Se întâmplă înaintea fiecărui Crăciun. E sărbatoarea lumii creștine, împănată cu datini străvechi. Biserica moaștelor jubilează, popii intră în acțiune iar oamenii respectă, implacabil, tradiții “vechi de când lumea”. Iar porcii, cei care mai sunt în viață, gem în așteptarea cuțitului sperând, poate, într-o metempshihoză salvatoare. Nu ne e milă de porci, cum să ne fie? Doar i-am crescut pe lângă casă, întregul an, spre a-i tranșa în cârnați, caltaboși, sângereți, tobă, și alte hălci de carne. Prea-îmbuibatul sfânt Ignatie Teoforul ne cere, cu autoritatea sa de măcelar, să ne supunem întocmai cultului său de abator. Curțile gospodăriilor se transformă pe moment în locuri de sacrificiu. Porc peste tot unde întinzi privirea! Se pârlește sorici, se spălă mațe și se scurge mult sânge, în găleți.
Ne-am părăsit satele pentru viața din oraș. Inițial, o dată cu industrializarea, ne-am angajat în fabrici. Apoi am învățat ceva școală, ne-am dus la facultăți și am ajuns să ne renegăm locurile de baștină. Dar ceva din noi ține în continuare cu trecutul. Acea tradiție pe care o respectăm cu religie, indiferent de treapta socială pe care am atins-o. Altfel, cum s-ar putea să tolerăm micile abatoare improvizate în piețele și chiar în intersecțiile orașului? Îi înjurăm pe cei aflați sub nivelul nostru de cultură, care taie jugulara animalului lângă un semafor, dar cu toate astea dăm din umeri și mergem mai departe, lăsând autoritățile să facă dreptate. Dar statul este voit indiferent la gradul de cultură, mai bine zis de incultură, a oamenilor săi, și știe doar a impune ordinea secerii, cu ciocanul. Iar abolirea totalitarismului tocmai o serbăm, vreme de 20 de ani, în fiecare decembrie dinaintea Crăciunului, ca semn al eliberării de sub stema dictaturii. Nu de legi care să împiedice tăierea porcilor în curte sau în stradă avem nevoie. Ci de un acces la educație pe scară largă, de o îndrumare către evoluție spirituală. Ideea sacrificiului de animale este veche de când lumea și are sensuri metafizice. Omul, în general, se sacrifică trăind și apoi murind. Dar orice simbol poate evolua, o dată cu timpul și cu educația noastră. Iar evoluția se naște doar prin luminarea minții împreună cu sufletul.
Ne-am tot obișnuit să spunem, și chiar să credem, că avem o țară frumoasă dar “păcat că e locuită!”. Și într-adevăr, primul impuls e acela de a-i scuipa în față pe toți cei care fac din țara asta un mare bâlci, aceiași care obișnuiesc să flegmeze pe trotuar. Dar cei care merită de fapt a fi scuipați sunt aceia care, de-a lungul timpului, au avut interesul ca oamenii să rămână într-un derizoriu cultural, ținându-i iobagi.
Românii sunt un neam spiritual, transmițându-și unii altora, prin generații, ritualurile purificării lor metafizice. Dar dacă gradul de cultură, acea cultură care se dobândește prin educație, este unul scăzut, atunci spiritualitatea noastră naturală gravitează în prozaic și primitivism, în loc să nască evoluție. Ne cedăm, astfel, cu bună știință, locul pe care îl merităm din naștere pe scara spiritualității popoarelor, în favoarea unor alte neamuri, mai puțin înzestrate sufletește, dar care au avut acces liber către educație. Faptul că în 1907 Rudolf Steiner rostea în capitalele Europei conferințe despre conștiința și condiția ființei umane, în timp ce țăranii români își câștigau, încă, drepturile prin răscoale primitive, nu are nimic de-a face cu puterea intelectuală a poporului ăsta. Ci, mai curând, cu reaua intenție a celor care îi manevrau destinul atunci, ca și acum. Aceia care au avut cale spre educație și cultură, cei care ar fi putut fi veritabili deschizători de drumuri, și-au propus, din păcate, ca unic interes, menținerea jugului căt mai strâns și pocnitul din bici, în folosul propriilor clici orientate exclusiv spre acumulări materiale.
Globalizarea economică a fost cea care a făcut posibilă, ca unică latură pozitivă a sa, universalizarea culturii și de aici a spiritului uman, dincolo de toate aspectele negative legate de politica mondială dominantă a banului. Iar dacă spiritul unui popor nu se pervertește material, ci renaște, poate da rodul eliberării sale din sclavia condusă de stăpânii mondiali ai dobânzilor, chiar și sub forma, la îndemână, a răscoalei populare.
Din păcate, încă, în loc să naștem evoluție spirituală ne rezumăm doar la a privi sistemul în care trăim, în antiteză cu doctrine social-politice eșuate. Deși îi recunoaștem eroarea, facem posibil, prin ignoranță, ca acest sistem să continue sclavia în religia cărților de credit și a celor de rugăciuni către Dumnezei de moaște și Ignați însetați de sânge porcin. Vremea sacrificiului de animale a trecut!
joi, 24 decembrie 2009
miercuri, 23 decembrie 2009
Jocuri de purificare spirituală
Nu sunt un bun dansator. O știu foarte bine. Începeam să dansez doar dacă beam o cantitate semnificativă de alcool. Iar dacă depășeam numărul de pahare, începeam să mă dau în stambă. Lumea mi-a spus că atunci când o fac, semăn cu un urs. La început m-am rușinat. “Eu, urs? Nu vreau să fiu urs! Sunt om și sunt superior”. Tot soiul de frustrări și prejudecăți și-au făcut apariția. Deși mergeam prin cluburi, preferam ca, de fiecare dată, să stau undeva retras, pe margine și să afișez o atitudine arogantă celor care dansau. În afară, bineînțeles, de momentele în care alcoolul mă făcea să uit de rațiunea propusă și de orice fel de complex. Timp de trei ani, în barul pe care l-am avut, am putut număra pe degete dățile când am dansat. De fiecare dată s-a întâmplat eu fiind măcar amețit, de băutură. Nu au fost puține momentele în care am refuzat pe cei sau cele care mă invitau. Invocam tot timpul aceleași motive... Fie că nu-mi place muzica, ori că sunt obosit, fie, uneori, câte un sec și nepoliticos “nu dansez!” sau “nu sunt în dispoziție”.
În copilărie dansul venea natural către mine. Prima dată în viață când am dansat, îmi aduc aminte clar, era cândva pe la 5-6 ani. Plecasem împreună cu ai mei la munte, în vacanța de vară. Ne-am cazat la un hotel, și atât de fericit am fost că aveam televizor în cameră, încât l-am bătut la cap o zi întreagă pe taică-meu să îl deschidă, pentru a mă uita la desene. Am prins însă Telejurnalul… Tot un fel de animație, însă una cu dictatori, consoarte și congrese comuniste. Auzind muzica din generic, am început să mă mișc pe ea într-un mod, cred, ciudat. Fapt care l-a uimit chiar și pe taică-meu, care m-a întrebat, sincer mirat, ce făceam. I-am răspuns foarte senin că… dansez! “Bine, dar asta nu e o melodie pe care se poate dansa”, îmi zice el. Am rămas dezamăgit pentru mult timp, de faptul că pe un anume fel de muzică se poate dansa iar pe un altul, nu.
Mai târziu, tot copil, într-o vacanță de vară prin școala primară, fratele meu mai mare cu 16 ani și proaspăt căsătorit, m-a dus pentru prima dată într-o discotecă. La mare. Nu prea mi-a plăcut ideea, din câte țin minte, dar Ina, soția lui, tot insista să vin pe ringul de dans, lângă ei. Am acceptat, într-un final, după multe momeli cu sucuri și bunătăți. Am făcut câteva piruete bezmetice în jurul lor și m-am oprit. Mă uitam pur și simplu la lume și nu înțelegeam ce trebuie să fac. Apoi mi-am adus aminte de Telejurnal și cred că m-am gândit că dacă am putut dansa pe stupiditatea aia de generic o puteam face și pe o melodie a celor de la Modern Talking. Era prima dată când mi se întâmpla să dansez în public. Și tot prima dată când am fost aplaudat, probabil pentru faptul că eram unicul copil care se zbânțuia ca o maimuțică, pe acel ring.
Eram deja mai mare, cam prin clasa a 8-a. Și mai eram foarte îndrăgostit de o colegă, motiv pentru care am insitat pe lângă părinți să mă lase într-o tabără în care mergea și ea. În prima seară, colegilor mai mari le-a dat prin gând să organizeze un concurs. De dans, evident. N-am vrut să particip, dar când am văzut-o pe Anda că se înscrie mi-am zis “asta mi-e soarta!” și m-am notat numele pe listă, alături de al ei. Nu știu dacă premiul întâi a fost pentru străduință sau pentru că formam împreună o pereche drăguță, dar cert este că l-am obținut.
În vara asta, după ce am închis barul, am descoperit că mă pot bucura sincer, atunci când dansez. Am fost la câteva petreceri, când, fără să fie nevoie să consum alcool, dansul a venit de la sine. Revenind la seninătatea din copilărie, am început să nu mai îmi pese de aspectul meu de urs. Ba chiar m-am amuzat de idee, văzând la televizor urșii că, deși caraghioși în mișcări, tocmai aceea este agilitatea lor naturală. A doua zi după dans, m-am trezit zâmbind. Mă simțisem bine! Jucasem, parcă, rolul “mutului” din călușul oltenesc.
Aveam nevoia de a-mi lăsa întreg corpul să fie condus de muzică și sunet. Și, gândindu-mă la dansurile și ritualurile jucate de oameni pentru purificarea lor spirituală, m-am simțit, de fiecare dată după ce dansasem, mai vindecat interior. Mai conectat cu natura umană. Și mai eliberat de greutatea conștiinței de a fi devenit produs al unei societăți fabricate pe baza frustrăriilor și a fricilor oamenilor, de a-și nega aparteneța lor față de univers și natură. Fie ea chiar și aceea de urs. Spiritul liber, eliberat, este cel care mă diferențiază, de a mai fi animal. Iar dispariția fricii îmi oferă libertatea de gândire.
În copilărie dansul venea natural către mine. Prima dată în viață când am dansat, îmi aduc aminte clar, era cândva pe la 5-6 ani. Plecasem împreună cu ai mei la munte, în vacanța de vară. Ne-am cazat la un hotel, și atât de fericit am fost că aveam televizor în cameră, încât l-am bătut la cap o zi întreagă pe taică-meu să îl deschidă, pentru a mă uita la desene. Am prins însă Telejurnalul… Tot un fel de animație, însă una cu dictatori, consoarte și congrese comuniste. Auzind muzica din generic, am început să mă mișc pe ea într-un mod, cred, ciudat. Fapt care l-a uimit chiar și pe taică-meu, care m-a întrebat, sincer mirat, ce făceam. I-am răspuns foarte senin că… dansez! “Bine, dar asta nu e o melodie pe care se poate dansa”, îmi zice el. Am rămas dezamăgit pentru mult timp, de faptul că pe un anume fel de muzică se poate dansa iar pe un altul, nu.
Mai târziu, tot copil, într-o vacanță de vară prin școala primară, fratele meu mai mare cu 16 ani și proaspăt căsătorit, m-a dus pentru prima dată într-o discotecă. La mare. Nu prea mi-a plăcut ideea, din câte țin minte, dar Ina, soția lui, tot insista să vin pe ringul de dans, lângă ei. Am acceptat, într-un final, după multe momeli cu sucuri și bunătăți. Am făcut câteva piruete bezmetice în jurul lor și m-am oprit. Mă uitam pur și simplu la lume și nu înțelegeam ce trebuie să fac. Apoi mi-am adus aminte de Telejurnal și cred că m-am gândit că dacă am putut dansa pe stupiditatea aia de generic o puteam face și pe o melodie a celor de la Modern Talking. Era prima dată când mi se întâmpla să dansez în public. Și tot prima dată când am fost aplaudat, probabil pentru faptul că eram unicul copil care se zbânțuia ca o maimuțică, pe acel ring.
Eram deja mai mare, cam prin clasa a 8-a. Și mai eram foarte îndrăgostit de o colegă, motiv pentru care am insitat pe lângă părinți să mă lase într-o tabără în care mergea și ea. În prima seară, colegilor mai mari le-a dat prin gând să organizeze un concurs. De dans, evident. N-am vrut să particip, dar când am văzut-o pe Anda că se înscrie mi-am zis “asta mi-e soarta!” și m-am notat numele pe listă, alături de al ei. Nu știu dacă premiul întâi a fost pentru străduință sau pentru că formam împreună o pereche drăguță, dar cert este că l-am obținut.
În vara asta, după ce am închis barul, am descoperit că mă pot bucura sincer, atunci când dansez. Am fost la câteva petreceri, când, fără să fie nevoie să consum alcool, dansul a venit de la sine. Revenind la seninătatea din copilărie, am început să nu mai îmi pese de aspectul meu de urs. Ba chiar m-am amuzat de idee, văzând la televizor urșii că, deși caraghioși în mișcări, tocmai aceea este agilitatea lor naturală. A doua zi după dans, m-am trezit zâmbind. Mă simțisem bine! Jucasem, parcă, rolul “mutului” din călușul oltenesc.
