De profesie, om

Locuiesc în apropierea unei zone de business din capitală. Asta înseamnă claxoane, sirene și nervi, ce-mi răsună pâna la etajul meu, 10, venind direct din strada traficului cu vieți omenești.
Am început să lucrez cam prin ’99. Destul de târziu. Aveam aproape 25 de ani. Până atunci reușisem să mă fofilez, fie mai luând un ban de la părinți, fie experimentând vreo muncă sezonieră. Trebuie să recunosc cu mândrie că am vândut o iarnă întreagă casete la tarabă, la Universitate, iar o vară a studenției mele am împărțit-o cu fluturași la semafor, făcând publicitate unei agenții de intermedieri imobiliare. Revin la 1999. Abia mă întorsesem din Australia, unde nu avusesem niciun chef să rămân mai mult de două luni. În România iubeam. Așa că eram dispus să mă arunc în brațele aventurii, oricât de multe greutăți ar fi presupus aceasta. Am hotărât împreună cu iubita mea să ne mutăm împreună. Singura locuință pe care am putut-o închiria a fost un apartament aflat undeva la intersecția Ferentariului cu Rahova, ce costa cam 50 de dolari pe lună. A trebuit să caut de lucru, părinții tăindu-ne orice fel de subvenție după plecarea noastră de acasă. Îmi aduc aminte că aveam un prieten care era angajat la una dintre firmele trustului Media Pro. Visam dintotdeauna să ajung a lucra în televiziune! Așa că l-am întrebat de un job. Mi-a spus că aveau nevoie de public pentru emisiunile de sărbători care tocmai se aflau în producție la Buftea, singura condiție fiind a mă prezenta cu o fotografie de studio, la firma care se ocupa de casting-ul “aplaudacilor”. Neavând bani pentru fotografii profesionale, și, recunosc, niciun chef de a deveni profesionist al aplauzelor pe bani, am amânat cât am putut momentul. Până în seara zilei de ajun al Crăciunului, când, fiind sigur că nu aveam să mai găsesc pe nimeni lucrând, m-am prezentat la sediul din Calea Victoriei al agenției de casting. Am urcat aproape sufocat de emoție cele două etaje ale casei cu lei, până ce am ajuns, gâfâind, să deschid timid ușa mansardei. “Nimeni. Ha, ha! Am avut dreptate! Pot să mă întorc liniștit acasă. Dar stai, se aude ceva…” Niște zbierăte aproape neomenești începeau să îmi distorsioneze auzul, de undeva de dincolo de o ușă întredeschisă a unei încăperi. Îmi iau inima în dinți, mă îndrept către biroul cu urlete și îmi zic… “Măcar să fiu cu inima împăcată că n-am făcut drumul degeaba.” Din câțiva pași sunt acolo. Mă opresc în fața ușii încercând să înțeleg despre ce e vorba în acele răgete. Cineva, un bărbat, țipa la telefonul mobil cu toată suflarea vieții sale… “Păi bă’, cu emisiunea asta de căcat a voastră o să luăm cu toții muie de la bărbos. M-am săturat să se mai cace toți în capul meu! Asta faceți, vă pișați pe mine! Eu n-am nicio vină că formatul e ca un cur! Eu aduc publicul meu și mă spăl pe mâini de tot, clar? Iar când m-o întreba bărbosu’ o să-i zic că e numai vina voastră. Idioților! Nici pentru ăia din Ferentari nu e bună!”. Liniște. Închisese probabil telefonul. Mai aștept preț de vreo două secunde pentru a fi sigur că tirada se sfârșise și bat la ușă. “Intră!” se auzi răstit. Văd în fața mea un bărbat micuț de statură, foarte sprâncenat, trecut de 40 de ani, care se agita încontinuu în jurul unui birou ce părea a fi de șef. Îmi zice… “Da tinere, te rog, ce poftești?”. Nu mai aveam niciun dubiu, era directorul. “Bună seara. Chiar din Ferentari vin și vreau să mă angajez la dumneavoastră!”. Peste vreo două săptămâni și câteva discuții în chip de interviu, am fost integrat echipei impresariat artistic a Pro Tv-ului, așa cum îi plăcea s-o intituleze, directorul cam isteric al acelei agenții. Am ajuns să mă evidențiez destul de repede ca fiind un om dedicat muncii mele. Mi se dăduse pe mână negocierea unor contracte de impresariere pentru actori mari, pe care astfel am ajuns să îi cunosc personal. Ajunsesem chiar să particip la câteva ședinte cu “bărbosul”, ceea ce pe directorul meu îl cam deranja. În contextul în care își dorea ca el să fie singura persoană cu autoritatea recunoscută, dar neavând niciun motiv real pentru a mă înlătura, încerca să își exerseze supremația funcției ori de câte ori avea ocazia. Îmi aduc aminte cum aveam de scris un brief, pe care directorul meu trebuia să-l aprobe și semneze. Am stat până undeva la 12 noaptea, toți angajații firmei, pentru a reface de nenumărate ori acel text banal. La fiecare încercare de a-i da hârtia la semnat, mai avea să făcă câte o modificare de stilistică, sau de sintaxă. Ultima dată când am auzit despre personaj, îi fusese desființată firma, iar el devenise șef de “aplaudaci” prin Buftea.
