Călătorie indiscretă: 17. Reflecții Texaco

După cum îți spuneam, am avut ceva de așteptat acolo, în benzinăria spre Amsterdam. Timpul, am decis să-l folosesc reflectând la diferitele gânduri care nu prea îmi dau pace. Unul dintre ele e legat de pierdutul ochelarilor. Dar ăsta-mi trece repede. Cel de-al doilea însă tocmai ce începe să-mi încolțească în minte. De ce plecasem din Kotthausen? Care fapt mă făcuse să-mi schimb atitudinea de la început? Căci toată plictiseala privind viața la țară a început să se manifeste imediat după noaptea din Wuppertal când, pur și simplu, mi s-a făcut dor din nou de oraș. A doua zi după petrecere, Duminică, am lenevit până târziu în rulota mea de circ. Am deschis ușile abia pe la 2.00 după-amiaza. Lucru pe care toți cei de acolo l-au privit ca fiind ceva contra naturii, mai ales că munciseră întreaga dimineață. Întâlnirea cu ei la masa de prânz, eu fiind abia trezit din somn, a fost un pic cam bizară. I-am găsit așezați regulamentar, precum un batalion într-o popotă din spatele frontului, înfruptându-se din ultimele resturi ale ciorbei.
Încă de ieri, înaintea ieșirii mele, îmi spuseseră că vor să mănânce prânzul cu toții, împreună. Ba chiar mai mult decât atât: am primit o altă invitație, pentru micul dejun. Hennriette, soția electricianului Jorg, avea să așeze masa a doua zi, la ora 9.00. Ne-am întâlnit privirile pe poteca dintre staulul oilor și atelierul de scule. Imediat a urmat și invitația ei deosebit de amabilă. Iată-mă deci, proaspăt trezit în mijlocul amiezii, violând unul dintre cele mai sfinte tabuuri ale politeții: să ignor de două ori, în aceeași zi, invitația de a mă pune la masă cu localnicii. I-am întâlnit în bucătărie, ei mâncând de zor iar eu în drum spre a mă spăla pe dinți. Mă poftesc să iau loc. Tom încearcă un ton ironic și forțat prietenesc spunându-mi că aș putea mânca ciorba precum micul dejun. E clar: mă judecă aspru.
Despre consumul de alcool nu aveam de ce să îmi fac probleme, căci băusem infim iar Johannes e ceea mai bună dovadă în viață. Alta părea să le fie problema și abia mult mai târziu am ajuns să o descopăr. Cu nemții nu e deloc ușor atunci când vrei să afli ceea ce simt și gândesc cu adevărat. Abia după câteva zile au început să mă întrebe, pe rând, dacă mă mai simt bine în compania lor și dacă îmi mai place să mă trezesc în zori. Cred că au perceput ziua mea de leneveală drept un răsfăț mult prea individualist.
Ce dacă e Duminică, ziua în care nici măcar ei n-ar trebui să muncească!? Atunci când trăiești într-o comunitate germană e musai să participi la toate treburile obștești, mai ales atunci când poate că îți arde cel mai puțin și tot ce vrei e să te scarpini la coaie, în pat, cu capul lângă o carte lăsată expres deschisă pe pernă. Toate lucrurile astea, genul de îndatoriri morale, apar din adins în momentele cele mai plăcute petrecute cu propria ființă, atunci când n-ai niciun fel chef de oameni și, de fapt, de nimic din ce are de-a face cu prezența umană. Ele vin doar să-i facă în râcă plăcerii paralizate temporal în starea de contemplație.
Întreaga poveste privind mica mea rebeliune în contra sistemului a fost dată uitării. Nimeni nu a mai pomenit vreun cuvânt, vreodată. Eu am devenit acela care a început însă să se schimbe, zi după zi. Mă trezeam, diminețile, din ce în ce mai târziu și simțeam că nu mai am deloc chef de muncă. Încercam să mă fofilez de fiecare dată de la treburile grele și să caut numai job-uri ușoare. Atunci am realizat pentru prima dată, conștient, că e o problemă. Am fost tentat la început să dau vina pe ceilalți, încercând să le găsesc tuturor nod în papură. Abia apoi am înțeles că ei sunt ceea ce sunt și că nici măcar nu încearcă să se dezmintă: niște orășeni dezabuzați deghizați în țărani, în sala de sport a unei culturi post New Age. Problema este în mine, de fapt. Eu am fost acela care a pășit de bunăvoie în Kotthausen, drept urmare e normal să le respect regulile (nu și pe cele aberante, desigur). Realizând asta, iată că a venit clipa, decizia spontană, să plec. În astfel de momente mă simt ca un animal îngrădit care abia așteaptă să muște din gratiile zidului făcând ca micuța fisură să pară o uriașă poartă spre libertate. Deocamdată mai pot disimula starea mea de nervozitate, deși mă simt aidoma unui leu în cușcă. Abia aștept să plec și număr fiecare zi ce are să treacă.
Le spusesem tuturor, cu mult înainte să ajung să mă plictisesc, că vreau să merg spre Amsterdam cândva, după sărbătoarea recoltei. Singurul lucru pe care îl mai am acum de facut este să-i informez oficial despre hotărârea de a pleca fix în prima zi de după festival.
18 septembrie, Hoffest. Vizitatorii din timpul zilei au plecat deja, de mult. Cei ai casei stau tolăniți lângă un foc, savurând o bere sau făcând un dans pe ringul improvizat într-unul din hambare. Sunt mulțumiți de încasări. Pe criza asta e ceva să vinzi un wurst la patru euro. Câțiva s-au cherchelit, maimuțărindu-și pașii pe ritmurile mixate de un dj de ocazie. Gata! Le-am spus că voi pleca a doua zi. Motivația este una sumară dar, măcar, sinceră. Radiez. M-am eliberat. Le-am putut comunica oficial decizia de a părăsi ferma. Pretextez că dacă mai zăbovesc nu voi mai găsi pe nimeni care să mă poată ajute cu cazarea în Olanda. Doamna Șerbescu, a cărei direcție o purtasem în agendă drept “Amsterdam - planul B”, trebuia să plece curând spre România, în mai puțin de zece zile.
Imediat ce am ieșit din Kotthausen în mașina lui Tom, abia atunci m-am simțit liniștit. Îmi asumasem decizia.
Iată-mă într-un nou univers. Abia am plecat din Utrecht, sunt pe autostradă, fumând un joint în rulota unui marocan. Țintesc Amsterdam.