Călătorie indiscretă: 18. O noapte pe Prinsengracht

Inițial nu l-am văzut, doar i-am remarcat mașina atunci când a trecut pe lângă mine. Fiind o caravană mi-am zis că trebuie să aibe măcar un loc liber. Am auzit apoi cum parcă mă strigă cineva din spate. Îmi iau rucsacul și înaintez spre el. Omul îmi face semne să nu mă grăbesc. Abia după ce îl fixez mai bine înțeleg cine este: calea mea spre Amsterdam.
Înainte să-mi urc bagajul în spatele dubiței mi-a zis să am grijă dar să nu am teamă, fiindcă e însoțit de doi câini. Exact atunci au început lătrăturile iar eu, instinctiv, analiza amprentelor de tonalitate canină. Unul, sigur trebuia să aibe o talie medie. Poate fi o femelă. Celălalt fără dubii că e dulău. Am ghicit pe aproape, dar asta am aflat-o mai târziu, abia atunci când aveam să-i cunosc pe cei doi căței, îndeaproape.
O dată ce-am intrat în mașină lătrăturile s-au mai potolit. Tipul mă invită la un mare joint, aș putea zice chiar uriaș. Tragem amândoi câteva fumuri zdravene și pornim la drum. Numai 50 de kilometri mă despart acum de Amsterdam. O distanță infimă pentru care a trebuit să aștept ore, săptămâni, chiar ani.
Binefăcătorul meu se numește Naim. E marocan. Ne-am împrietenit imediat după introducerea făcută de fumul din joint. Omul, la 35 de ani, a reușit să atingă destul de repede uriașul record la aruncarea greutăților vieții. Îmi spune că acum are propriul său apartament, un loft într-o mansardă pe Prinsengracht. Invitația de a dormi în noaptea asta la el a venit absolut natural, după doar câteva vorbe legate de schimbarea mentalităților oamenilor în general. Aduc vorba, desigur, despre împărțirea societății în subclase, mă rog, în caste. Fiind arab știam că nu i-a fost ușor să reușească material într-o societate precum cea olandeză, foarte închisă atunci când este vorba împărțirea averii cu niște emigranți. Încep însă a-i povesti pe scurt experiența de la țară, din Kotthausen. Omul nu râde, dar îi pot sesiza o ușoară ironie în întrebările legate de personalitățile oamenilor care trăiesc în astfel de comunități. Abia atunci când voi face primul pas în loftul de pe Prinsengracht voi ajunge să înțeleg nuanța zâmbetului său abia schițat în colțul gurii și fondul problemei.
Am urcat pe scări de mi-a venit rău, dar a meritat. Loftul e împărțit pe trei nivele, toate mansardate: la primul vezi bucătăria, baia și un living generos, compartimentat pe sfert în dressing. La al doilea este o cameră stil vagon. Aici dai practic peste senzația de mansardă căci are toate caracteristile (șarpanta, dimensiunile, lumina naturală, finisajele). Tot de la al doilea nivel pornește o terasă al cărei acoperiș de sticlă este rabatant și o scăriță de lemn pe care poți să urci într-o încăpere ce seamănă cu un cuib de porumbei. Pe o fereastră rotundă am de-a face pentru prima dată cu vederea panoramică a Amsterdamului în plină noapte. Seamănă teribil de mult cu ceea ce am jinduit să văd pe viu, privind atâția ani paginile albumelor de design și arhitectură.
Eu am dormit în camera de jos pe o canapea, de fapt o sofa pufos de comodă. Oricum, totul era moale la acea oră căci joint-urile și discuțiile nu întârziaseră să curgă de la sine. Iar, când tocmai ce era să mi se facă foame a venit pe neașteptate pe masă un donner însoțit de cel mai bun sos de chilli. Într-o așa atmosferă fină am adormit și m-am trezit a doua zi dimineața cu Soarele lucind peste oraș.
E pentru prima dată, după mult timp, când îmi face plăcere să mă admir dezbrăcat în oglindă. Aveam să fac în sfârșit duș într-o sală de baie și nu într-o încăpere improvizată, cu dușuri la comun. Aveam să mă simt bine în pielea mea, așa cum nu o mai făcusem de ceva vreme. Deși totul îmi pare acum că face parte dintr-un vis. Câinii erau și ei foarte ascultători, chiar docili (am uitat să-ți zic că e vorba de o femelă Rottweiler și de o altă cățea, tânără, care suplinește lipsa unui pedegree printr-o inteligență uimitoare. Fumăm niște iarbă și Naim îmi spune că știe de existența unui camping în apropiere de Central Station, în Zeeburg. Caut pe internet. Mi se pare la început că e cam departe de centru însă marocanul mă asigură că se poate merge pe jos până acolo. Sunt doar câțiva kilometri. Avea dreptate. Atunci când a fost să caut și alte locuri de campare, Zeeburg mi s-a părut a fi cea mai apropiată variantă. Toate celelalte se aflau mult prea departe.
Îmi iau la revedere de la marocan, mulțumindu-i pentru ospitalitate plus informațiile de rigoare. Îmi spune că îl pot suna oricând și îmi scrie pe o bucată de hârtie adresa lui de mail și două numere de mobil. Îl pot câuta oricând, îmi zice, dacă am nevoie de ceva. Cel mai indicat ar fi însă să-l apelez în a treia mea zi de Amsterdam. Și asta ar fi chiar azi.