. Credeam că numai spiritul este capabil de infinită renaștere, fără ca el să fi murit vreodată.
Azi am realizat conștient că sunt la țară. Ce frumoasă zi! M-am plimbat prin ploaie numai pentru a sta o clipă, eu și cu natura. Am mers câteva sute de metri pe un drumeag, cel care duce la pășunea de vară a vacilor. A fost pentru prima dată când noroiul nu mi s-a mai părut murdărie. Am fumat înainte de asta un joint, desigur. Este penultimul din provizia de la Amsterdam. Azi n-am lucrat, așa că mi-am permis să mi-l fac un cadou încă de dimineață.
Pășind prin vremea haină am realizat un lucru esențial: atunci când o percepi drept dușman, ți se va părea că te afli etern într-o luptă, purtată pe un teren minat, cu un inamic quasi-vizibil, care de fiecare dată reușește să învingă. Aceeași treabă e și cu diavolul. Când ești prietenul vremii, oricât de câinoasă ar fi ea, conflictul încetează. Redevii armonie, cu tine, cu spiritul și îți poți cizela trupul să nu mai sufere. Animalele simt ca-ntrun suflet comun, ființa noastră are ceva în plus. Pe acela, înțelegându-l, te poți împăca cu burnița continuă de afară și chiar cu polul nord.
E ca și cum aș recunoaște că diavolul există și că, mai mult, el mi-e prieten. Fiindcă diavolul abia așteaptă să fie iertat și să simtă, să sufere, să iubească nu doar în colectivitate, ci individual.
Plimbându-mă, mi-a venit un gând: răzbunându-ne, căutăm să ne iertăm.