Îmi revine în minte povestea primei mele angajări în sistem, ca și multe altele ce țin de experiența unor ocupații trecute, în timp ce mă plimb prin vecinătăți. Mă învecinez cu clădiri de birouri, și cu oameni care au adoptat o nouă titulatură, de cetățeni corporatiști. Îi întâlnesc pe stradă, trecând pe lângă ei în drumurile mele cotidiene. Îi văd cum ies în grup, la țigară, afară pe trotuar, zgribuliți prea devreme. Femei cu tocuri care bocăne pe loc de frig, în ciment, și care se gândesc că nu au mai făcut sex de o veșnicie cu soțul, sau cum copilul le-a devenit puber la fel de repede cum a trecut și tinerețea vieții lor. Bărbați în costume șablon care vorbesc la telefonul mobil dând încontinuu explicații șefului despre nu știu ce rapoarte pierdute, certându-se cu soția despre necesitatea unui credit pentru o mașină nouă sau amăgindu-și amanta cu o excursie în pereche la greci. Tineri abia ieșiți din facultate, camuflându-și sentimentele și coșurile în pantalonii lor de catifea reiată de aceeași culoare, kaki, cu pullover-ul, care țopăie entuziasmați de carisma șefului lor protector, căruia visează să-i ocupe curând locul. Fete care au renunțat la tenișii lor din cluburi cu bolți de cărămidă roșie, ori au împrumutat cărțile în care îl iubeau timid pe eroul din rolul principal. Blondine cu cearcăne sub ochi, abia trezite din somnul de după dansul de “bamboo-in” de azi noapte, pe care mama autoritară le-a trimis să înceapă o eternă carieră de asistentă-n zbor spre măritișul vilei cu mașină din Italia. În fine, șeful, încălțat în pantofii de maro sclipitor, cei cu vârful ascuțit de voința ascensiunii la fotoliul de director, îmbrăcat cu toate etichetele magazinelor din spațiile de închiriat de la parter și ținând în mână, fără să o scape, cheia succesului său social, potrivită la broasca vreunui volkswagen sau audi cumpărat în porții de așa zisă fericire. Din când în când, dacă am noroc, îl pot întâlni pe marele director. Îl recunosc de la o poștă după portarii cu tomfă și spray lacrimogen care sar în a-i deschide ușa, portiera, poate chiar șlițul, cu reverența pe care le-o inspiră funcția. Acela este tartorul! Numai el are dreptul să zâmbească și să-și ridice privirea din pământ, țintind imaginar un punct înaintea ochilor. Lasă în urma sa o dâră din parfumul asistentei cu care tocmai ce s-a hârjonit pe canapeaua de piele galbenă, din singurul birou cu geamuri mate al halei de sclavi. Se îndreaptă solemn spre mercedes-ul cu motorul pornit. Cineva cu hanorac portocaliu având imprimat pe piept “Jupiter’s playmate” și cu ochii zâmbind deasupra norilor unei zile senine, îi taie calea. Directorul se oprește preț de o secundă din mersul său de rață și îi adresează într-o engleză cu accent puternic românesc un “Excuse me!”. “Hmm, așadar m-a ocolit și și-a cerut scuze”, îmi spun, mergând înainte înspre parcul cu magnolie, în hanoracul meu portocaliu de partener al lui Jupiter.