Aveam nevoia de a-mi lăsa întreg corpul să fie condus de muzică și sunet. Și, gândindu-mă la dansurile și ritualurile jucate de oameni pentru purificarea lor spirituală, m-am simțit, de fiecare dată după ce dansasem, mai vindecat interior. Mai conectat cu natura umană. Și mai eliberat de greutatea conștiinței de a fi devenit produs al unei societăți fabricate pe baza frustrăriilor și a fricilor oamenilor, de a-și nega aparteneța lor față de univers și natură. Fie ea chiar și aceea de urs. Spiritul liber, eliberat, este cel care mă diferențiază, de a mai fi animal. Iar dispariția fricii îmi oferă libertatea de gândire.
marți, 22 decembrie 2009
Libertatea de a fi liber
Aveam 15 ani. Îi împlinisem de o lună. Cu câteva zile înainte, stătusem la o coadă de 4 ore, împreună cu mama, pentru rația lunară de zahăr și ulei. Pe lângă astea, la alimentara aceea mai “băgaseră” și pui, ceea ce era o raritate, în ultima vreme. Ajungem acasă. Tata era în bucătărie, cu aparatul de radio dat la maximum, ascultând Europa Liberă. “Gata, e clar! Pică bâlbâitu’. Ăștia zic că Timișoara e deja în mâinile oamenlor. O să fim liberi!”. Mă bucuram, desigur… “Asta înseamnă că o să avem și noi de toate în magazine? Că o să vedem filme americane și muzică disco, la televizor. Că o să pot să-mi cumpăr blugi direct de la shop-uri, fără să-i mai rog pe arabii ăia să mi-i aleagă pe ghicite?”, îl întreb eu pe tata. “Asta înseamnă libertate!”, îmi răspunde el.
Până la vârsta aceea, deși înțelegeam perfect gravitatea situației, am fost relativ ferit să mă izbesc direct de duritatea sistemului Ceaușescu. Singurele întâmplări trăite personal au fost la școală, unde libertatea de expresie îmi era afectată cotidian de îngrădiri care acum mi se par amuzante. Îmi aduc aminte că refuzasem să mă mai duc la sortat ceapă și cartofi, în depozitul acela din Colentina, de pe strada Heliade între vii, la practica obligatorie dintr-a 9-a. În schimb, deși nu se făceau cursuri, m-a pus dracu’ să trec într-o zi, împreună cu un prieten, pe la liceu, îmbrăcați amândoi în niște blugi rupți și vopsiți cu simbolul punk al literei A într-un cerc. Am fost văzuti de diriginte și de director, și imediat, în aceeași zi, s-a convocat un consiliu profesoral, special pentru noi. Am fost judecați ad-hoc de către responsabilii cu propaganda, dar am avut noroc. N-am fost exmatriculați, așa cum propusese o profesoară, severă în ceea ce privește conduita morală a elevului comunist, ci s-a dispus, ca măsură de penitență, întârzierea intrării noastre în rândurile tineretului utecist. A fost scandal mare, ne-au fost chemați la școală părinții, i-au speriat că va fi informată miliția de actul nostru golănesc, am fost descusuți vreo câteva ore privind semnificația “fascistă” a acelor simboluri pe care le purtam. Într-un final, sub promisiunea familiei că se va avea grijă asupra educației noastre, am fost lăsați să plecăm, nu fără a ni se promite că vom fi atent monitorizați de către corpul didactic iar la următoarea abatere, vom fi exmatriculați. Am trecut relativ repede peste acest episod, căci altceva îi preocupa cu adevărat pe părinții mei. Ce facultate voi urma peste cei 4 ani, când aveam să termin liceul. Mi se cereau aproape zilnic răspunsuri la întrebarea ce profesie mi-ar plăcea să aleg pentru viitor, iar eu, argumentam de fiecare dată cu aceeași replică, spre disperarea alor mei… “Vreau să fiu de profesie, om!”. Părinții, și în special mama, trăiau cu îngrijorarea că, neplăcându-mi în mod special o materie școlară, sau vreun domeniu anume, voi ajunge după bacalaureat să fac armata timp de doi ani, după care voi fi direct încadrat de stat, în producție, adică acolo unde era munca necalificată. Mi se oferea deseori ca exemplu negativ, locuind în apropierea autobazei Floreasca, imaginea muncitorilor de la garaj, care reparau autobuzele, plini de unsoare, în frigul iernii. Culmea, mama urmase facultatea de petrol și gaze iar întreaga tinerețe a facut practică în mină, adică în condiții mult mai rele decât cele pe care mi le expunea cu titlu negativ. Nepuntându-mi obține un răspuns “matur” în ceea ce privea viitorul, amândoi părinții au hotărât, în locul meu, că ar fi bine să mă îndrume către medicină. Și, cum urmam cursurile unui liceu de fizică-chimie-biologie, m-au înscris la meditații pentru cele trei materii. Profesorii mei particulari se plângeau de faptul că nu îmi dădeam niciun interes în a aprofunda teoria și aveam deseori discuții, în care le spuneam alor mei că niciunul dintre domeniile alese de ei nu îmi este pe plac. Eram convins că, orice facultate aș urma, aș face-o doar de dragul liniștei sufletești a părinților.
Momentul ’89. Noaptea de 21 spre 22 decembrie. Dacă până atunci ai mei se fereau să asculte cu voce tare “Radio Șopârla”, cum era denumită în glumă Europa Liberă, de vreo câteva zile lăsaseră de-o parte obiceiul șoaptei. Îmi aduc aminte că printre bruiajele securității, am putut afla tot ce s-a întâmplat, începând cu 16 decembrie, în Timișoara. Era culmea, mă gândeam eu, cum un post care emite din Germania relatează ceea ce se întâmplă, în direct, în țară. Și asta cu oarecare întârziere a informației față de derularea în timp real a evenimentelor.
Am participat, atât cât vârsta și familia mi-a permis, la incandescența acelor zile. Țin minte că după ce am auzit la televizor “Fraților, am învins! Dictatorul a fugit” ne-am îmbrățișat cu toții și am ieșit pe străzile Bucureștiului să împărtășim cu alții fericirea libertății obținute. Au fost niște clipe magice, în care fiecare se îmbrățișa cu fiecare, și era pentru prima dată când am văzut oameni ce nu se mai ascundeau să înjure pe la colțuri “regimul Ceaușescu”. Dacă până atunci auzisem doar șoptit “Jos tiranul”, acum sloganul era la liber, pe străzi, la televizor, la radiouri, oriunde. Era soare și cald afară, pentru o zi de decembrie, așa că am făcut o plimbare cu taică-meu până la televiziune. Erau peste tot oameni fericiți, cu inițiative pionerești, venite natural din defularea întregii lor frustrări acumulate, dar pe care până și un puștan de 15 ani le putea considera a fi naive. Cu toții spuneau cum va ajunge la putere poporul, fapt contrazis chiar în zilele imediat următoare căderii palatului dictatorial, în acele nopți de gloanțe și trasoare pe cer. Mi s-au întipărit în memorie, dincolo de strigătele stării de euforie a unui întreg popor, două replici. Prima, anonimă, fusese scrisă cu roșu pe soclul din beton al unei statui ce nu mai avea șanse să urce vreodată spre glorie, din Piața Romană… “De Crăciun ne-am luat rația de libertate!”. Iar cea de-a doua fusese rostită de un “oracol” provenit din chiar mațele sistemului comunist, redefinit, ulterior, sub chipul decrepit al unui analist politic, care profețea că abia peste 20 de ani de la revoluție oamenii vor înțelege cu adevărat ce înseamnă libertate.
“Bine, și totuși… Ce vrei să faci în viață?” au continuat ai mei să mă întrebe după ce întreaga frenezie a revoluției din stradă se consumase, lăsând loc altor mișcări sociale ce aveau să urmeze. M-am mutat la o secție umanistă a liceului ce își schimbase titulatura din “științe ale naturii” în “teoretic”. Avusesem deja prima întâlnire cu lectura din afara programei școlare iar preferințele mele pentru beletristică și literatura clasică dispăruseră. Eram la vârsta în care Cioran, Eliade, Culianu, mă purtau în zborul către cunoașterea adevărurilor universale. Au apărut în viața mea Nietzsche, Le Bon, Camus, Sartre, Șestov, Heidegger, și Freud. Nu îmi alegeam neapărat lecturile după vreun sistem riguros de analiză, ci în funcție de curiozitatea de moment a spiritului cu foame de întrebare. Așa am ajuns să aflu de anarhiștii ruși, Bakunin și Kropotkin, și tot astfel am putut face o comparație, puerilă la acea vreme, între cauzele care au adus revoluția rusă la puterea estului și cele care au hotărât sfărșitul “Utopiei”, prin revolte de catifea ori însângerate, așa cum fusese cazul lui decembrie cel “1989”. Părinții ajunseseră a mă intitula cu o oarecare disperare și dezamăgire, “nihilist”, atunci când le mai povesteam din lista mea de lecturi. Căutările mele, în paralel cu cele ale întregii societăți de atunci, erau legate de întrebări simple… “Bine, dar dacă oamenii ăia din vest, care trăiseră într-un spațiu așa zis liber, în timp ce noi eram puși să ne sacrificăm spiritul și sângele în abatorul doctrinei socialiste, știau ce e de fapt libertatea, de ce nu ne-au zis? De ce n-au căutat să realizeze aici, experimental, un alt sistem? Diferit față de cel care, teoretic opoza răului comunist, dar care, practic, aducea stigmatul unei alte încălcări flagrante a libertății, prin viziunea pur materialistă a vieții: banul”.
Am cautat răspunsuri la frământări ale conștiinței mele în toți acești ani post-revoluție. Am încercat exprimări practice ale întrebării pe care, de mic, i-am adresat-o tatălui meu, atunci când am auzit pentru prima dată în viață cuvântul libertate… “Tati, tati, auzi… ce e libertatea? E atunci când pot să mă joc afară cât vreau?”. Am refuzat pentru o lungă perioadă să mai citesc doctrine, morală, estetică, utopii, psihologii de masă, rezumându-mi viața la un praxis al momentului prezent. M-am integrat sistemului și singurul lux pe care mi l-am permis a fost acela de a-l critica superficial, atunci când eram flagrant deranjat, prin acid de tip pamflet.
La 35 de ani îmi regăsesc ideea de libertate. Am luat parte tacit, conștient fiind, la un sistem care a înlocuit miliția libertății de exprimare cu sclavia spiritului uman. Dar numai așa am putut începe să înțeleg că libertatea câștigată de un întreg popor, în ’89, a fost aceea de a rupe jugul în care era legat de către o singură persoană, un dictator având în spate reprezentarea unei doctrine politice. Atunci, estul și-a câștigat dreptul natural de a-și putea manifesta neîngrădit gândurile și acțiunile, în masă. Numai că libertatea unei mase de oameni se compune din libertăți individuale. Iar atunci când omul își are înrobit spiritul, nu de către o doctrină politică, cât de un instrument de expunere a puterii, cum este banul pentru consumerism, el nu este liber, cu toate că i se dă dreptul de a se exprima în voie. Este o teroare psihică cea care veghează la porțile acestui tip de sistem, reprezentată de frică. Teama de a pierde sau de a te pierde! Este cel mai sigur mod de a te lăsa mințit ori de a te minți pe tine însuți. La 35 de ani am decoperit că nu am nimic de pierdut. Iar lucrul cel mai de preț pe care l-am câștigat, acum, după o revoluție asupra oricărei doctrine politice, este că libertatea o ating cu adevărat, abia atunci când nu îmi mai este frică de nimic, nici măcar de a-mi fi frică.
Până la vârsta aceea, deși înțelegeam perfect gravitatea situației, am fost relativ ferit să mă izbesc direct de duritatea sistemului Ceaușescu. Singurele întâmplări trăite personal au fost la școală, unde libertatea de expresie îmi era afectată cotidian de îngrădiri care acum mi se par amuzante. Îmi aduc aminte că refuzasem să mă mai duc la sortat ceapă și cartofi, în depozitul acela din Colentina, de pe strada Heliade între vii, la practica obligatorie dintr-a 9-a. În schimb, deși nu se făceau cursuri, m-a pus dracu’ să trec într-o zi, împreună cu un prieten, pe la liceu, îmbrăcați amândoi în niște blugi rupți și vopsiți cu simbolul punk al literei A într-un cerc. Am fost văzuti de diriginte și de director, și imediat, în aceeași zi, s-a convocat un consiliu profesoral, special pentru noi. Am fost judecați ad-hoc de către responsabilii cu propaganda, dar am avut noroc. N-am fost exmatriculați, așa cum propusese o profesoară, severă în ceea ce privește conduita morală a elevului comunist, ci s-a dispus, ca măsură de penitență, întârzierea intrării noastre în rândurile tineretului utecist. A fost scandal mare, ne-au fost chemați la școală părinții, i-au speriat că va fi informată miliția de actul nostru golănesc, am fost descusuți vreo câteva ore privind semnificația “fascistă” a acelor simboluri pe care le purtam. Într-un final, sub promisiunea familiei că se va avea grijă asupra educației noastre, am fost lăsați să plecăm, nu fără a ni se promite că vom fi atent monitorizați de către corpul didactic iar la următoarea abatere, vom fi exmatriculați. Am trecut relativ repede peste acest episod, căci altceva îi preocupa cu adevărat pe părinții mei. Ce facultate voi urma peste cei 4 ani, când aveam să termin liceul. Mi se cereau aproape zilnic răspunsuri la întrebarea ce profesie mi-ar plăcea să aleg pentru viitor, iar eu, argumentam de fiecare dată cu aceeași replică, spre disperarea alor mei… “Vreau să fiu de profesie, om!”. Părinții, și în special mama, trăiau cu îngrijorarea că, neplăcându-mi în mod special o materie școlară, sau vreun domeniu anume, voi ajunge după bacalaureat să fac armata timp de doi ani, după care voi fi direct încadrat de stat, în producție, adică acolo unde era munca necalificată. Mi se oferea deseori ca exemplu negativ, locuind în apropierea autobazei Floreasca, imaginea muncitorilor de la garaj, care reparau autobuzele, plini de unsoare, în frigul iernii. Culmea, mama urmase facultatea de petrol și gaze iar întreaga tinerețe a facut practică în mină, adică în condiții mult mai rele decât cele pe care mi le expunea cu titlu negativ. Nepuntându-mi obține un răspuns “matur” în ceea ce privea viitorul, amândoi părinții au hotărât, în locul meu, că ar fi bine să mă îndrume către medicină. Și, cum urmam cursurile unui liceu de fizică-chimie-biologie, m-au înscris la meditații pentru cele trei materii. Profesorii mei particulari se plângeau de faptul că nu îmi dădeam niciun interes în a aprofunda teoria și aveam deseori discuții, în care le spuneam alor mei că niciunul dintre domeniile alese de ei nu îmi este pe plac. Eram convins că, orice facultate aș urma, aș face-o doar de dragul liniștei sufletești a părinților.
