“Dă’ și mie o bucată de pâine, da’ nu goală, cu ceva!” îi zicea o cerșetoare, mamei mele, în copilărie.
Nu cred în cerșetorie. O consider o profesie, la fel ca oricare alta care are ca miză recompensa banului. Și, ca orice meserie, implică și contribuția celui care o practică, a talentului său. Nae Caranfil a suprins extraordinar, în pelicula sa, “Filantropica”, fundamentul îndeletnicirii de cerșetor… “Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană”, postula Dinică ca adevăr cu putere de axiomă socială. În sistemul finanțelor de oricând, cel în care banul își depășește funcția de etalon, ajungând coroana cu diamante a imperiului uman de dominație a oamenilor, cerșetoria este la fel ca și marketing-ul, un job. O slujbă care cere multă imaginație și originalitate din partea titularului său de liberă practică. Și aici există șefi și subalterni, funcții mai bine sau mai prost retribuite, având o reală legătură cu gradul de pricepere, studii și aptitudini, al celor încadrați în domeniu. Și ca orice meserie liberală, cerșetoria presupune dezavantaje și riscuri, asumate dinainte de către cei care o aleg ca și practică de viață. Se lucrează în principal cu strada, iar asta înseamnă supunerea trupului la condiții vitrege de vreme și la probabilitatea de a contacta boli. Se recurge la mijloace de impresionare care de cele mai multe ori necesită expunerea vreunui handicap fizic, iar cei care nu îl au, atunci când încep să intre în pâine, sunt obligați a și-l construi. Se relaționează cu oamenii, respectiv cu infuența pe care anumite decizii de ordin economic ale statului o au asupra populației, iar în cazul în care restul societății este afectată de vreo criză financiară, implicit, și cerșetoria are de suferit. Frig sau mult prea cald, îmbolnăviri, schilodiri fizice ireversibile și autoprovocate, lipsă de bani și criza moralei oamenilor, sunt scrise cu literă de lege în codul de etică și protecție a muncii celor care cerșesc. Puțini dintre cei care aleg să răsplătească cerșetoria sunt aceia care gândesc a fi făcut într-adevăr cuiva un bine, dezinteresat. Cei mai mulți dintre noi nu o facem neapărat din milă, pentru că majoritatea suntem conștienți de faptul că ne investim ireversibil banii, într-un sistem de sclavie economică, identic cu cel în care și noi înșine lucrăm. Superstiția este cea care funcționează extrem de bine în cazul recompensei unui milog. Cei care îi donează acestuia un ajutor bănesc gândesc că, făcând o faptă bună față de un semen de-al lor, la rându-le, binele le va fi răsplătit. De către cine? Societatea, familia, ori colectivitatea segmentului profesional în care activează nu le va acorda niciodată vreo medalie pentru ajutorul aruncat sub forma unor monede în cutia milei. Biserica și religia sunt cele care operează aici cu conștiința omului, făcându-l să creadă și să spere că o dată ce a ajutat pe cineva, fie el și cerșetor profesionist, va fi ajutat atunci când îi va veni rândul, de către o entitate care se află undeva într-o împărăție din cer. Pentru că și biserica operează, la fel ca cerșetoria, tot prin sistemul donațiilor, acordate fie de către particulari, fie de stat, cu bani care sunt strânși în bugetul acestuia prin taxe asupra buzunarului fiecăruia dintre noi. Ca și entități profesionale, cerșetorii sunt grupați, prin diferite criterii de manipulare a milei publice, în câteva categorii distincte. Cei mai răspândiți sunt handicapații sau cei care se prefac a avea vreo incapacitate fizică ori mentală. Locomotorii și amputații – târâtori sau oameni-câini, bastonarii nevăzători - ochi-de-sticlă-de fum, capetele diforme – stereotipi ai mișcărilor de înainte-și-înapoi ale trupului, canceroșii – adepți ai echimozei-vineții și ai cangrenei-la vedere. Aceștia nu au nevoie să vorbească, povestea corpului lor mutilat de soartă ori de superiori spunând de la sine, trecătorilor, istoria unei tristeți fizice. Ei nu inventează ceva, ci, mergând pe principiul sigur de impresionare vizuală, speculează temerile celor care le dau mila, de a nu ajunge vreodată într-o astfel de stare. În opoziție cu această categorie de milogi, sunt cei care introduc în jocul de-a caritatea, elementul de imaginație. Ei sunt profesioniștii adevărați a minciunilor cu titlu de adevăr, scrise după toate legile copywriting-ului. Dar las aici “Filantropica” să vorbească de la sine, cu forța coerenței de discurs în imagini a unui regizor precum Caranfil.
