Conduceam mașina aia care, se zice, ar fi existat cândva, in copilarie. Fusese mereu parcată în fața casei cu brazi. Renault Gordini. În dreapta mea e mama. Ne dam pe un drum cu serpentine, probabil ca-i un vis c-un Transfăgărășan. O noapte cu vesmant de alb și negru. Se facea ca ninge. Adeseori am vise de culori dar acum, iata ca imaginile sunt dintr-o pelicula noir.
Șosea alunecoasă. Abia puteam controla direcția. Rotile îmi patinau de parca toata tractiunea statea pe spate. Si totusi, nici măcar de dragul mamei, nu-mi schimbasem cauciucurile tocite! Stai un pic, mama parca murise... Deci nu aveam de ce să-mi mai fac griji.
Mă privesc in retrovizioare. Apoi, două faruri cu faza mare aprinsă. Veneau din urma cu repeziciune, până când bolidul ajunse în paralel cu mine. Accelerez. E prea rapida senzatia, mai ales cand cobori. Incetinesc si ii ofer ei avantajul să mă depășească. Nimic! Tot în stânga mea, tot aceleași refleze cu ale mele. Am impresia ca-i o umbră, o replica la indigo.
Caut pe geam un pericol. Vreau un adevar pitit in habitaclul celeilate mașini, dar nimic si nimeni acolo. Mă așteptam la asta. Un semn de curbă periculoasă. Pișc frâna, ba chiar mai mult decât ar fi trebuit. Spatele mașinii se duce, si eu derapez. Fantoma din stânga, parca-mi da branci sa cad în rapa dinspre dreapta mamei. Rup parapetul din fier iar dupa asta evit o fractiune complet goala de continut. Aflu mai multe despre ce ar fi putut insemna aceasta in vreme ce simt ca ma rostogolesc in prapastie.
O frână de motor ar fi trebuit! Dar chiar și așa, tot nu-mi gaseam nicio scuză. Zaresc, cu capul în jos, luminile fantomei care se indepărtează, până ce rămân doar doua puncte roșii trezite într-o beznă de alb. Ne-am pravalit într-un uriaș scârțâit de fiare contorsionate. Trăiesc? Mama, tot lângă mine, nu zice nimic. Dedesubt zace un hău. Îmi dau seama după legănatul caroseriei, cum ne-am asezat într-un echilibru precar. Ne aflam pe o margine de stanca. Din cuvinte, imi curge-n cap sangele, cam așa… suspansul, din suspensia unui gol.
Legănatul ăla, cred ca mă sperie totusi, desi îmi place teribil. Gasesc în el ceva foarte inocent. Îi zic mamei să se elibereze. La fel incerc și eu. Ne zbatem printre cioburi, vrand să ne păstrăm cu orice chip echilibrul. Reusim sa ne strecurăm afara prin gaura geamului spart. Simtindu-ma salvat, mă scufund cu ochii sufletului pana intr-acolo, la fundul prăpastiei. As vrea să prind vie întreaga imagine, cu mine, in cel mai jos punct posibil, aproape mort. Da, adevărat, mașina stătea suspendată de un fir de par! Bolovanul pe care se asezase purta chip omenesc.
Sunt om. Deci am fost învățat să funcționez precum o masina, după falsul pricipiu al compensației: ochi pentru ochi!
Simt sete de razbunare. Fug deja, tai pădurea, numai sa prind din urmă naluca ce m-a trimis în vrie. Mie dor de actul de justiție, ca de un fel propriu de a-mi face lumină. Pe o șosea largă, itita din senin dintre copaci, ajung la stația de benzină. E sigura zona luminata. Fac autostop și îmi doresc să oprească timpul care sa ma duca tocmai la mașina aceea, ce-mi imortalizase drumul pe serpentine. Mă uit la toti, încetinesc trecand pe langa ei, încerc să recunosc pe careva drag. Mama, ah, am uitat iar de ea!
Imediat ce-mi sfărșesc gândul, oprește un autobuz, o cursa preorășenească. Acolo o inteleg din nou pe mama, trista, ghemuita pe scaun. Șoferul îmi deschide ușa: Urci? E ultima ta sansa. Alta data nu mai vine.
Nu știu încotro mă duc sau daca o voi mai prinde candva din urma pe masina aidoma mie, dar nici nu vreau să aflu asta chiar acum. Mi-e bine. Aproape că uit și de fantomă, cel puțin nu mă mai deranjează gândul că ma accidentase. Imaginea mea cu mama, deasupra prăpastiei, sta deja pierdută in imaginație. Mi-e și cald. Ultimul autobuz de noapte ma salvase din ratacire. La un aparat de radio, din mâna cuiva, aud o voce de ambulanta cum seamăna leit cu cea a unui prieten. Povestește printre randuri cum, imediat înainte, fusese un accident pe sosea. Scapase toata lumea. Cel care îl provocase, era deja prins gonind pe autostrada norilor.
Eu sunt viu. Deci uite ca s-a făcut dreptate! Adorm liniștit pe scaunul in care se intristase mai devreme mama si-mi port visele către un alt univers, pararel. Deschid ochii, trantit pe salteaua din dormitor. Deschid ochii și mă uit la cer. În suflet imi fulguiește. Sa însemne asta că mi se mai spală pacatul din mine, cu puțin alb? Astern de indata totul, cu negru.
