Jocuri de purificare spirituală

Nu sunt un bun dansator. O știu foarte bine. Începeam să dansez doar dacă beam o cantitate semnificativă de alcool. Iar dacă depășeam numărul de pahare, începeam să mă dau în stambă. Lumea mi-a spus că atunci când o fac, semăn cu un urs. La început m-am rușinat. “Eu, urs? Nu vreau să fiu urs! Sunt om și sunt superior”. Tot soiul de frustrări și prejudecăți și-au făcut apariția. Deși mergeam prin cluburi, preferam ca, de fiecare dată, să stau undeva retras, pe margine și să afișez o atitudine arogantă celor care dansau. În afară, bineînțeles, de momentele în care alcoolul mă făcea să uit de rațiunea propusă și de orice fel de complex. Timp de trei ani, în barul pe care l-am avut, am putut număra pe degete dățile când am dansat. De fiecare dată s-a întâmplat eu fiind măcar amețit, de băutură. Nu au fost puține momentele în care am refuzat pe cei sau cele care mă invitau. Invocam tot timpul aceleași motive... Fie că nu-mi place muzica, ori că sunt obosit, fie, uneori, câte un sec și nepoliticos “nu dansez!” sau “nu sunt în dispoziție”.
În copilărie dansul venea natural către mine. Prima dată în viață când am dansat, îmi aduc aminte clar, era cândva pe la 5-6 ani. Plecasem împreună cu ai mei la munte, în vacanța de vară. Ne-am cazat la un hotel, și atât de fericit am fost că aveam televizor în cameră, încât l-am bătut la cap o zi întreagă pe taică-meu să îl deschidă, pentru a mă uita la desene. Am prins însă Telejurnalul… Tot un fel de animație, însă una cu dictatori, consoarte și congrese comuniste. Auzind muzica din generic, am început să mă mișc pe ea într-un mod, cred, ciudat. Fapt care l-a uimit chiar și pe taică-meu, care m-a întrebat, sincer mirat, ce făceam. I-am răspuns foarte senin că… dansez! “Bine, dar asta nu e o melodie pe care se poate dansa”, îmi zice el. Am rămas dezamăgit pentru mult timp, de faptul că pe un anume fel de muzică se poate dansa iar pe un altul, nu.
Mai târziu, tot copil, într-o vacanță de vară prin școala primară, fratele meu mai mare cu 16 ani și proaspăt căsătorit, m-a dus pentru prima dată într-o discotecă. La mare. Nu prea mi-a plăcut ideea, din câte țin minte, dar Ina, soția lui, tot insista să vin pe ringul de dans, lângă ei. Am acceptat, într-un final, după multe momeli cu sucuri și bunătăți. Am făcut câteva piruete bezmetice în jurul lor și m-am oprit. Mă uitam pur și simplu la lume și nu înțelegeam ce trebuie să fac. Apoi mi-am adus aminte de Telejurnal și cred că m-am gândit că dacă am putut dansa pe stupiditatea aia de generic o puteam face și pe o melodie a celor de la Modern Talking. Era prima dată când mi se întâmpla să dansez în public. Și tot prima dată când am fost aplaudat, probabil pentru faptul că eram unicul copil care se zbânțuia ca o maimuțică, pe acel ring.
Eram deja mai mare, cam prin clasa a 8-a. Și mai eram foarte îndrăgostit de o colegă, motiv pentru care am insitat pe lângă părinți să mă lase într-o tabără în care mergea și ea. În prima seară, colegilor mai mari le-a dat prin gând să organizeze un concurs. De dans, evident. N-am vrut să particip, dar când am văzut-o pe Anda că se înscrie mi-am zis “asta mi-e soarta!” și m-am notat numele pe listă, alături de al ei. Nu știu dacă premiul întâi a fost pentru străduință sau pentru că formam împreună o pereche drăguță, dar cert este că l-am obținut.
În vara asta, după ce am închis barul, am descoperit că mă pot bucura sincer, atunci când dansez. Am fost la câteva petreceri, când, fără să fie nevoie să consum alcool, dansul a venit de la sine. Revenind la seninătatea din copilărie, am început să nu mai îmi pese de aspectul meu de urs. Ba chiar m-am amuzat de idee, văzând la televizor urșii că, deși caraghioși în mișcări, tocmai aceea este agilitatea lor naturală. A doua zi după dans, m-am trezit zâmbind. Mă simțisem bine! Jucasem, parcă, rolul “mutului” din călușul oltenesc.

Aveam nevoia de a-mi lăsa întreg corpul să fie condus de muzică și sunet. Și, gândindu-mă la dansurile și ritualurile jucate de oameni pentru purificarea lor spirituală, m-am simțit, de fiecare dată după ce dansasem, mai vindecat interior. Mai conectat cu natura umană. Și mai eliberat de greutatea conștiinței de a fi devenit produs al unei societăți fabricate pe baza frustrăriilor și a fricilor oamenilor, de a-și nega aparteneța lor față de univers și natură. Fie ea chiar și aceea de urs. Spiritul liber, eliberat, este cel care mă diferențiază, de a mai fi animal. Iar dispariția fricii îmi oferă libertatea de gândire.