Călătorie indiscretă: 20. Prinț dar cerșetor

În dimineața în care mi-am luat la revedere de la Naim, urmând să mă îndrept către camping, mi-a zis că îl pot suna oricând mă aflu la ananghie și că, în orice caz, așteaptă un telefon din partea mea, atunci când voi vrea să ne vedem la o cafea. În loc să-i telefonez, am preferat să mă plimb o vreme prin oraș, sărac dar visând către orizonturi senine. Am încercat să-mi pun ordine în gânduri și suflet. Pluteam deasupra Amsterdam-ului ca și cum aș fi fost o pasăre călătoare ce se întreabă care ar fi cel mai bun loc pentru a-și construi cuibul. Întrebarea care nu-mi dădea încă pace era dacă să mă merg mai departe, către alte ferme din Olanda, sau să rămân o perioadă în oraș.
După câteva nopți pentru care am plătit locul de campare, singurii mei bani rămași erau cinci euro, lucru care într-un fel mă zorea să-mi acord un răspuns. Am preferat ca această zi, a treia în Amsterdam, s-o petrec până la apus în camping. În jurul prânzului mi-am strâns cortul și am lăsat rucsacul la recepție. Mă gândeam ce să fac: să-i dau telefon lui Naim sau să apelez la bunăvoința și ospitalitatea doameni Șerbescu, prietena lui Irinel? Îmi propun ca deadline pentru răspuns intervalul 5.00 – 7.00 al amiezii. Până atunci am destul timp să fumez niște jointuri (și ce dacă nu mai am tutun!), poate chiar să scriu câte ceva, căci descopăr cum retrospectiva mă ajută enorm în înțelegerea clară a timpilor parcurși.
Mă așez pe scaunul de lângă masa de ping pong, cel care e postat dedesubtul unicei prize exterioare din întreg camping-ul, pentru a-mi conecta laptop-ul la curent. Cuvintele încep să curgă pe tastatură. Îți scriu ca și cum mi-aș dicta mie însumi, pentru încă o dată, emoțiile trăite recent. În fața mea, în timp ce leg literele de ecranul alb al calculatorului, se desfășoară un schimb de mingi între o fată blondă și prietenul ei. Joacă ping pong. Din când în când, cei doi mai fac câte o pauză pentru a trage un fum de iarbă. Le zâmbesc iar ei îmi întorc cu plăcere bunăvoința. Fata se îndreaptă spre mine și îmi cere un foc. I-l ofer și o întreb de niște tutun. Îi explic că îmi trebuie pentru ca să construiesc un joint. Pare-mi-se, îi mai cerusem o țigare și cu o seară înainte, folosind același (pre)text, dar nu mai îmi aduc bine aminte. E drăguță. Are niște trăsături delicate. Mă întreb cum de nu o observasem mai bine. Sau poate că, tocmai, acum abia o apreciez pentru prima oară?! Ne zâmbim reciproc din priviri. Rulez iarba și încep să le studiez jocul. Sunt tare scumpi. Nu scorul îi interesează. Cu toate astea fata vrea să învingă, probabil, din pur orgoliu feminin. El, bun jucător, știe asta și își permite să rateze unele serve, aparent înfrânt. Fata radiază la orice minge câștigată. Plec, mă întorc, mă plimb și îmi umblu timpul precum un leu în cușcă. Mă roade faptul că trebuie să fac o alegere așa de rapidă. E vremea, din nou, pentru un alt joint. Revin la masa de biliard și îi găsesc pe cei doi privindu-mă cu stăruință. Îi cer fetei încă o țigare. Ea mă întreabă în glumă de ce o rog tocmai pe ea, când sunt atâția oameni care fumează în jur. Nu știu, poate că Marlboro-ul ei roșu e cel mai bun tutun pentru empatia unor astfel de momente. Rulez din nou și îi invit de data asta și pe ei să mă acompanieze. Refuză, dar din politețe. Fata, cred, așteaptă o invitație ceva mai personală și, de fapt, un răspuns rămas restant din partea mea. I-l ofer: îi spun că dacă va trage câteva fumuri din jointul construit cu tutunul ei, va câștiga partida. Am convins-o. Fumează și pasează mai departe în timp ce savurează cu limba aroma ierbii. Încă două sau trei schimburi de mingi și e câștigătoarea partidei de ping pong. L-a învins pe bune pe prietenul său. Gata, de-acum și-a intrat în mână! Poate bate pe oricine, inclusiv pe spaniolul care o provoacă la o nouă partidă. Ea îi primește mânușa și începe să cam facă mișto, cu paleta, de bietul brunet. Spaniolul bodogănește învins, în limba sa maternă iar ea își jubilează victoria în engleză, așa încât să o pot auzi și înțelege. Am uitat să-ți zic că era din Austria. Mi-a destăinuit-o cât timp prietenul ei era la baie, putând schimba liniștiți două vorbe. O felicit pentru atitudine. Ea îmi mulțumește într-un fel special, dăruindu-mi discret, mingea cu care își câștigase ultimele meciuri. Mi-a lăsat-o, înainte să plece, alături de geanta de laptop.
