Călătorie indiscretă: 22. Central Station Amsterdam

Plouă și parcă nu vrea să se oprească deloc. Totul e ud și rece. La fel mă simt și eu, până în străfundul ființei.
Singurul loc în care pot sta mai ferit este Central Station. Aici sunt câteva bănci pe care, chiar dacă din metal, măcar mă pot adăposti de ploaie și îmi pot elibera umerii de sub povara rucsacului. În general e foarte greu să găsești o bancă în Amsterdam. Olandezii nu au tradiția pierderii de vreme la o șuetă plăcută, la Soare. Și au dreptate: care Soare!? Căci pe ploaie, nimănui, nici măcar unui scafandru profesionist, nu i-ar veni să se așeze undeva. Am ochit totuși câteva băncuțe în drumurile mele iar unele sunt destul de bine poziționate ca ambianță și peisaj, la intersecția unor canale. Astăzi însă turna cu găleata așa că era imposibil să le lustruiesc cu șezutul.
Îmi așez rucsacul pe banca din fața Burger King-ului din Central Station. În apropiere zace un tip care tremură din toți rărunchii. Aproape că îi pot auzi dinții clanțănindu-i în gură. Îl privesc curios și, la prima impresie, îmi pare că omul nu e chiar homeless. Sau, în fine, nu se aseamănă cu unul din România, zdrențăros și murdar. Îmi aprind o țigară căci, am uitat să-ți spun, mi-am luat un pachet de Lucky Strikes. A costat 5 euro dar măcar am reușit, fumând, să-mi alin dezamăgirea pricinuită de marocan. După bâjbâiala mea printre felinarele din Red District am devenit mai lucid acum sau, cel puțin, am impresia. Orișicum, mi-era tare poftă de o țigară. Simțind în structura băncii vibrații de la tremuratul săracului om mă gândesc să-i ofer și lui să fumeze ceva. Îi intind pachetul și, precum un cățel flămând, se și repede să ia una. O soarbe cu poftă. Aștept să-și revină și intru în vorbă cu el. Aflu că e din Estonia și călătorește prin Europa aidoma mie, fără vreo țintă precisă. Nu are vreun bagaj, doar nădragii de pe el. Fusese în Franța, apoi în Italia și acum vrea să se îndrepte spre Norvegia. Sunt foarte curios, evident, ce va face atunci când va veni iarna, cum se va îmbrăca. Îmi spune că nu duce griji de genul ăsta căci tot ce poartă este de căpătat. Îl întreb dacă muncește sau are de gând să o facă iar el îmi spune, zâmbind pentru prima și singura oară, că nu are nevoie să lucreze. Este întreținut de stat sau, după caz, de biserică. Mănâncă la cantinele săracilor și tot de acolo se și îmbracă. În Franța bătea la porțile bisericilor și căpăta tot ce avea nevoie, inclusiv bani de drum, uneori. Călătorește numai cu trenuri internaționale de viteză și nu-și ia niciodată bilet. A fost arestat de câteva ori dar l-au eliberat întotdeauna a doua zi.
Wow! Pe măsură ce tipul îmi povestește viața mi se pare că experiențele mele de până acum sunt joace infantile. Se poate trăi, deci, călătorind mult mai extrem. Își termină de fumat țigara și dă să plece. Îl mai rețin totuși cu câteva întrebări. Vreau să știu unde se poate mânca gratis în Amsterdam. Începuse deja să mi se facă foame. Tipul îmi face o cruce pe hartă, în dreptul unei străzi, Willemstraat. E foarte aproape de gară dar, din păcate, totul este închis la ora asta. Obținusem o mare victorie: a doua zi aveam să mănânc, fără bani.
De îndată ce l-am secat de informații, estonianul meu s-a ridicat mulțumit îndreptându-se spre ale lui. Iată-mă din nou singur, fără de vreo țintă. Încep să mi se înfiripe în minte regrete privind Germania. De ce plecasem oare din Kotthausen? Nu îmi era cumva mult mai bine acolo, față de acum, homeless? Aș putea oricând să mă întorc dar cred că asta ar fi doar o fugă, o întoarcere în timp, nicidecum o evoluție! Cel mai probabil, am nevoie să mi se întâmple toate cele de acum, chiar și viața pe stradă. Bun, dar ce să fac totuși? La doamna Șerbescu nu mă pot întoarce, mai ales că peste o săptămână ea va pleca la București și, încă de pe acum, este prinsă (ca orice persoană în vârstă) de emoția pregătirilor. Aș putea apela totuși la bunăvoința ei, dar numai într-un caz de extremă urgență. Nu consider că este încă momentul. Am un cort pe care îl pot deschide oricând, oriunde. Îmi vine brusc în minte ideea de a mă întoarce la Zeeburg, camping-ul în care stătusem înaintea zilelor de miere și răsfăț din casa Șerbescu.
Toți banii mei sunt acum 5 euro, suficienți pentru un dus cu tramvaiul și încă un bilet spre centru, a doua zi. Pentru cazare nu mai aveam însă niciun ban. Reușisem să cheltuiesc într-o zi aproape toți cei 20 de euro primiți cadou: pachetul de țigări, cafeaua, un ceai și un telefon către o studentă româncă, prietena unui bucătar de la Sanyi. Tipa, nu numai că mi-a refuzat rugămintea de a-mi găzdui rucsacul peste noapte, dar aproape că era să-mi închidă telefonul în nas. Mi-am adus aminte că recepția din camping se închide seara, pe la 9.00, deschizându-se abia dimineața. Dacă aș reuși să mă strecor neobservat, mi-aș putea monta acolo cortul pentru o noapte. Cel puțin aș avea acces la WC, pentru că dușul costă 50 de cenți și nu-mi permit să-i arunc pe apă. În plus, dacă aș dormi în camping, nu aș risca să fiu hărțuit de poliție, în parc, sau de vreun drogat. În cele din urmă accept împăcat ideea și o iau drept hotărâre finală, aceea de a mă îndrepta la lăsatul serii către camping.
O zi de așteptare în Central Station are să se încheie cu bine pentru mine. Luasem, în sfârșit, prima mea decizie importantă, călăuzit fiind de instinctul de supraviețuire. Întreaga zi privisem trenurile cum veneau sau plecau încărcate cu oameni grăbiți spre a-și atinge ținta. Aveam impresia că numai unul, al meu, întârzia la nesfârșit. În momentul în care am putut rosti cu fermitate, în limbajul rațiunii spirituale, decizia mea, abia atunci am avut senzația că sosește și el la peron. Vreau să rămân în Amsterdam pentru o vreme, asumându-mi chiar și ipoteza că voi fi homeless! Mulțumesc pentru asta întregului univers care și-a pus în mișcare forța, special pentru mine, conspirând pozitiv în favoarea viselor mele. Tot ce am de făcut este să mă îndrept spre tramvaiul 26, în direcția Zeeburg. Ajuns în stație, vagonul mă aștepta deja cu ușile deschise.