Cerșetorii mă urăsc. Mă fixează cu privirea de departe, ca fiindu-le o victimă sigură și, ajungând în dreptul lor, încep a se văicări încercând câte un “please” rostit într-o engleză de canal. Nu le răspund și nu îi privesc, pentru că știu că orice vedere aruncată poate da naștere unor tânguiri insistente. După doi-trei pași depărtare aud câte o înjurătură sau blestem, scrâșnite printre dinți de către cei care încă îi mai au în gură. Țigănușilor aurolaci ce se țin după mine, luându-mă drept străin, le spun în română, ferm, să dispară. Mai pe toți îi aud cum mă bodogăne pe la spate, după ce mă depărtez un pic de ei… “E român, dă-l în morții mă-sii de sărac!”. Îmi fac cel mai des cumpărăturile la un Mega Image din apropierea casei. Acolo își are “biroul” o familie de cerșetori care se ghemuiesc unii într-alții, căt timp magazinul este deschis, lângă gurile de ventilație ce suflă pe trotuar aerul cald de dinăuntru. Au început să mă cunoască. Unul dintre ei, la începuturile “relației” noastre, îmi tot cerea bani, câte o țigară sau ceva, orice… “Domnu’, vă rog io’… Aveți milă de pomană, domnu’!”. Îl sfidam, iar el mă înjura în șoaptă, de fiecare dată. De la o vreme, observ că nu îmi mai cer nimic, dar atunci când trec pe lângă ei, mă privesc cu ochii aceia de câine vagabond ce parcă ar sări să muște, dacă nu i-ar fi teamă că va primi o piatră sau vreun bocanc peste bot.
Personal nu cer și n-am cerut niciodată, nimănui, nimic, indiferent de cât de grea ar fi fost nevoia prin care treceam. În cel mai rău caz, îmi aduc aminte, am fost nevoit să iau bani cu titlu de împrumut, dar pe care i-am înapoiat întotdeauna. Cred, adept fiind al ideii că universul lucrează și conspiră în favoarea fiecăruia dintre noi, că în momentul în care un om are nevoie reală de ceva, într-un fel sau altul, îl va primi. Au fost multe situațiile cu putere de exemplu în care, aflat la apogeul unei greutăți, de regulă de ordin financiar, o “minune” salvatoare mi-a făcut posibilă ieșirea din acea criză.
Ieșisem să cumpăr un pachet de țigări și niște mărunțișuri. Am luat și o pâine, deși mai aveam cam jumătate de franzelă în casă. M-am oprit în fața blocului să sorb câteva fumuri de tutun, în ninsoarea plăcută de afară. Pe trotuar, mai departe de mine, doi bărbați în mantii negre și răpănoase, cu bărbi lungi ce aduceau a apostoli, căutau în coșurile de gunoi de pe stâlpii iluminatului public. Găsiseră niște cutii goale de pizza și, probabil, vreun colț de pâine uscată, căci i-am văzut cum începuseră a mesteca ceva. M-au văzut, dar au întors cu rușine privirile. L-am chemat pe unul dintre ei și i-am oferit pâinea proaspăt cumpărată. S-a apropiat temător, de parcă nu îi venea să-și creadă ochilor. M-a privit cu lumină rostind un “bogdaproste!” cuvincios și spunăndu-mi… “Mi-era tare foame omule, mulțumesc mult!”. S-a îndreptat către tovarășul său de sărăcie, a rupt pe jumătate pâinea și au început amândoi să mânânce cu o seninătate ce m-a făcut să mă înfior. Adevărații oameni nevoiași nu cerșesc. Ei știu, însă, a aprecia cu recunoștință ceea ce viața le oferă, dincolo de orice sistem al orânduirii banilor în clase sociale de prinți și cerșetori!