Momentul ’89. Noaptea de 21 spre 22 decembrie. Dacă până atunci ai mei se fereau să asculte cu voce tare “Radio Șopârla”, cum era denumită în glumă Europa Liberă, de vreo câteva zile lăsaseră de-o parte obiceiul șoaptei. Îmi aduc aminte că printre bruiajele securității, am putut afla tot ce s-a întâmplat, începând cu 16 decembrie, în Timișoara. Era culmea, mă gândeam eu, cum un post care emite din Germania relatează ceea ce se întâmplă, în direct, în țară. Și asta cu oarecare întârziere a informației față de derularea în timp real a evenimentelor.
Am participat, atât cât vârsta și familia mi-a permis, la incandescența acelor zile. Țin minte că după ce am auzit la televizor “Fraților, am învins! Dictatorul a fugit” ne-am îmbrățișat cu toții și am ieșit pe străzile Bucureștiului să împărtășim cu alții fericirea libertății obținute. Au fost niște clipe magice, în care fiecare se îmbrățișa cu fiecare, și era pentru prima dată când am văzut oameni ce nu se mai ascundeau să înjure pe la colțuri “regimul Ceaușescu”. Dacă până atunci auzisem doar șoptit “Jos tiranul”, acum sloganul era la liber, pe străzi, la televizor, la radiouri, oriunde. Era soare și cald afară, pentru o zi de decembrie, așa că am făcut o plimbare cu taică-meu până la televiziune. Erau peste tot oameni fericiți, cu inițiative pionerești, venite natural din defularea întregii lor frustrări acumulate, dar pe care până și un puștan de 15 ani le putea considera a fi naive. Cu toții spuneau cum va ajunge la putere poporul, fapt contrazis chiar în zilele imediat următoare căderii palatului dictatorial, în acele nopți de gloanțe și trasoare pe cer. Mi s-au întipărit în memorie, dincolo de strigătele stării de euforie a unui întreg popor, două replici. Prima, anonimă, fusese scrisă cu roșu pe soclul din beton al unei statui ce nu mai avea șanse să urce vreodată spre glorie, din Piața Romană… “De Crăciun ne-am luat rația de libertate!”. Iar cea de-a doua fusese rostită de un “oracol” provenit din chiar mațele sistemului comunist, redefinit, ulterior, sub chipul decrepit al unui analist politic, care profețea că abia peste 20 de ani de la revoluție oamenii vor înțelege cu adevărat ce înseamnă libertate.
“Bine, și totuși… Ce vrei să faci în viață?” au continuat ai mei să mă întrebe după ce întreaga frenezie a revoluției din stradă se consumase, lăsând loc altor mișcări sociale ce aveau să urmeze. M-am mutat la o secție umanistă a liceului ce își schimbase titulatura din “științe ale naturii” în “teoretic”. Avusesem deja prima întâlnire cu lectura din afara programei școlare iar preferințele mele pentru beletristică și literatura clasică dispăruseră. Eram la vârsta în care Cioran, Eliade, Culianu, mă purtau în zborul către cunoașterea adevărurilor universale. Au apărut în viața mea Nietzsche, Le Bon, Camus, Sartre, Șestov, Heidegger, și Freud. Nu îmi alegeam neapărat lecturile după vreun sistem riguros de analiză, ci în funcție de curiozitatea de moment a spiritului cu foame de întrebare. Așa am ajuns să aflu de anarhiștii ruși, Bakunin și Kropotkin, și tot astfel am putut face o comparație, puerilă la acea vreme, între cauzele care au adus revoluția rusă la puterea estului și cele care au hotărât sfărșitul “Utopiei”, prin revolte de catifea ori însângerate, așa cum fusese cazul lui decembrie cel “1989”. Părinții ajunseseră a mă intitula cu o oarecare disperare și dezamăgire, “nihilist”, atunci când le mai povesteam din lista mea de lecturi. Căutările mele, în paralel cu cele ale întregii societăți de atunci, erau legate de întrebări simple… “Bine, dar dacă oamenii ăia din vest, care trăiseră într-un spațiu așa zis liber, în timp ce noi eram puși să ne sacrificăm spiritul și sângele în abatorul doctrinei socialiste, știau ce e de fapt libertatea, de ce nu ne-au zis? De ce n-au căutat să realizeze aici, experimental, un alt sistem? Diferit față de cel care, teoretic opoza răului comunist, dar care, practic, aducea stigmatul unei alte încălcări flagrante a libertății, prin viziunea pur materialistă a vieții: banul”.
Am cautat răspunsuri la frământări ale conștiinței mele în toți acești ani post-revoluție. Am încercat exprimări practice ale întrebării pe care, de mic, i-am adresat-o tatălui meu, atunci când am auzit pentru prima dată în viață cuvântul libertate… “Tati, tati, auzi… ce e libertatea? E atunci când pot să mă joc afară cât vreau?”. Am refuzat pentru o lungă perioadă să mai citesc doctrine, morală, estetică, utopii, psihologii de masă, rezumându-mi viața la un praxis al momentului prezent. M-am integrat sistemului și singurul lux pe care mi l-am permis a fost acela de a-l critica superficial, atunci când eram flagrant deranjat, prin acid de tip pamflet.
La 35 de ani îmi regăsesc ideea de libertate. Am luat parte tacit, conștient fiind, la un sistem care a înlocuit miliția libertății de exprimare cu sclavia spiritului uman. Dar numai așa am putut începe să înțeleg că libertatea câștigată de un întreg popor, în ’89, a fost aceea de a rupe jugul în care era legat de către o singură persoană, un dictator având în spate reprezentarea unei doctrine politice. Atunci, estul și-a câștigat dreptul natural de a-și putea manifesta neîngrădit gândurile și acțiunile, în masă. Numai că libertatea unei mase de oameni se compune din libertăți individuale. Iar atunci când omul își are înrobit spiritul, nu de către o doctrină politică, cât de un instrument de expunere a puterii, cum este banul pentru consumerism, el nu este liber, cu toate că i se dă dreptul de a se exprima în voie. Este o teroare psihică cea care veghează la porțile acestui tip de sistem, reprezentată de frică. Teama de a pierde sau de a te pierde! Este cel mai sigur mod de a te lăsa mințit ori de a te minți pe tine însuți. La 35 de ani am decoperit că nu am nimic de pierdut. Iar lucrul cel mai de preț pe care l-am câștigat, acum, după o revoluție asupra oricărei doctrine politice, este că libertatea o ating cu adevărat, abia atunci când nu îmi mai este frică de nimic, nici măcar de a-mi fi frică.
luni, 21 decembrie 2009
Aveți milă de pomană?
“Dă’ și mie o bucată de pâine, da’ nu goală, cu ceva!” îi zicea o cerșetoare, mamei mele, în copilărie.
Nu cred în cerșetorie. O consider o profesie, la fel ca oricare alta care are ca miză recompensa banului. Și, ca orice meserie, implică și contribuția celui care o practică, a talentului său. Nae Caranfil a suprins extraordinar, în pelicula sa, “Filantropica”, fundamentul îndeletnicirii de cerșetor… “Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană”, postula Dinică ca adevăr cu putere de axiomă socială. În sistemul finanțelor de oricând, cel în care banul își depășește funcția de etalon, ajungând coroana cu diamante a imperiului uman de dominație a oamenilor, cerșetoria este la fel ca și marketing-ul, un job. O slujbă care cere multă imaginație și originalitate din partea titularului său de liberă practică. Și aici există șefi și subalterni, funcții mai bine sau mai prost retribuite, având o reală legătură cu gradul de pricepere, studii și aptitudini, al celor încadrați în domeniu. Și ca orice meserie liberală, cerșetoria presupune dezavantaje și riscuri, asumate dinainte de către cei care o aleg ca și practică de viață. Se lucrează în principal cu strada, iar asta înseamnă supunerea trupului la condiții vitrege de vreme și la probabilitatea de a contacta boli. Se recurge la mijloace de impresionare care de cele mai multe ori necesită expunerea vreunui handicap fizic, iar cei care nu îl au, atunci când încep să intre în pâine, sunt obligați a și-l construi. Se relaționează cu oamenii, respectiv cu infuența pe care anumite decizii de ordin economic ale statului o au asupra populației, iar în cazul în care restul societății este afectată de vreo criză financiară, implicit, și cerșetoria are de suferit. Frig sau mult prea cald, îmbolnăviri, schilodiri fizice ireversibile și autoprovocate, lipsă de bani și criza moralei oamenilor, sunt scrise cu literă de lege în codul de etică și protecție a muncii celor care cerșesc. Puțini dintre cei care aleg să răsplătească cerșetoria sunt aceia care gândesc a fi făcut într-adevăr cuiva un bine, dezinteresat. Cei mai mulți dintre noi nu o facem neapărat din milă, pentru că majoritatea suntem conștienți de faptul că ne investim ireversibil banii, într-un sistem de sclavie economică, identic cu cel în care și noi înșine lucrăm. Superstiția este cea care funcționează extrem de bine în cazul recompensei unui milog. Cei care îi donează acestuia un ajutor bănesc gândesc că, făcând o faptă bună față de un semen de-al lor, la rându-le, binele le va fi răsplătit. De către cine? Societatea, familia, ori colectivitatea segmentului profesional în care activează nu le va acorda niciodată vreo medalie pentru ajutorul aruncat sub forma unor monede în cutia milei. Biserica și religia sunt cele care operează aici cu conștiința omului, făcându-l să creadă și să spere că o dată ce a ajutat pe cineva, fie el și cerșetor profesionist, va fi ajutat atunci când îi va veni rândul, de către o entitate care se află undeva într-o împărăție din cer. Pentru că și biserica operează, la fel ca cerșetoria, tot prin sistemul donațiilor, acordate fie de către particulari, fie de stat, cu bani care sunt strânși în bugetul acestuia prin taxe asupra buzunarului fiecăruia dintre noi. Ca și entități profesionale, cerșetorii sunt grupați, prin diferite criterii de manipulare a milei publice, în câteva categorii distincte. Cei mai răspândiți sunt handicapații sau cei care se prefac a avea vreo incapacitate fizică ori mentală. Locomotorii și amputații – târâtori sau oameni-câini, bastonarii nevăzători - ochi-de-sticlă-de fum, capetele diforme – stereotipi ai mișcărilor de înainte-și-înapoi ale trupului, canceroșii – adepți ai echimozei-vineții și ai cangrenei-la vedere. Aceștia nu au nevoie să vorbească, povestea corpului lor mutilat de soartă ori de superiori spunând de la sine, trecătorilor, istoria unei tristeți fizice. Ei nu inventează ceva, ci, mergând pe principiul sigur de impresionare vizuală, speculează temerile celor care le dau mila, de a nu ajunge vreodată într-o astfel de stare. În opoziție cu această categorie de milogi, sunt cei care introduc în jocul de-a caritatea, elementul de imaginație. Ei sunt profesioniștii adevărați a minciunilor cu titlu de adevăr, scrise după toate legile copywriting-ului. Dar las aici “Filantropica” să vorbească de la sine, cu forța coerenței de discurs în imagini a unui regizor precum Caranfil.
