răspuns al unui univers paralel

Stai și te uiți la oraș de undeva de sus, de pe terasa celui mai înalt zgărie-nor, și o furnicatură în piept îți aduce aminte că ești om și că o mică gâză ți s-a suit pe mână și te-a gădilat, atunci, în seara cănd ai adus liliac acasă. N-ai vrut s-o omori, doar ai suflat-o ușor, lăsând-o să se descurce singură în insectarul lumii ei. Și te gândești că trebuie să alegi, căci despre tine este vorba… Eu sunt omul, dar și gâza, privind de la înălțimile parterului unui univers ce mi se pare fantastic de atins.
M-am tot gândit ce să aleg și mai ales cum. Cu sufletul sau cu mintea? Nu este examenul de bacalaureat, la care am copiat, nici cel de admitere la facultatea de drept, pe care nu l-am vrut niciodată cu adevărat, ori licența, ale cărei subiecte le știam dinainte. Este examenul unei vieți, al vieții de om. Fiindu-mi sigur teamă de rezultat, am evitat mult timp acest examen, punându-mi întrebări al căror răspuns îl tot amânam, în funcție de dispoziția de moment, până când aveam să fiu pregătit să accept că răspunsul avea să vină de la sine.
O vreme am continuat să mă uit la oraș de la înălțimea staturii acordate de timp, voind parcă să cobor în stradă, dar fără să știu cum. Priveam, dar nu găsisem încă o cheie care să deschidă ușa spre a vedea. Realitatea privită de la înălțime era singura proiecție închipuită de mine către exterior. De pe piedestal mi-am deschis sentimentele și aripile simțind că ele sunt cele mai firești gânduri ale mele într-un urât voit denaturat, zburând peste un lac construit artificial.
Zilele trecute însă, am luat autobuzul pentru a-i face o vizită Hanei, mamă a unui înger de șase luni. În ultima vreme am circulat destul de des cu mijloacele de transport în comun, renunțând la taxi din lipsa banilor. Reapropierea de oamenii obișnuiți din stradă am descoperit că poate fi cea mai bună inspirație pentru subiectele gândirii mele. După o așteptare în stație cam de 15 minute, m-am urcat într-un autobuz cam plin, care promitea ca, stație după stație, să devină de-a dreptul aglomerat. Altădată m-aș fi enervat teribil din cauza așteptării și a înghesuielii între atâția indivizi aflați la un loc. Acum însă, am simțit un sentiment de bine, de cum mi-am făcut loc printre oameni pentru a-mi composta biletul de călătorie. În momentul în care s-au închis ușile unei stații oarecare, aud suflat în ceafă un “pardon”, rostit de o voce de bărbat cu un sesizabil iz de alcool, semn al unei beri consumate de curând. N-am întors privirea către cel care încerca să-și facă loc lângă mine, zicăndu-mi că e inutil să mă uit la ceea ce știu deja. Dar, uimire! Nu era el acela care voia să se strecoare în colțisorul rămas liber între mine și geam, ci un copil, o fetiță de cinci - șase ani, pe care bărbatul voia să o protejeze îndrumând-o cu delicatețe spre acel locșor. I-am făcut cu greu loc, fiind flancat din cealaltă parte de o cucoană care găsise inteligent să-și suie un ditamai căruciorul în care stătea culcat un bebeluș, pe care l-ar fi putut lua în brațe sau plimba pe jos prin soarele de afară. Obișnuit deja cu companionii mei, și liniștit de rutina călătoriei, m-am cufundat în gândurile ce-mi zburau pe geam, preocupat doar din cănd în cănd ca roțile pline de noroi ale căruțului să nu alunece, la vreo frână, peste vârfurile albe ale încălțărilor mele. Doar câte o vorbă a moldovencei care își găsise loc câteva scaune mai în față, reusea să-mi mai distragă atenția, asta pentru că mă amuzam de accentul ei împopoțonat cu multe “șî”-uri și arhaisme. Se cunoștea că ajunsese de curând în București, și își făcea remarcată fala! Încă o stație, și calmul, resemnarea ce călătorea alături de noi toți, cei prinși în aglomerația de suflete și gânduri, aveau să fie brusc întrerupte. Fetița de lângă mine, cea căreia îi făcusem loc la geam și care mai tot timpul s-a uitat către stradă, îi vorbea acum tatălui… “Tati, tati… știi la ce mă gândeam? … Cum ar fi dacă în locul lumii ăsteia în care trăim acum, ne-am duce cu toții într-o altă lume? Într-un univers paralel, în care să rămână țara asta și celelalte țări de pe pământ, dar să nu mai fie nici hoți, nici oameni răi și minciuni, și noi toți să fim fericiți…”. Mi-a fost atunci dat să simt, în ceafă, în minte, în suflet, cel mai puternic oftat al unui om, părinte al acelei ființe viitor om. După câteva clipe ale unui răgaz de tristețe la vorbele propriului său copil, bărbatul i-a răspuns cu amărăciune în suflet… “Da tati, ar fi bine, hai, nu te mai gândi la asta acum, ajungem acasă curând…”.
Am primit de la acea fetiță răspunsul pe care îl așteptam de atâta timp de la mine, cel pe care mi-a fost așa de frică în trecut, să-l recunosc...