Îmi vin în minte trei întâmplări. Istorisindu-le, îmi doresc a le rupe de banalitatea cotidianului în care s-au derulat, încercând să le ofer ca repere cu putere de exemplu.
A. Mă duceam să mă tund. Amânasem cu bună știință momentul, de atunci de când m-am uitat în oglindă, frumos, zicându-mi să mai aștept puțin. Am ajuns la frizerie și am constatat că băiatul care are de obicei grijă de părul meu când mă tunde, lipsea. Iar pe canapea erau lățite trei frizerițe. Una dintre ele, cea cu trăsăturile cele mai umane, s-a ridicat să mă așeze pe scaunul său liber. Ce era să fac? Nu mai aveam cale de întors, trebuia să mă tund! Dacă până să ajung acolo, oscilam între a cere să fiu tuns cu foarfeca sau cu mașina, o dată ce m-am aflat la voia mâinilor acelei frizerițe, am decis, fără să clipesc: măsura 9 mm! De obicei, atunci când le cer frizerilor să mă tundă foarte scurt, vine momentul unui ușor oftat din partea lor.. Le pare parcă rău că trebuie să reducă la doar câțiva milimetri acea culoare de blond roșcat, pe care nimeni nu o poate defini cu exactitate, pe un paletar de nuanțe. Majoritatea își încep munca timid, băgând mașina de tuns în părul meu, de regulă de deasupra tâmplei din dreapta. Sunt nesiguri la început asupra comenzii mele și se opresc, după nici primele două ciufuri de păr tăiate, de parcă mi-ar zice că încă mai poate fi salvată situația. Mă întreabă dacă sunt mulțumit, dacă asta era ceea ce le-am cerut, iar eu le răspund afirmativ, printr-un zâmbet. În oglinda de la frizerie pot zâmbi direct in ochii celui care mă tunde. Incredibil cum un zâmbet poate ține locul rostirii unui “Da!”. Și poate la fel de fascinantă este nevoia oamenilor de a primi, de la alți oameni, confirmări. O dată cu acel zâmbet, întreaga figură a frizeriței mele s-a destins, descărcându-se parcă de încărcătura cotidiană. După ce și-a sfârșit datoria, eu mulțumindu-i prin cuvinte rostite frumos, mi-a spus… “Stați că încă nu e gata! Mai am ceva pentru dumneavoatră”. Am primit din partea ei un mic cadou, un masaj excelent aplicat pielii proaspăt tunse. Am rămas ușor uimit, căci deobicei frizerii întreabă dacă dorești cumva să te spele sau să îti facă o frecție. I-am acceptat gestul și m-am lăsat pentru prima dată pe mâna ei, și nu a mașinii cu care m-a tuns. Un schimb de energie s-a produs între doi oameni, care, conform realității conștiente, unul îl tundea pe celălalt, iar acesta se lasa a fi tuns. La nivelul armoniei de percepții, lucrurile au stat însă cu totul altfel, dincolo de orice serviciu și retribuție. A fost un schimb de energie între doi oameni privindu-se, la început, cu frică și neîncredere, dar care, amândoi, căutam aceeași liniște a unei clipe de detașare față de realitate.
B. Îi destăinuiam întâmplarea unei prietene dragi, cu care obișnuiesc să fac schimb de povești trăite cu sufletul. Revenind la realitate, discuția noastră a prins fir asupra unui subiect ce ține trează orice minte: banii, respectiv job-urile. Îmi povestea cum, deși a trebuit să muncească dublu ca volum față de alte luni, abia a reușit cu banii primiți, a-și plăti chiria rămasă restantă și a se întreține cât de cât. Răspunsul meu, cred, a venit spre liniștea ei, povestindu-i cum de două zile aveam un frigider complet gol, eu inventând noi rețete de a prepara mălaiul, în afară de cea clasică a mămăligii fierte. Ne-am pus amândoi pe râs, întrecându-ne unul pe altul în povestirea experiențelor de la limita de jos a subzistenței. Uimirea mare a venit în seara aceleiași zile, când am primit un telefon din partea ei, spunându-mi… “Uite, vezi ce înseamnă să nu ceri?! Am primit azi, după ce am vorbit noi doi, cu totul întâmplător, niște bani pentru un proiect. Așa că îți pot da și ție un milion care sper să te ajute…”.
C. După milioanele de mulțumiri pe care i le-am dar prietenei mele, atunci când ne-am văzut pentru a-mi dărui milionul de bogăție sufletească, m-am îndreptat glonț către supermarket. Îmi încropisem deja în minte, pe drum, o listă de cumpărături, așa că nu a fost greu să umplu un coș cât pentru o săptămână. Ajuns acasă, am realizat cât de important este ca hrana să aibe gust. Era pentru prima dată în cele două zile trăite cu fiertură de mălai când viața reîncepea să fie sărată sau dulce, picantă sau acrișoară. Mulțumit, m-am așezat să-mi scriu povestea despre The Pogues și Shane Macgowen, printre rânduri ale adolescenței mele petrecute întocmai ca și acum, cu necesarul strict pentru a trăi. Înainte de a mă culca, am intrat pe internet în dialog cu un prieten cu care obișnuiam în trecut să mă văd prin locurile comune pe care le frecventam. Îl întreb dacă mi-a citit blogul, trimițându-i un link. Uimire din nou, îmi spune… “Nu pot să cred! Tu erai? M-am regăsit întocmai în povestea ta cu
Închei cele trei povestioare cu o dorință: să ningă o noapte de iarnă peste orașul murdar, pentru ca măcar cele câteva ore de alb care colorează străzile, pomii și acoperișurile, să mai spele din halucinația unei mizerii pe care o acceptăm, noi toți, cu titlu impus de realitate cotidiană.