Cerșetorii mă urăsc. Mă fixează cu privirea de departe, ca fiindu-le o victimă sigură și, ajungând în dreptul lor, încep a se văicări încercând câte un “please” rostit într-o engleză de canal. Nu le răspund și nu îi privesc, pentru că știu că orice vedere aruncată poate da naștere unor tânguiri insistente. După doi-trei pași depărtare aud câte o înjurătură sau blestem, scrâșnite printre dinți de către cei care încă îi mai au în gură. Țigănușilor aurolaci ce se țin după mine, luându-mă drept străin, le spun în română, ferm, să dispară. Mai pe toți îi aud cum mă bodogăne pe la spate, după ce mă depărtez un pic de ei… “E român, dă-l în morții mă-sii de sărac!”. Îmi fac cel mai des cumpărăturile la un Mega Image din apropierea casei. Acolo își are “biroul” o familie de cerșetori care se ghemuiesc unii într-alții, căt timp magazinul este deschis, lângă gurile de ventilație ce suflă pe trotuar aerul cald de dinăuntru. Au început să mă cunoască. Unul dintre ei, la începuturile “relației” noastre, îmi tot cerea bani, câte o țigară sau ceva, orice… “Domnu’, vă rog io’… Aveți milă de pomană, domnu’!”. Îl sfidam, iar el mă înjura în șoaptă, de fiecare dată. De la o vreme, observ că nu îmi mai cer nimic, dar atunci când trec pe lângă ei, mă privesc cu ochii aceia de câine vagabond ce parcă ar sări să muște, dacă nu i-ar fi teamă că va primi o piatră sau vreun bocanc peste bot.
Personal nu cer și n-am cerut niciodată, nimănui, nimic, indiferent de cât de grea ar fi fost nevoia prin care treceam. În cel mai rău caz, îmi aduc aminte, am fost nevoit să iau bani cu titlu de împrumut, dar pe care i-am înapoiat întotdeauna. Cred, adept fiind al ideii că universul lucrează și conspiră în favoarea fiecăruia dintre noi, că în momentul în care un om are nevoie reală de ceva, într-un fel sau altul, îl va primi. Au fost multe situațiile cu putere de exemplu în care, aflat la apogeul unei greutăți, de regulă de ordin financiar, o “minune” salvatoare mi-a făcut posibilă ieșirea din acea criză.
Ieșisem să cumpăr un pachet de țigări și niște mărunțișuri. Am luat și o pâine, deși mai aveam cam jumătate de franzelă în casă. M-am oprit în fața blocului să sorb câteva fumuri de tutun, în ninsoarea plăcută de afară. Pe trotuar, mai departe de mine, doi bărbați în mantii negre și răpănoase, cu bărbi lungi ce aduceau a apostoli, căutau în coșurile de gunoi de pe stâlpii iluminatului public. Găsiseră niște cutii goale de pizza și, probabil, vreun colț de pâine uscată, căci i-am văzut cum începuseră a mesteca ceva. M-au văzut, dar au întors cu rușine privirile. L-am chemat pe unul dintre ei și i-am oferit pâinea proaspăt cumpărată. S-a apropiat temător, de parcă nu îi venea să-și creadă ochilor. M-a privit cu lumină rostind un “bogdaproste!” cuvincios și spunăndu-mi… “Mi-era tare foame omule, mulțumesc mult!”. S-a îndreptat către tovarășul său de sărăcie, a rupt pe jumătate pâinea și au început amândoi să mânânce cu o seninătate ce m-a făcut să mă înfior. Adevărații oameni nevoiași nu cerșesc. Ei știu, însă, a aprecia cu recunoștință ceea ce viața le oferă, dincolo de orice sistem al orânduirii banilor în clase sociale de prinți și cerșetori!
duminică, 20 decembrie 2009
Taie-l! Bagă flori!
E seară. Televiziunea are popor pentru televiziune. Iar poporul are televiziune pentru popor. Tu pe cine ai?
Mă exclud din categoria celor cărora le este adresată întrebarea, pentru că, personal, am renunțat la a mă mai uita la televizor. Începusem cu mult timp înainte, doar că acum am eliminat complet abonamentul lunar la cablu.
Ultimul meu televizor a fost o plasmă, rămasă moștenire după închiderea barului, pe care am vândut-o într-o perioadă în care nu mai aveam deloc bani de trăit. N-am ezitat niciun moment să dau anunțul de vânzare pe internet, mai ales că aveam ca soluție înlocuitoare un Samsung vechi și uriaș, păstrat pe hall-ul apartamentului. Sunt deja vreo 12-13 ani, de când mama îl cumpărase, atunci când mutaserăm, cu toții, în casă nouă. L-am purtat apoi cu mine în toate mutările din ultimii 10 ani și am trecut împreună cu el printr-un șantier, în care, sigura bucurie de după molozul cotidian din casă, era să îl pornesc, seara, în căutarea oricărui post tv ce mă putea face să adorm după ziua petrecută în praful bormașinilor. El este acela care a avut onoarea să pună mira, în favoarea mea, peste spectacolul unei culturi de mase vândute cât mai colorat.
Am fost, de-a lungul timpului, spectator voluntar, sau pasager, la ceea ce ospătarii societăților de televiziune mi-au oferit pe tavă, de-a lungul timpului. Filtrez prin memorie câteva amintiri, legate în special de perioada copilăriei și adolescenței, când, abia puteam fi dezlipit din fața ecranului… “O să-ți strici ochii, dacă te mai uiți atăta la desene!”, îmi tot spuneau părinții.
Aveam, în camera de zi, o ditamai cutia de lemn, un “Diamant” alb-negru. Așa am făcut cunoștință cu “Omul din Atlantis” devenit cowboy de “Dallas”, cu Gherasim din “Toate pânzele sus”, cu Mihaela și cu cei doi “Pic și Poc”, înfrățiți, prin pactul de la Varșovia, cu “Lolek și Bolek”. De “diamant” a fost întâlnirea cu sistemul imperialismului mondial propagat în imaginile luptei de clasă dintre “Tom și Jerry” sau de către “Woody Woodpecker”. Patrocle și Lizuca din “Dumbrava minunată”, “Cireșarii”, ori puștanii care construiau “Racheta albă” ne-au fost prieteni, ai unei întregi generații de leapșa pe cocoțatelea și v-ați ascunselea, atunci când ne întâlneam cu toții pe maidanul copilăriei. Eram prin parc, dându-mă cu bicicleta, în timp ce Tudor Vornicu, din studioul său de week end, predica educația societății moderne și multilaterale a lumii socialiste, prin interviuri cu marii români ai vremii. Dar nu lipseam niciodată de la vreun “Album duminical”, când, abia așteptam să tacă Viorica Bucur pentru a mă bucura în voie de “Gala desenului animat”.
Mai târziu s-a întrupat dragostea pentru film, o dată cu “Cascadorii Râsului” și mai tărziu, cu critica săptămânală a lui Tudor Caranfil, sau cu “Cinemateca” din fiecare joi, când îmi țineam sufletul la gură în așteptarea câte unei pelicule pe aripi de vânt.
Ne așezam seara, întreaga familie, înjurând cele două ore ale programului de propagandă comunistă cu telejurnale și cântări ale unei Românii negre dar vopsite în alb. Noroc cu “Teleenciclopediile” care înlocuiau realitatea cozilor pentru rațiile de subzistență, cu viața liberă a păsărilor din Galapagos! Divertismentul era aruncat în alb-negru, devenit color la începutul anilor ’80, uneori cu mască, alte ori fără mască, de către eterne stele fără nume ce cântau în decoruri cu flori din grădină, sau glumeau bancuri pe băncile recuzitei nopții de Revelion. Îl salvau ecranizările unor universale piese de teatru, și interpretarea magică a unor mari actori români, dispăruți peste vremuri.
1989. “Diamantul” copilăriei nu mai avusese nicicând parte de o asemenea audiență, trăită cu emoții și speranțe de schimbare! A urmat apoi o explozie de kitsch politic și cultural, o defulare a frustrărilor unor mase de oameni rămase fără repere de identitate și bezmeticind printre șabloanele cosmopolite ale societății occidentale. A fost momentul în care vechea cutie cu diode, împreună cu ecranul unor vremuri tulburi, dar curățate de puritatea sufletească, au urcat, sfânt și demn, către raiul obiectelor fără de vârstă, din podul casei. Atunci am realizat conștient, pentru prima oară, că visul meu din copilărie, luase sfărșit. A reuși să vorbesc în timp real, la cablul antenei ce cobora de pe casă, ca printr-un receptor-emițător, cu crainicii și personajele ce defilau în fața ochilor mei pe mult prea micul ecran, nu era posibil. Nu doar tehnica împiedica acest vis naiv, așa cum aflasem, deja, de multă vreme. Comunicarea dintre sufletul meu și cei care doreau să mi-l câștige, în culorile limbajului de televiziune, începuse a nu mai fi posibilă.
Mi-am dorit să urmez exemplul tatălui meu, pe care l-am cunoscut purtând mai tot timpul, pe umăr, aparatul de filmat. Lucrase ca operator de imagine, chiar de la începuturile televiziunii române. Întreaga copilărie mi-am petrecut-o alături de el și de echipele de filmare, în deplasări pentru reportaje sau documentare, prin toate colțurile țării.
Am nimerit să fac, la fel ca taică-meu, tot imagine, dar nu una filmată pe peliculă de 16 mm, Orwo Color sau Azomureș. Mi s-a dat șansa sau, din contră, nenorocul, să aflu și să învăț în departamentele de marketing ale unor televiziuni, cum se fabrică o imagine publică unor oameni absolut comuni, care, dintr-o dată, sunt propulsați ca staruri și idoli ai majorității. Am înțeles mecanismul prin care televiziunea “vinde” publicului său, sub titlul deconectării sau informării, orice, de la divertisment de proastă calitate până la notorietatea unor politicieni și a intereselor de partid și finanțe. Am trăit pe viu atitudinea aceea a celor care conduc și creează televiziunea, de a-i intitula “maimuțe proaste” pe semenii lor, doar prin natura privilegiului și poziției lor de dincolo de sticla ecranului. Am conștientizat, o dată cu campanii electorale continue, cum are loc manipularea încrederii unor mase mari de oameni, și cum se voiește, deliberat, îndepărtarea lor față de orice formă de educație, oferindu-li-se ca unică variantă culturală, subcultura ființei umane. Am realizat, în fine, cum sistemul care conduce societatea, cu orice culoare politică s-ar afișa acesta, întreține prin intermediul televizorului de acasă, posibilitatea, încă, a organizării sociale pe baza politicii dominante a banului. Cum micile grupuri de interese din vârful piramidei mondiale fac posibilă sclavia și teroarea economică și menținerea în întuneric a spiritului uman.
Privesc la televizorul de acasă, rămas fără vigoarea cablului, și îmi amintesc, cu naivitatea copilăriei, cum se mai întâmpla uneori, în trecutul lui ’89, să se întrerupă imaginea din cauza vechimii de aparatură. Se afișa pe ecran “defecțiune tehnică” ori, cel cel mai adesea, cartonul cu mănunchiul de flori. Circula chiar și un banc al vremii, despre situația în care un crainic de la Telejurnal, în direct, rostește ceva împotriva regimului Ceaușescu iar un politruc din partid, aflat tot timpul în stare de alertă, țipă către emisie… “Taie-l! Bagă flori!”. Eu am tăiat cablul.
Mă exclud din categoria celor cărora le este adresată întrebarea, pentru că, personal, am renunțat la a mă mai uita la televizor. Începusem cu mult timp înainte, doar că acum am eliminat complet abonamentul lunar la cablu.
Ultimul meu televizor a fost o plasmă, rămasă moștenire după închiderea barului, pe care am vândut-o într-o perioadă în care nu mai aveam deloc bani de trăit. N-am ezitat niciun moment să dau anunțul de vânzare pe internet, mai ales că aveam ca soluție înlocuitoare un Samsung vechi și uriaș, păstrat pe hall-ul apartamentului. Sunt deja vreo 12-13 ani, de când mama îl cumpărase, atunci când mutaserăm, cu toții, în casă nouă. L-am purtat apoi cu mine în toate mutările din ultimii 10 ani și am trecut împreună cu el printr-un șantier, în care, sigura bucurie de după molozul cotidian din casă, era să îl pornesc, seara, în căutarea oricărui post tv ce mă putea face să adorm după ziua petrecută în praful bormașinilor. El este acela care a avut onoarea să pună mira, în favoarea mea, peste spectacolul unei culturi de mase vândute cât mai colorat.
Am fost, de-a lungul timpului, spectator voluntar, sau pasager, la ceea ce ospătarii societăților de televiziune mi-au oferit pe tavă, de-a lungul timpului. Filtrez prin memorie câteva amintiri, legate în special de perioada copilăriei și adolescenței, când, abia puteam fi dezlipit din fața ecranului… “O să-ți strici ochii, dacă te mai uiți atăta la desene!”, îmi tot spuneau părinții.
Aveam, în camera de zi, o ditamai cutia de lemn, un “Diamant” alb-negru. Așa am făcut cunoștință cu “Omul din Atlantis” devenit cowboy de “Dallas”, cu Gherasim din “Toate pânzele sus”, cu Mihaela și cu cei doi “Pic și Poc”, înfrățiți, prin pactul de la Varșovia, cu “Lolek și Bolek”. De “diamant” a fost întâlnirea cu sistemul imperialismului mondial propagat în imaginile luptei de clasă dintre “Tom și Jerry” sau de către “Woody Woodpecker”. Patrocle și Lizuca din “Dumbrava minunată”, “Cireșarii”, ori puștanii care construiau “Racheta albă” ne-au fost prieteni, ai unei întregi generații de leapșa pe cocoțatelea și v-ați ascunselea, atunci când ne întâlneam cu toții pe maidanul copilăriei. Eram prin parc, dându-mă cu bicicleta, în timp ce Tudor Vornicu, din studioul său de week end, predica educația societății moderne și multilaterale a lumii socialiste, prin interviuri cu marii români ai vremii. Dar nu lipseam niciodată de la vreun “Album duminical”, când, abia așteptam să tacă Viorica Bucur pentru a mă bucura în voie de “Gala desenului animat”.