Bun… Deci “it’s time to have some balls now”, îmi zic. Încep din nou să mă gândesc la răspunsul pe care trebuie să mi-l dau cât de curând. Mai trec câteva ore și lângă mine se așează un alt cuplu. Se repetă situația de dinainte: fata îmi zâmbește iar eu îmi readresez rugămintea unei țigări. Ea mă invită cu curaj să iau loc la masa lor. Accept, scot punga de iarbă, iau țigara din pachet și rulez un mare joint, cât pentru trei. Aprind și începem vorba. Sunt din Slovenia, studenți, amândoi. Le povestesc câte ceva din călătoria mea și îi surprind cum rămân dintr-o dată cu gura căscată. Nu se așteaptă ca un tip blond, cu alură de englez sau german, care vine dintr-o țară săracă și cu oameni bruneți, să călătorească atât de “free styling” prin lume (clișeul imaginii României drept patria țiganilor funcționează prea bine în mintea europenilor). Drept să-ți spun nici eu nu mă așteptam acum ceva vreme să fac asta dar tot continuu să mă uimesc în ceea ce mă privește. Terminăm de fumat și ei pleacă spre oraș. Eu rămân să-mi termin gândul. Soarele e deja spre apus. Trebuie să dau telefonul! Ah, dar mai am doar patru euro căci mai devreme mi-am luat o cutie de suc de mere care să-mi țină de sete și foame. Trebuie să-mi ajungă!
Formez numărul aproape instinctiv. O sun pe prietena lui Irinel, doamna Șerbescu. Din păcate formez greșit iar telefonul îmi înghite monedele. Deja am pierdut banii pentru biletul de tramvai spre centru. Pun ultimele fise și formez din nou, de data asta corect. Sună! Ce surpriză plăcută, e chiar doamna Șerbescu! Îmi dă adresa. Locuiește undeva, într-o suburbie din Amsterdam. Aș vrea să zbor instantaneu spre ea. Dar stai un pic… Cum să plec când nu mai am niciun ban în buzunar?! N-ar fi oare cu putință ca recepționera să facă un pustiu de bine și să-mi dea cadou un bilet de tramvai? Nu! Bun, îmi iau ruscacul în spate și pe-aici mi-e drumul. Mă întreb cât poate fi de lung, însă, mergând pe jos. Aveam să aflu că făcusem cam zece kilometri până la Central Station. Am ocolit o grămadă, dar iată-mă-s viu, în gară. Greutatea rucsacului îmi ucisese mușchii spinării dar noroc cu iarba care a fost cel mai bun susținător al moralului meu. Stau acum să mă întreb cum pot face rost de trei euro, pentru călătoria cu metroul și pentru telefonul de confirmare către doamna Șerbescu, atunci când voi ajunge în stația din care mă poate ridica… Să cerșesc niște mărunți?!
Văd un turist derutat, plimbându-se cu un rucsac în spate. Îmi aduc aminte de Salburg și de amicul meu, francezul. Intru în vorbă cu omul și descopăr fericit că e american. Dacă ar fi fost olandez, cel mai probabil, nu mi-ar fi dat nici măcar un cent. Îl rog să mă ajute cu o fisă de doi euro. Tipul se scotocește prin buzunare și de-odată îi surprind sclipirea monedei. Are o rezervă, încă, până să îmi dea banii și mă întreabă de unde poate lua nu știu ce autobuz. Îi spun că sunt la fel de derutat ca și el iar această propoziție este cea cu care îi câștig compasiunea. Îmi întinde moneda. Trebuie să mai fac rost de încă un euro și sunt salvat! Încerc să localizez o altă posibilă sursă de generozitate. Mă îndrept către un asiatic. Greșit! Văd între timp un grup de țigani români cum stau la pândă în jurul gurii de metrou. E exclus să intru în vorbă cu ei. Îmi sare în ochi un tip care pare să fie chiar olandez. E genul de artist în devenire. Mă apropii de el cu încredere. Mă privește zâmbind. Sunt salvat!
Am uitat să-ți zic că în Amsterdam e aproape imposibil să faci blatul în mijloacele de transport în comun din cauza barelor de acces imposibil de păcălit și a filtrelor de controlori vigilenți. Așadar ești forțat să te comporți legal. Iar dacă e vorba de legalitate, atunci cu siguranță ăsta e orașul tuturor lucrurilor controlate de lege, căci aici drogurile și prostituția sunt la vederea oricui.