Mai târziu s-a întrupat dragostea pentru film, o dată cu “Cascadorii Râsului” și mai tărziu, cu critica săptămânală a lui Tudor Caranfil, sau cu “Cinemateca” din fiecare joi, când îmi țineam sufletul la gură în așteptarea câte unei pelicule pe aripi de vânt.
Ne așezam seara, întreaga familie, înjurând cele două ore ale programului de propagandă comunistă cu telejurnale și cântări ale unei Românii negre dar vopsite în alb. Noroc cu “Teleenciclopediile” care înlocuiau realitatea cozilor pentru rațiile de subzistență, cu viața liberă a păsărilor din Galapagos! Divertismentul era aruncat în alb-negru, devenit color la începutul anilor ’80, uneori cu mască, alte ori fără mască, de către eterne stele fără nume ce cântau în decoruri cu flori din grădină, sau glumeau bancuri pe băncile recuzitei nopții de Revelion. Îl salvau ecranizările unor universale piese de teatru, și interpretarea magică a unor mari actori români, dispăruți peste vremuri.
1989. “Diamantul” copilăriei nu mai avusese nicicând parte de o asemenea audiență, trăită cu emoții și speranțe de schimbare! A urmat apoi o explozie de kitsch politic și cultural, o defulare a frustrărilor unor mase de oameni rămase fără repere de identitate și bezmeticind printre șabloanele cosmopolite ale societății occidentale. A fost momentul în care vechea cutie cu diode, împreună cu ecranul unor vremuri tulburi, dar curățate de puritatea sufletească, au urcat, sfânt și demn, către raiul obiectelor fără de vârstă, din podul casei. Atunci am realizat conștient, pentru prima oară, că visul meu din copilărie, luase sfărșit. A reuși să vorbesc în timp real, la cablul antenei ce cobora de pe casă, ca printr-un receptor-emițător, cu crainicii și personajele ce defilau în fața ochilor mei pe mult prea micul ecran, nu era posibil. Nu doar tehnica împiedica acest vis naiv, așa cum aflasem, deja, de multă vreme. Comunicarea dintre sufletul meu și cei care doreau să mi-l câștige, în culorile limbajului de televiziune, începuse a nu mai fi posibilă.
Mi-am dorit să urmez exemplul tatălui meu, pe care l-am cunoscut purtând mai tot timpul, pe umăr, aparatul de filmat. Lucrase ca operator de imagine, chiar de la începuturile televiziunii române. Întreaga copilărie mi-am petrecut-o alături de el și de echipele de filmare, în deplasări pentru reportaje sau documentare, prin toate colțurile țării.
Am nimerit să fac, la fel ca taică-meu, tot imagine, dar nu una filmată pe peliculă de 16 mm, Orwo Color sau Azomureș. Mi s-a dat șansa sau, din contră, nenorocul, să aflu și să învăț în departamentele de marketing ale unor televiziuni, cum se fabrică o imagine publică unor oameni absolut comuni, care, dintr-o dată, sunt propulsați ca staruri și idoli ai majorității. Am înțeles mecanismul prin care televiziunea “vinde” publicului său, sub titlul deconectării sau informării, orice, de la divertisment de proastă calitate până la notorietatea unor politicieni și a intereselor de partid și finanțe. Am trăit pe viu atitudinea aceea a celor care conduc și creează televiziunea, de a-i intitula “maimuțe proaste” pe semenii lor, doar prin natura privilegiului și poziției lor de dincolo de sticla ecranului. Am conștientizat, o dată cu campanii electorale continue, cum are loc manipularea încrederii unor mase mari de oameni, și cum se voiește, deliberat, îndepărtarea lor față de orice formă de educație, oferindu-li-se ca unică variantă culturală, subcultura ființei umane. Am realizat, în fine, cum sistemul care conduce societatea, cu orice culoare politică s-ar afișa acesta, întreține prin intermediul televizorului de acasă, posibilitatea, încă, a organizării sociale pe baza politicii dominante a banului. Cum micile grupuri de interese din vârful piramidei mondiale fac posibilă sclavia și teroarea economică și menținerea în întuneric a spiritului uman.
Privesc la televizorul de acasă, rămas fără vigoarea cablului, și îmi amintesc, cu naivitatea copilăriei, cum se mai întâmpla uneori, în trecutul lui ’89, să se întrerupă imaginea din cauza vechimii de aparatură. Se afișa pe ecran “defecțiune tehnică” ori, cel cel mai adesea, cartonul cu mănunchiul de flori. Circula chiar și un banc al vremii, despre situația în care un crainic de la Telejurnal, în direct, rostește ceva împotriva regimului Ceaușescu iar un politruc din partid, aflat tot timpul în stare de alertă, țipă către emisie… “Taie-l! Bagă flori!”. Eu am tăiat cablul.
sâmbătă, 19 decembrie 2009
Noaptea, când jarteaua e mai strânsă pe picior, se numără conștiințele
Loredana. E o curvă. A fost. Zice că acum s-a lăsat din obicei. Am cunoscut-o într-o noapte de beție, când s-a apropiat de mine fără nicio altă intenție decât aceea de a-mi povesti viața și a-și ușura amarul din suflet. O văzusem stând la bar, mai devreme, și comandând shot-uri. Mi-am zis… “Uite, fata aia vrea să uite de ceva!”. Ora 4.00 spre 5.00, de dimineață. Toată lumea e deja obosită de dans și de prea mult alcool. Se apropie de mine… “Ce faci, ești bine?”. Îi zic că da și, cum nu aveam companie, o invit să se așeze lângă mine. “Sunt Loredana, să mă ierți, sunt cam beată”. Începe să îmi povestească cum a ajuns acolo împreună cu prietenele ei, care au plecat la o altă petrecere, ea rămânând singură să se îmbete. Îmi atinge mâna și îmi spune printre sughițuri… “Știi, eu sunt fată de oraș. Acum sunt cuminte, am un iubit”. Nu îi cerusem să se destăinuie dar, mă gândesc că dacă tot a început, să o las. “Câți ani îmi dai? Stai, nu-mi zice! Am 22, peste trei luni, împlinesc 23. Oh, futu-i viața mă-sii de viață!”. Îi apuc și eu mâna în chip de consolare și o întreb, uitându-mă în ochii ei, ce are pe suflet. Atunci începe năvala de sentimente… “Uite, părinții mei nu au bani. Am fost la școală ca tot omu’, am învățat ceva, da’ m-am plictisit. Ce dracu’, să mă apuc acum să fac vreo carieră, când n-am de niciunele? Așa că m-am gândit să-mi folosesc pizda, că tot arăt bine. Îs încă tânără, nu?”. Mă uit la ea, o privesc. Picioare, sâni, brunetă, ochi de un căprui care în lumina aceea băteau spre verde, buze cărnoase, ce mai… Un animal pur-sânge! “Mda, arăți!”, îi zic înghițind ușor în gol. Gata, ne-am împrietenit. Comandăm ospătăriței punk, care abia se mai mișca printre mese fără să se împiedice, niște shot-uri. Conversația începe să se lege cu ochi sticloși și respirație puțind a tărie. Începe să îmi povestească cum, după ce a terminat liceul, a întâlnit o verișoară mai mare decât ea cu vreo trei-patru ani. I-a zis “Fată, ești proastă, stai așa la mila lumii? Vino cu mine să faci niște bani dracu’, să tragi niște țoale pe tine! Nu vezi cât de săracă ești?!”. Și Loredana s-a dus. A ajuns mai întâi într-un apartament unde, chipurile, era o agenție de casting. Acolo i s-au făcut niște poze, cele mai multe dezbrăcată, pentru un așa zis “book” de prezentare. Spera să ajungă fotomodel. După nici câteva zile au sunat-o, zicându-i că s-a ivit un contract. S-a bucurat! Trebuia să meargă la munte, la Sinaia, în compania unui șmecher grec care să îi înlesnească un contract, să pozeze în nu stiu ce vestimentații, pentru o revistă. Țeapă. Au ajuns în camera de hotel, grecul îi spune să se dezbrace, iar apoi să o violeze pe toate părțile. Ea se lasă murdărită, cu o scârbă interioară afișată în tăcerea privirii. La sfârșit, bărbatul se îmbracă și îi lasă pe pat 300 de euro... “Ești bună de pulă fă, ne mai vedem!”. Făcea de acum parte dintr-o rețea de escorte. “În adâncul sufletului bănuiam în ce mă băgasem, dar parcă nu voiam să recunosc asta. Totuși, primii mei bănuți m-au bucurat”. Îmi vorbește de bani. Despre felul în care trebuia să îi dea jumătate din câștig, comision, agenției care o trimitea saptămânal să însoțească tot felul de clienți, marea lor majoritate străini. “Nu mă puteam plânge. Făceam bani, aveam tot ce-mi trebuie. Îi dădeam pe haine, pe chirie, că m-am mutat de la ai mei într-o garsonieră în Romană, iar de restul, îmi luam prafuri. Coca. Era singura care mă putea ține pe o linie de plutire”. Timp de vreo două-trei shot-uri și o bere, Loredana îmi povestește istoria vieții ei iar eu o ascult cuminte, încercând să o înțeleg, de parcă ar fi fost o foarte bună prietenă. Bea. Continuă să bea, și parcă nu se mai oprește. Țin minte că la un moment dat i-am zis ceva de genul… “Alcoolul îți anesteziază frigul din carne și amintirile singurătății dar ai grijă, nu-i cere să te ridice la cer, pentru că atunci te îngroapă sub pământ”. Habar n-am cum mi-a venit pe limbă exprimarea dar, probabil, simțeam într-un fel aceeași suferință cu a ei. Am stat împreună în acea noapte, până la sfârșitul programului când, beată criță, mi-a zis… “Eu cu tine m-aș fute fără niciun ban să știi… Uite așa, doar că ai stat să mă asculti. Hai lasă-mă să-ți dau și eu ceva bun!”. N-aveam chef de sex, așa că am refuzat-o și i-am chemat un taxi. De atunci am mai revăzut-o la câteva petreceri, când venise însoțită de prietenele ei, dar n-am mai apucat să stăm de vorbă, așa cum o făcusem în acea noapte. Ne salutam de la distanță și atât. O vreme nu a mai trecut pe la bar. Se făcuse ceva timp de când o cunoscusem, parcă mai mult de șase luni. Într-o zi, era după-amiază, mă îndreptam spre bar grăbindu-mă să mă văd cu niște clienți. Intrând pe Lipscani o zăresc pe fată cum mergea, abătută, pe celălalt trotuar. O strig… “Loredana, ce-i cu tine? Nu te-am mai văzut de ceva vreme…”. Se apropie, mă sărută pe obraz și începe să-mi spună… “Știi, tot ce îmi doream eu în viață era să am niște țoale mai de doamne-ajută și câțiva bani de cheltuială. N-am vrut nici mașini, nici case, nici averi. Am terminat-o cu trotuaru’ și am cunoscut un băiat. Mafiot omu’. Țigan, da' spălat. Îi plăcea de mine, și mi-am zis… Ce dracu’, decât să mă fut pe bani cu toți străinii, mai bine mi-o trag cu unu’ singur, și gata! Nu-l iubeam, cum să-l iubesc? Da-mi plăcea că-mi făcea toate poftele. I-am zis că vreau un salon de cosmetică și mi-a găsit urgent un spațiu la Răzoare. Făceam vacanțe la mare, la Mamaia, și în fiecare weekend mă scotea la cele mai fine restaurante. Mă simțeam și eu, în sfârșit, femeie! Într-o zi am întâlnit un băiat, Florin îl chema. Ospătar. Mi-a cam plăcut de el, ce să zic… Am ajuns să ne ardem în joacă și eu m-am îndrăgostit. Lulea! Azi așa, mâine așa, și am început să fim nedespărțiți. Între timp, țiganu’ meu a intrat la bănuieli. Și uite cum ne-a prins el pe amândoi și, din gelozie, lu’ Florin i-a tăiat limba, de săracu’ n-o să mai poată vorbi niciodată. Iar pe mine m-a băgat în spital, și o lună am stat la aparate”. A sfârșit prin a-mi spune că acum s-a întors la “sponsorul” ei, că are tot ce îi trebuie ...bani, salon, haine... însă îi lipsește ceva: dragostea. Îi zic să aibe grijă și îmi iau la revedere de la ea, grăbindu-mă și sperând că nu mă voi mai întâlni vreodată cu durerea ce-i apasă sufletul. Mă gândesc… “O dată ce intri rob, toată viața vei rămâne în robie!”
foto: captură din filmul "Une femme est une femme" regia Jean-Luc Godard
joi, 17 decembrie 2009
Accident
Conduceam mașina aia care, se zice, ar fi existat cândva, in copilarie. Fusese mereu parcată în fața casei cu brazi. Renault Gordini. În dreapta mea e mama. Ne dam pe un drum cu serpentine, probabil ca-i un vis c-un Transfăgărășan. O noapte cu vesmant de alb și negru. Se facea ca ninge. Adeseori am vise de culori dar acum, iata ca imaginile sunt dintr-o pelicula noir.
Șosea alunecoasă. Abia puteam controla direcția. Rotile îmi patinau de parca toata tractiunea statea pe spate. Si totusi, nici măcar de dragul mamei, nu-mi schimbasem cauciucurile tocite! Stai un pic, mama parca murise... Deci nu aveam de ce să-mi mai fac griji.
Mă privesc in retrovizioare. Apoi, două faruri cu faza mare aprinsă. Veneau din urma cu repeziciune, până când bolidul ajunse în paralel cu mine. Accelerez. E prea rapida senzatia, mai ales cand cobori. Incetinesc si ii ofer ei avantajul să mă depășească. Nimic! Tot în stânga mea, tot aceleași refleze cu ale mele. Am impresia ca-i o umbră, o replica la indigo.
Caut pe geam un pericol. Vreau un adevar pitit in habitaclul celeilate mașini, dar nimic si nimeni acolo. Mă așteptam la asta. Un semn de curbă periculoasă. Pișc frâna, ba chiar mai mult decât ar fi trebuit. Spatele mașinii se duce, si eu derapez. Fantoma din stânga, parca-mi da branci sa cad în rapa dinspre dreapta mamei. Rup parapetul din fier iar dupa asta evit o fractiune complet goala de continut. Aflu mai multe despre ce ar fi putut insemna aceasta in vreme ce simt ca ma rostogolesc in prapastie.
O frână de motor ar fi trebuit! Dar chiar și așa, tot nu-mi gaseam nicio scuză. Zaresc, cu capul în jos, luminile fantomei care se indepărtează, până ce rămân doar doua puncte roșii trezite într-o beznă de alb. Ne-am pravalit într-un uriaș scârțâit de fiare contorsionate. Trăiesc? Mama, tot lângă mine, nu zice nimic. Dedesubt zace un hău. Îmi dau seama după legănatul caroseriei, cum ne-am asezat într-un echilibru precar. Ne aflam pe o margine de stanca. Din cuvinte, imi curge-n cap sangele, cam așa… suspansul, din suspensia unui gol.
Legănatul ăla, cred ca mă sperie totusi, desi îmi place teribil. Gasesc în el ceva foarte inocent. Îi zic mamei să se elibereze. La fel incerc și eu. Ne zbatem printre cioburi, vrand să ne păstrăm cu orice chip echilibrul. Reusim sa ne strecurăm afara prin gaura geamului spart. Simtindu-ma salvat, mă scufund cu ochii sufletului pana intr-acolo, la fundul prăpastiei. As vrea să prind vie întreaga imagine, cu mine, in cel mai jos punct posibil, aproape mort. Da, adevărat, mașina stătea suspendată de un fir de par! Bolovanul pe care se asezase purta chip omenesc.
Sunt om. Deci am fost învățat să funcționez precum o masina, după falsul pricipiu al compensației: ochi pentru ochi!
Simt sete de razbunare. Fug deja, tai pădurea, numai sa prind din urmă naluca ce m-a trimis în vrie. Mie dor de actul de justiție, ca de un fel propriu de a-mi face lumină. Pe o șosea largă, itita din senin dintre copaci, ajung la stația de benzină. E sigura zona luminata. Fac autostop și îmi doresc să oprească timpul care sa ma duca tocmai la mașina aceea, ce-mi imortalizase drumul pe serpentine. Mă uit la toti, încetinesc trecand pe langa ei, încerc să recunosc pe careva drag. Mama, ah, am uitat iar de ea!
Imediat ce-mi sfărșesc gândul, oprește un autobuz, o cursa preorășenească. Acolo o inteleg din nou pe mama, trista, ghemuita pe scaun. Șoferul îmi deschide ușa: Urci? E ultima ta sansa. Alta data nu mai vine.
Nu știu încotro mă duc sau daca o voi mai prinde candva din urma pe masina aidoma mie, dar nici nu vreau să aflu asta chiar acum. Mi-e bine. Aproape că uit și de fantomă, cel puțin nu mă mai deranjează gândul că ma accidentase. Imaginea mea cu mama, deasupra prăpastiei, sta deja pierdută in imaginație. Mi-e și cald. Ultimul autobuz de noapte ma salvase din ratacire. La un aparat de radio, din mâna cuiva, aud o voce de ambulanta cum seamăna leit cu cea a unui prieten. Povestește printre randuri cum, imediat înainte, fusese un accident pe sosea. Scapase toata lumea. Cel care îl provocase, era deja prins gonind pe autostrada norilor.
Eu sunt viu. Deci uite ca s-a făcut dreptate! Adorm liniștit pe scaunul in care se intristase mai devreme mama si-mi port visele către un alt univers, pararel. Deschid ochii, trantit pe salteaua din dormitor. Deschid ochii și mă uit la cer. În suflet imi fulguiește. Sa însemne asta că mi se mai spală pacatul din mine, cu puțin alb? Astern de indata totul, cu negru.
Cosmetică și gadget-uri
La început a fost magia cuvântului. Mai apoi, o dată cu societatea de consum, vraja s-a trasformat în incantații publicitare. Și așa omul a devenit o ființă economică…
Societatea a stabilit standarde ale frumuseții exterioare iar cei care din natură nu se încadrează în tiparele sale, sunt ostracizați. Am perfecționat cosmetica materiei și operațiile estetice ale oglinzii noastre, pentru a elimina complexele pe care societatea însăși le naște, în detrimentul unei educații și evoluții ale spiritului uman.
Am reinventat continuu standarde de viață, prin acumulări materiale, pentru a uita de adevărata noastră natură.
Omul și-a creat propriul său mediu înconjurător, artificial, format din obiecte cărora le atribuie o natură funcțională. Generator de cerințe artificiale, el inventează în continuu funcții care să solicite o piață de desfacere a obiectelor sale nou create. Într-o societate bazată exclusiv pe consum, a construi devine sinonim cu a distruge. Grava suferință prin care trece o astfel de “cultură a bunurilor de consum”, o reprezintă drumul cu un singur sens de la fabrică la coșul de gunoi. Producem astfel un “frumos artificial”, care îl înlocuiește pe cel metafizic, lăsându-ne să ne bucurăm efemer de utilitatea de moment înrudită cu egocentrismul trupului nostru. Speranța supremă de la o astfel de societate kitsch poate fi aceea de a deveni ne-achizitivă, și atunci coșul de gunoi simbolizează reproducerea, renașterea păsării phoenix, și nu un abandon creativ. Consumând astfel timpul și materia în favoarea auto-cunoașterii prin procesul reproducției creative, și nu doar pentru lux și surplus.
Din kitsch-ul rațiunii, prin surplusul funcțiunii am generat criza consumului. Ne disputăm supremația prin numărul de obiecte care ne alcătuiesc universul artificial creat, atribuindu-ne sfere de influență pe care le postulăm ca și valori umane. Întrebuințăm oare rațional numărul de obiecte pe care le deținem, sau doar le achiziționăm spre a acumula și apoi a ne mări puterea de influență? Inventăm, prin publicitate, funcții noi, avem apoi cerințe noi care să ne satisfacă funcțiile nou născute. Ne angajăm în funcții de directori de creație, când, de fapt, Universul, a cărui creație suntem, nu are cum avea șefi. Creativitatea ne-o punem în slujba contului din bancă, fără a ține cont că ne distanțăm față de origini, în sensul pastișei. Ne numim brand-uri, în loc să recunoaștem că suntem oameni. Ne formăm o imagine compusă din obiectele pe care le afișăm, încercând să uităm cine suntem de fapt. În loc de sentimente, ne aglomerăm viața cu obiecte. Dar, oare, căte dintre ele ne servesc cu adevărat pentru a trăi? Personal, am renunțat la telefonul mobil, începând, din nou, a scrie.
Societatea a stabilit standarde ale frumuseții exterioare iar cei care din natură nu se încadrează în tiparele sale, sunt ostracizați. Am perfecționat cosmetica materiei și operațiile estetice ale oglinzii noastre, pentru a elimina complexele pe care societatea însăși le naște, în detrimentul unei educații și evoluții ale spiritului uman.
Am reinventat continuu standarde de viață, prin acumulări materiale, pentru a uita de adevărata noastră natură.
Omul și-a creat propriul său mediu înconjurător, artificial, format din obiecte cărora le atribuie o natură funcțională. Generator de cerințe artificiale, el inventează în continuu funcții care să solicite o piață de desfacere a obiectelor sale nou create. Într-o societate bazată exclusiv pe consum, a construi devine sinonim cu a distruge. Grava suferință prin care trece o astfel de “cultură a bunurilor de consum”, o reprezintă drumul cu un singur sens de la fabrică la coșul de gunoi. Producem astfel un “frumos artificial”, care îl înlocuiește pe cel metafizic, lăsându-ne să ne bucurăm efemer de utilitatea de moment înrudită cu egocentrismul trupului nostru. Speranța supremă de la o astfel de societate kitsch poate fi aceea de a deveni ne-achizitivă, și atunci coșul de gunoi simbolizează reproducerea, renașterea păsării phoenix, și nu un abandon creativ. Consumând astfel timpul și materia în favoarea auto-cunoașterii prin procesul reproducției creative, și nu doar pentru lux și surplus.
Din kitsch-ul rațiunii, prin surplusul funcțiunii am generat criza consumului. Ne disputăm supremația prin numărul de obiecte care ne alcătuiesc universul artificial creat, atribuindu-ne sfere de influență pe care le postulăm ca și valori umane. Întrebuințăm oare rațional numărul de obiecte pe care le deținem, sau doar le achiziționăm spre a acumula și apoi a ne mări puterea de influență? Inventăm, prin publicitate, funcții noi, avem apoi cerințe noi care să ne satisfacă funcțiile nou născute. Ne angajăm în funcții de directori de creație, când, de fapt, Universul, a cărui creație suntem, nu are cum avea șefi. Creativitatea ne-o punem în slujba contului din bancă, fără a ține cont că ne distanțăm față de origini, în sensul pastișei. Ne numim brand-uri, în loc să recunoaștem că suntem oameni. Ne formăm o imagine compusă din obiectele pe care le afișăm, încercând să uităm cine suntem de fapt. În loc de sentimente, ne aglomerăm viața cu obiecte. Dar, oare, căte dintre ele ne servesc cu adevărat pentru a trăi? Personal, am renunțat la telefonul mobil, începând, din nou, a scrie.
miercuri, 16 decembrie 2009
Timp
Se făcea că trăiam din nou în trecut, cândva înainte de 2012. Aveam iarăși în fața ochilor, fotografia aceea a lumii plăzmuite din carnea cărților de credit. Îi recunoșteam, în visul meu, claxonând prin trecutul aglomerației, sau înghesuindu-se în întunericul tunelului de metrou, de oriunde ar fi fost. Nu zâmbeau decât pozând în ipostaze. În rest, nu știau a zâmbi. Fuseseră învățați să nu o facă. Singurii care aveau acest drept erau șefii lor, dar nu cei cu biroul chiar de lângă al lor, din hala cea mare. Ci grangurii ăia mari, pe a căror ușă scria președinte, cei cu motorul arzând petrol în cilindrii scarii sociale, cei în fața cărora portarii se făceau a se face preș. Și ei, cei mici, voiau să fie mari, să poată zâmbi din belșug, să le fie dat voie să facă orice le-ar fi trecut prin cap, dincolo de geamurile mate ale unui birou sau ale unei vile cu piscină și garaj. Erau valorile supreme de atunci, ale celor mici, atinse de fiecare dintre cei ajunși un pic mai mari decât ei, pentru ca și acestora, la rându-le, treaptă după treaptă, societatea să le fi impus tiparele vieții prefabricate. Egalitatea unora cu alții îi mulțumea doar în momentul în care reușeau să pună piciorul pe aceeași treaptă cu a vecinilor de viață. În secunda următoare își aduceau din spate și celălalt picior, pe care să îl proptească mai sus cu un pas, în speranța de a-și depăși semenii. Trăiau în comparații. Parcă ar fi fost un spectacol cu o întrecere a unor maimuțe ce își copiau gesturile în timp ce se agățau de o scară rulantă.
Visul meu de acum funcționează precum un ceas cu mecanism, căruia trebuie să-i dau înainte timpul cu cel puțin un veac. Iar singura cale de a o face este să învârt butonul către înapoi, trecând prin minute și secole care mai au mai fost, pentru a ajunge într-un final la ora pe care mi-am propus să o setez. E un vis despre a aduce timpul către un prezent trăit în viitor, trecând printr-un trecut al inversului mișcării acelor de ceasornic. Sunt în anul 2009… Jumătate de zi sunt prizonierii birourilor muncii lor. Telefoane, întâlniri, ședințe, brief-uri, media plan-uri, munți de maculatură, lumina falsă și rece de neon, oxigenul de aer condiționat, respirații reciclate. Singurele lor bucurii reale din timpul orelor de program sunt fumatul, cafeaua și pauza de masă. Sunt unicele momente de respiro în care se pot simți oameni. Când pot sta împreună la o bârfă despre șef sau vreo colegă care și-o trage cu nu știu cine. Când își pot povesti între ei necazurile de acasă cu copilul pe care l-ar fi visat fotbalist ori politician, dacă el nu s-ar fi apucat de fumat iarbă la coțul blocului. Atunci își împărtășesc, la comun, vreo iubire ratată, care acum e înlocuită de un credit la bancă cu destinația bunurilor de consum, ori a excursiilor consumate deja de atâta exotism. Atunci se reface politica văzută în seara trecută la televizor, când, cu ochii cârpiți de somn, au mai avut totuși urechi să audă câteva schimburi de replici și înjurături dintre partidele societăților pe acțiuni ale unor doctrine prăfuite. Fără a fi avut vreodată opinii în afara celor de la coafor, sexul feminin al acestei generații schimbă informații, în chip de gest al vorbirii, despre rețete de mâncare, salariile vedetelor sau ale oricui, planuri de concediu, regimuri de slăbit ori mobilierul melaminat.
Grupul celor ce au deschis în adolescență vreo carte din programa școlară își zice elitist, la unison, că funcția pe care o exprimă cravata, costumul, servieta, laptop-ul, telefonul mobil și orice gadget existent ori pe cale de a se inventa, le dă dreptul de a putea mânui un univers. Aici se aud la scenă deschisă discuții despre branding-ul personal și de orice fel, responsabilități sociale, programe de coaching al managementului resurselor umane sau tehnici de manipulare neurolingvistică.
Mai mici sau mai mari, cu toții sunt prezenți pe coridoarele unei vieți transparente precum sticla ce învelește clădirile birourilor lor, în mijloacele de transport ale scurtei călătorii dintre o casă pe credit și o slujbă pe bani, la fiecare colț de clădire în care fumatul este interzis odată cu libertatea unei ființe umane mutilată de obligațiile contractului său cu societatea.
E tot 2009. Vine, implacabil, sfărșitul de săptămână. E sâmbătă. O pauză de lucru obținută prin seculare vărsări de sânge, de către sindicatul ființei social-economice. E ziua pentru grătar, reparat mașina, meci, gătit, spălat rufe, pescuit, vopsit balconul, călărie, parc, restaurant, dans, cumpărături, bere, televizor, spectacol. Da, spectacol! Unul pe măsura lumii care îl cere și, deci, îl inventează. Poezia, muzica, tragedia, dansul, pelicula, pensula, statui ale emoțiilor sufletului uman, sunt abandonate în puținul timp de week end de care se poate, bine, dispune. Acum, spectacolul caricaturii este oferit ca artă de vreun ceas și-o bere. Cultură-n hip și artă-n hopuri! Democratizarea artei la nivel de pub îmi aduce în prim plan comedii de stradă cu performeri erecți, care fac “stand up” către răgușala de karaoke a publicului.
E încă 2009. Am dat acum timpul înapoi cu 23 de ore, pentru a-mi potrivi ceasul să sune cu o oră înaintea imaginației unei ore ne-exacte. Dar mint! Eu nu am ceas. Timpul meu s-a deschis dintr-o clepsidră numită univers. În nisipul ăla mi-am întipărit pașii. Mă trezesc față în față cu un semafor care le arată culoarea roșie unui tramvai și unui Ferrari. Nu mai ezit! Traversez, încălcând orice regulă a circulației mărfurilor și cărnii. În viitorul meu nu există stopuri, iar culorile sunt ale inimii, prin vase comunicante cu scoarța cerebrală. Exist, dar altfel, și te aștept și pe tine dincolo de nisipuri.
foto: "el reloj del Conejo Blanco" - "White Rabbit's clock"
marți, 15 decembrie 2009
Teorie sau practică?
Caut la întâmplare, pe internet, sintagma “fără bani”. Google. Pe lângă știri despre cum guvernul, ori vreo altă instituție de stat, a rămas în imposibilitate de plată, sau despre cum se fură banii virtuali, găsesc tot soiul de sfaturi care-mi propun tehnici de a face câștiguri on-line. Multe dintre ele îmi arată metode posibile de valorificare a unui blog: http://www.tudormateescu.ro/cum-sa-castigi-bani-din-blog-un-ghid-complet/. Citesc și îmi zic… “Cum, oare, aș putea să-mi doresc să fac bani dintr-un blog care-și propune din start ideea contrară?!”.
Merg mai departe cu căutarea. Mă opresc asupra altei pagini, care îmi oferă o poveste de viață asemănătoare cu una trăită personal: http://deceblog.net/2009/01/teama-de-bani/. Sub titlul “Teama de bani” omul își exprimă de fapt nesiguranța, la nivel psihologic, pe care i-o creează lipsa banilor, oferind un exemplu cât se poate de comun – fumatul – ca dependență psihică ce trebuie întreținută, evident, cu bani. Din experiența personală spun însă, că în momentul în care frigiderul îți este complet gol, iar tu nu ai niciun ban în buzunar pentru a-ți lua ceva de mâncare, întreaga nevoie de a fuma o țigară, simțită până atunci acut în creier, dispare, lăsând locul uneia fiziologice – foamea. Și da, banii, provoacă frustrări la nivel mental, o teamă de a nu mai avea bani, cum scrie chiar omul în cauză, în măsura în care de la vârsta la care începem să conștientizăm lumea exterioară nouă, societatea ne predă conștiincios practica banului ca unic mijloc al existenței noastre.
Găsesc pe un blog un articol, care, sub titlul “Egalitarism și creativitate”, relatează povestea unor inventatori sau oameni de creație ce nu și-au orientat produsul creierului și spiritului propriu către cauze preponderent materiale, ci spre dorința de a fi puse în slujba oamenilor: http://downshiftingromania.blogspot.com/2009/11/egalitarism-si-creativitate.html. Rețin cu putere de exemplu numele lui Christopher Latham Sholes, inventatorul mașinii de scris și, implicit al tastaturii QWERTY. “Pianul literelor” ale cărui taste erau manufacturate inițial din fildeș, a putut fi oferit ca unealtă, omenirii, fără ca cel ce a avut acest vis să aibe vreo motivație financiară. Dincolo de aceste exemple, blog-ul, intitulat “Fericire fără bani” este o critică documentată la adresa consumerismului, propunând în schimb egalitarismul, ca și concept al progresului și creativității umane.
Descopăr, în fine, povestea unui britanic, Mark Boyle, fost om de afaceri, care timp de un an a trăit fără niciun ban. Pe scurt, omul a vândut tot ce agonisise în timpul cât a făcut parte din sistemul financiar, și-a cumpărat o rulotă și o bucată de pământ la marginea orașului Bristol, unde a început să cultive tot ceea ce avea nevoie pentru un trai: http://www.mirror.co.uk/news/top-stories/2009/11/25/meet-the-man-who-lived-on-no-cash-for-a-year-115875-21847674/. Ulterior propriei sale experiențe, a creeat o comunitate bazată pe noțiunea de “freeganism”, de fapt un anti-consumerism care aduce la zi o filosofie de viață, o alternativă a societății de consum, propunând în locul materialismului valori spirituale sau materiale precum generozitatea ori liberul schimb de produse și servicii: http://www.justfortheloveofit.org/blog-1125~how-do-you-see-money.
Am ales doar aceste câteva exemple, dintre nenumăratele care au rezultat căutării mele, fiindcă sunt, dincolo de teorie, întrebări și experiențe firești ale unor oameni.
M-am hotărât să dau naștere acestui blog, și să îl intitulez “fără-bani”, pentru a completa, prin propriile mele trăiri și căutări, o alternativă de viață, mai mult decât o ipoteză, extins conștientizată deja la nivelul planetei. Aceea de a încerca un mod de a trăi liber, neangrenat în sistemul economiei globale și globalizate, cea care acum este bazată exclusiv pe impunerea valorii de consumism, și dincolo de sclavia legiferată de bănci prin intermediul cărților de credit și al dobânzilor. Am făcut parte din acest sistem, în manieră activă, fiind în trecut un angajat al cărui scop unic de a merge la serviciu era ziua de plată iar mai apoi, încercând o afacere care s-a dovedit a nu fi compatibilă cu crezul de la care am pornit. Mi-am dat seama că scopul vieții mele nu este acela de a fi nevoit să mă lupt pentru subzistență, fiind obligat de către societatea actuală să mă încadrez într-o muncă, indiferent dacă aceasta îmi aduce sau nu o satisfacție. Cred că reușita unei munci depuse nu constă într-o recompensă materializată în bani, cât într-o bucurie de natură spirituală, aceea de a-mi vedea finalizat produsul implicării mele sufletești și fizice, în scopul de a-l putea oferi cu generozitate celor care au reală nevoie de el. Mă întreba cineva, mai deunăzi, ce m-aș face dacă aș vedea vreuna dintre poveștile scrise de mine pe blog, folosită de altcineva, asumându-și originalitatea ideii sau textului. I-am răspuns că ideile sunt menite să circule liber, ele nu îmi aparțin cu vreun drept de autor, chiar dacă eu sunt cel care le concretizează prin cuvinte, într-un text. La fel cum mă inspir, la rându-mi, din circulația mare de idei ale cărților, mă bucur, o dată ce acestea au fost trecute prin sita imaginației mele, când le văd preluate de către alții ca unelte pentru propria lor creativitate.
Revenind la tema blog-ului meu, mi-am propus să împărtășesc în scris celor interesați, subiecte ale vieții și gândirii mele cotidiene, în contextul în care am adoptat o altfel de viziune asupra traiului și trăirilor, comparativ cu cea pe care societatea și sistemul financiar mi-o impune ca standard. Nu pot spune că am eliminat complet banii ca și etalon de schimb pentru a-mi asigura cele necesare. Ar fi o minciună. Încerc însă a mă rezuma la strictul necesar care îmi trebuie pentru menținerea unei vieți în limite umane, adaptate secolului prezent. Îmi propun să elimin tot ceea ce nu reprezintă o “unealtă” de care să mă servesc pentru a-mi procura hrana materială și pe cea spirituală. Singurul lux pe care mi-l ofer este acela al bucuriei ființei mele atunci când conștientizez că pot deveni liber, începând să mă distanțez fată de sistemul care îmi oferă, ca unică variantă, înrobirea. Este un lux al calității spirituale, în ciuda cantității materiale induse publicitar acolo unde se află posibil golul sufletesc. Îmi construiesc un sistem în care pun în practică valori proprii, dincolo de cele social și economic impuse.
Teoria pe care mi-o notez pe acest blog este, în primul rând, o practică.
Merg mai departe cu căutarea. Mă opresc asupra altei pagini, care îmi oferă o poveste de viață asemănătoare cu una trăită personal: http://deceblog.net/2009/01/teama-de-bani/. Sub titlul “Teama de bani” omul își exprimă de fapt nesiguranța, la nivel psihologic, pe care i-o creează lipsa banilor, oferind un exemplu cât se poate de comun – fumatul – ca dependență psihică ce trebuie întreținută, evident, cu bani. Din experiența personală spun însă, că în momentul în care frigiderul îți este complet gol, iar tu nu ai niciun ban în buzunar pentru a-ți lua ceva de mâncare, întreaga nevoie de a fuma o țigară, simțită până atunci acut în creier, dispare, lăsând locul uneia fiziologice – foamea. Și da, banii, provoacă frustrări la nivel mental, o teamă de a nu mai avea bani, cum scrie chiar omul în cauză, în măsura în care de la vârsta la care începem să conștientizăm lumea exterioară nouă, societatea ne predă conștiincios practica banului ca unic mijloc al existenței noastre.
Găsesc pe un blog un articol, care, sub titlul “Egalitarism și creativitate”, relatează povestea unor inventatori sau oameni de creație ce nu și-au orientat produsul creierului și spiritului propriu către cauze preponderent materiale, ci spre dorința de a fi puse în slujba oamenilor: http://downshiftingromania.blogspot.com/2009/11/egalitarism-si-creativitate.html. Rețin cu putere de exemplu numele lui Christopher Latham Sholes, inventatorul mașinii de scris și, implicit al tastaturii QWERTY. “Pianul literelor” ale cărui taste erau manufacturate inițial din fildeș, a putut fi oferit ca unealtă, omenirii, fără ca cel ce a avut acest vis să aibe vreo motivație financiară. Dincolo de aceste exemple, blog-ul, intitulat “Fericire fără bani” este o critică documentată la adresa consumerismului, propunând în schimb egalitarismul, ca și concept al progresului și creativității umane.
Descopăr, în fine, povestea unui britanic, Mark Boyle, fost om de afaceri, care timp de un an a trăit fără niciun ban. Pe scurt, omul a vândut tot ce agonisise în timpul cât a făcut parte din sistemul financiar, și-a cumpărat o rulotă și o bucată de pământ la marginea orașului Bristol, unde a început să cultive tot ceea ce avea nevoie pentru un trai: http://www.mirror.co.uk/news/top-stories/2009/11/25/meet-the-man-who-lived-on-no-cash-for-a-year-115875-21847674/. Ulterior propriei sale experiențe, a creeat o comunitate bazată pe noțiunea de “freeganism”, de fapt un anti-consumerism care aduce la zi o filosofie de viață, o alternativă a societății de consum, propunând în locul materialismului valori spirituale sau materiale precum generozitatea ori liberul schimb de produse și servicii: http://www.justfortheloveofit.org/blog-1125~how-do-you-see-money.
Am ales doar aceste câteva exemple, dintre nenumăratele care au rezultat căutării mele, fiindcă sunt, dincolo de teorie, întrebări și experiențe firești ale unor oameni.
M-am hotărât să dau naștere acestui blog, și să îl intitulez “fără-bani”, pentru a completa, prin propriile mele trăiri și căutări, o alternativă de viață, mai mult decât o ipoteză, extins conștientizată deja la nivelul planetei. Aceea de a încerca un mod de a trăi liber, neangrenat în sistemul economiei globale și globalizate, cea care acum este bazată exclusiv pe impunerea valorii de consumism, și dincolo de sclavia legiferată de bănci prin intermediul cărților de credit și al dobânzilor. Am făcut parte din acest sistem, în manieră activă, fiind în trecut un angajat al cărui scop unic de a merge la serviciu era ziua de plată iar mai apoi, încercând o afacere care s-a dovedit a nu fi compatibilă cu crezul de la care am pornit. Mi-am dat seama că scopul vieții mele nu este acela de a fi nevoit să mă lupt pentru subzistență, fiind obligat de către societatea actuală să mă încadrez într-o muncă, indiferent dacă aceasta îmi aduce sau nu o satisfacție. Cred că reușita unei munci depuse nu constă într-o recompensă materializată în bani, cât într-o bucurie de natură spirituală, aceea de a-mi vedea finalizat produsul implicării mele sufletești și fizice, în scopul de a-l putea oferi cu generozitate celor care au reală nevoie de el. Mă întreba cineva, mai deunăzi, ce m-aș face dacă aș vedea vreuna dintre poveștile scrise de mine pe blog, folosită de altcineva, asumându-și originalitatea ideii sau textului. I-am răspuns că ideile sunt menite să circule liber, ele nu îmi aparțin cu vreun drept de autor, chiar dacă eu sunt cel care le concretizează prin cuvinte, într-un text. La fel cum mă inspir, la rându-mi, din circulația mare de idei ale cărților, mă bucur, o dată ce acestea au fost trecute prin sita imaginației mele, când le văd preluate de către alții ca unelte pentru propria lor creativitate.
Revenind la tema blog-ului meu, mi-am propus să împărtășesc în scris celor interesați, subiecte ale vieții și gândirii mele cotidiene, în contextul în care am adoptat o altfel de viziune asupra traiului și trăirilor, comparativ cu cea pe care societatea și sistemul financiar mi-o impune ca standard. Nu pot spune că am eliminat complet banii ca și etalon de schimb pentru a-mi asigura cele necesare. Ar fi o minciună. Încerc însă a mă rezuma la strictul necesar care îmi trebuie pentru menținerea unei vieți în limite umane, adaptate secolului prezent. Îmi propun să elimin tot ceea ce nu reprezintă o “unealtă” de care să mă servesc pentru a-mi procura hrana materială și pe cea spirituală. Singurul lux pe care mi-l ofer este acela al bucuriei ființei mele atunci când conștientizez că pot deveni liber, începând să mă distanțez fată de sistemul care îmi oferă, ca unică variantă, înrobirea. Este un lux al calității spirituale, în ciuda cantității materiale induse publicitar acolo unde se află posibil golul sufletesc. Îmi construiesc un sistem în care pun în practică valori proprii, dincolo de cele social și economic impuse.
Teoria pe care mi-o notez pe acest blog este, în primul rând, o practică.
duminică, 13 decembrie 2009
"Când viaţa îţi urmează literalmente pas cu pas ideile, atunci aceste idei nu mai aparţin cuiva..." Andrei Tarkovsky
Ideea filmului meu SACRIFICIUL provine încă din timpul de dinainte de NOSTALGHIA - primele notiţe şi schiţe au apărut pe când mă aflam încă în Uniunea Sovietică. În centru urma să stea destinul unui om bolnav de cancer, Alexander, care, prin faptul că aduce o jertfă, este vindecat de suferinţa sa. Începând de la acea versiune iniţială scrisă cu ani în urmă, ideea sacrificiului, a jertfei, m-a preocupat mereu devenind din ce în ce mai mult o parte a existenţei mele; ea a fost întărită şi de experienţele din primii ani de exil, dar trebuie să notez că aici, în străinătate, convingerile mele nu s-au schimbat deloc în esenţa lor - ele s-au dezvoltat, au fost confirmate, s-au adâncit pe mai departe, în acelaşi timp, planul ultimului meu film lua treptat contururi din ce în ce mai ferme, fără ca ideea fundamentală să se schimbe.
La întrebarea: ce anume mă fascinează atât de puternic în tema sacrificiului - sau a aducerii unei jertfe - pot răspunde fără ocol: ca om religios, mă interesează înainte de toate cel care este în stare să sacrifice, să aducă jertfă, fie pentru un principiu spiritual, fie spre a se salva pe sine însuşi, fie din amândouă motivele în acelaşi timp. Un asemenea pas presupune, bineînţeles, o deturnare fatală de la orice interes egoist, adică cel în cauză acţionează într-o stare existenţială aflată dincolo de orice logică "normală" a evenimentelor, desprins de lumea materială şi legile ei. Şi totuşi, sau poate tocmai de aceea, fapta sa generează schimbări perceptibile. Spaţiul în care se mişcă cel gata să sacrifice totul, ba chiar să se aducă jertfă pe sine însuşi, reprezintă un fel de replică la spaţiul experienţelor noastre empirice dar pentru aceasta nu este mai puţin real.
Au existat apoi momente care m-au adus pas cu pas mai aproape de realizarea practică a intenţiei de a turna un film mai mare cu tema sacrificiului. Cu cât mai presante deveneau experienţele mele cu materialismul de formulă occidentală şi cu cât vedeam dimensiunile suferinţei pe care le impune educaţia şi gândirea materialistă a acelei părţi a umanităţii atinse de ea - acele psihoze ce pot fi întâlnite peste tot şi care nu sunt altceva decât o expresie a incapacităţii omului modern de a înţelege de ce viaţa şi-a pierdut pentru el orice farmec, de ce îi apare tot mai mult ca veştejită, absurdă şi sufocant de strâmtă -, cu atât mai puternic simţeam nevoia de a mă apuca de acest film. Căci unul din aspectele întoarcerii omului la o viaţă normală, spirituală, este după părerea mea atitudinea sa faţă de sine însuşi: sau trăieşti existenţa unui consumator dependent de evoluţiile tehnologice şi materiale şi dedicat orbeşte pretinsului progres, sau te reîntorci la responsabilitatea spirituală care atunci, însă, nu mai este valabilă doar pentru tine însuţi ci şi pentru alţii. Exact aici - în pasul conştient făcut în direcţia responsabilităţii faţă de societate şi ceea ce se petrece în ea şi cu ea - este cu putinţă ceea ce numim îndeobşte "sacrificiu", realizarea reprezentării creştine a jertfirii de sine, a jertfelniciei. Strict vorbind şi dus până la ultimele consecinţe, aceasta înseamnă că un om care nu resimte în el însuşi, într-o cât de mică măsură, capacitatea de a se jertfi pentru un altul sau pentru o cauză, a încetat de a mai fi om. El este pe cale de a-şi schimba viaţa în existenţa unui robot ce funcţionează mecanic.
Desigur, sunt conştient că ideea de sacrificiu este astăzi orice altceva numai iubită nu - aproape nimeni nu mai tânjeşte după faptul de a-şi sacrifica viaţa pentru altul sau pentru ceva anume. Decisive rămân, însă, consecinţele inexorabile ale acestei atitudini: pierderea caracterului personal al existenţei umane în favoarea unui egocentrism cu atât mai bine conturat cu cât determină deja deopotrivă nenumărate relaţii interumane, cât şi atitudinea unor întregi grupuri ale populaţiei în convieţuirea lor cu altele, învecinate, şi, mai cu seamă, pierderea până şi a ultimei posibilităţi rămase de a face loc evoluţiilor spirituale în locul "progresului" material şi, prin aceasta, de a face iarăşi cu putinţă o existenţă demnă.
Cât de mult este pradă materialismului lumea civilizată o poate evidenţia un singur exemplu. Foamea poate fi înlăturată fără efort cu bani. Aceluiaşi mecanism - bani contra marfă - i se supune însă şi cel care, deprimat sau disperat, se încredinţează unui psihiatru: el plăteşte pentru şedinţă, îşi uşurează sufletul în schimbul banilor şi, acolo unde e cu putinţă, se simte mai bine, comparabil întru totul cu cel ce-şi cumpără "iubire" într-un bordel, măcar că şi iubirea poate fi tot atât de puţin câştigată pe bani ca şi pacea sufletească.
Ca formă, noul meu film este o parabolă: relatează evenimente ce pot fi interpretate în mod foarte diferit pentru că ele nu reflectă doar realitatea ci sunt pline şi de un sens precis. Primul concept purta numele VRĂJITOAREA şi preconiza drept centru al acţiunii strania vindecare a unui bărbat bolnav incurabil căruia medicul casei îi dezvăluise adevărul întreg şi îngrozitor despre sfârşitul său aparent inevitabil. Bolnavul îşi înţelege situaţia; disperat, recunoaşte că e condamnat la moarte. Într-o zi sună la uşa casei lui cineva. În faţa lui stă - prototipul lui Otto, poştaşul din SACRIFICIUL - un om care îi aduce mesajul, absurd după aprecierile obişnuite, că el, Alexander, trebuie să se ducă la o femeie înzestrată cu puteri magice miraculoase, şi să se culce cu ea. Bolnavul ascultă şi experiază astfel harul divin al tămăduirii lui pe care, curând după aceasta, medicul, prietenul său, i-l confirmă surprins: este deplin sănătos. Atunci însă apare brusc acea femeie, vrăjitoarea; ea stă afară în ploaie şi în acel moment se petrece din nou ceva neînţeles. Alexander îşi părăseşte de dragul ei casa impunătoare şi frumoasă, se rupe de existenţa sa anterioară, se îmbracă asemenea unui vagabond cu un palton uzat şi pleacă de acolo împreună cu femeia.
Aceasta e pe scurt istoria unui sacrificiu dar şi a unei salvări; ea înseamnă, sper, că Alexander a fost salvat, că, asemenea figurii din versiunea definitivă a filmului turnat în 1985 în Suedia, experiază o tămăduire într-un sens mult mai cuprinzător decât este exprimată în eliberarea de o boală, chiar dacă mortală, în acest caz tămăduirea printr-o femeie.
Remarcabil este apoi faptul că în timp ce în imaginaţia mea, figurile filmului - mai exact spus ale primului proiect al filmului - se schimbau iar acţiunea devenea pe ansamblu mai densă şi structurată, acest proces treptat şi desfăşurat în mare măsură independent de circumstanţe exterioare şi prescripţii precise, a dobândit nu doar o anume viaţă proprie, ci a pătruns şi în viaţa mea personală, a început aşa-zicând să o programeze. Încă de la lucrările pregătitoare pentru NOSTALGHIA nu scăpăm de senzaţia că acest film proiectează o parte din propriul meu destin. Dacă plecăm de la scenariu, atunci Gorceakov, figura principală a filmului, voia iniţial să rămână numai pentru scurt timp în Italia, însă se îmbolnăveşte şi moare acolo; pe scurt, el nu renunţă să se întoarcă în patria sa, Rusia, pentru că nu ar mai vrea să se întoarcă - destinul hotărăşte astfel pentru el. Nici eu nu m-am gândit niciodată să rămân în Italia după încheierea turnărilor. Cu atât mai iritantă a fost atunci şi experienţa că şi eu, ca şi Gorceakov, ascultasem de un fel de voinţă mai înaltă. Această experienţă a fost întărită de moartea lui Soloniţîn, actorul principal al tuturor filmelor mele: el urma să joace nu numai rolul lui Gorceakov din NOSTALGHIA ci şi - faptul fusese planificat de mult - pe Alexander din VRĂJITOAREA. Anatoli Soloniţîn a murit de aceeaşi boală care schimbă viaţa lui Alexander şi căreia, astăzi, un an mai târziu, i-am căzut pradă şi eu.
Ce înseamnă toate astea? Nu ştiu. Pot să precizez doar atât: o imagine poetică pe care o imaginez cândva, devine posibilitate concretă, tangibilă, se materializează şi dobândeşte, că vreau eu sau nu, influenţă asupra vieţii mele. Fireşte, relaţiile cu o astfel de realitate apărută fără nici o contribuţie conştientă dar care totuşi îşi are originea în lumea reprezentărilor celui pe care ea mai apoi îl bântuie pe nesimţite, sunt orice altceva decât un lucru plăcut, din contră - te simţi ca un instrument sau o minge, încetezi de a mai fi o persoană în sensul autonom, responsabil, eşti într-o anume măsură înjumătăţit, te simţi ca un mediu, nu mai dispui cu totul de tine însuţi. Când viaţa îţi urmează literalmente pas cu pas ideile, atunci aceste idei nu mai aparţin cuiva, sunt doar mesaje pe care le primeşti şi transmiţi mai departe.
Astfel că are dreptate Puşkin care socotea că orice poet, orice artist adevărat e împotriva voii lui un profet. El însuşi a suferit cumplit de acest rol predestinat lui. Capacitatea de a vedea în viitor şi de a-l putea prezice îi apărea drept cel mai cumplit dintre toate darurile de care poate dispune omul. Superstiţios, el observa semne şi indicii cărora le atribuia de fiecare dată o semnificaţie de destin. Chemat la Moscova în timpul revoltei decembriştilor, el s-a întors de îndată din drum când un iepure îi tăiase calea şi în acest chip a scăpat de execuţie. Una din poeziile lui vorbeşte despre chinurile profetice, despre inevitabilitatea misiunii de a fi ca artist şi profet. Atunci când versurile lui, de multă vreme uitate, mi-au venit iarăşi în minte în legătură cu experienţele ultimilor ani, ele au dobândit pentru mine, cuvânt de cuvânt, semnificaţia, unei revelaţii şi mi-a apărut limpede că nu poetul singur a ţinut condeiul atunci când a scris în 1826 poemul Prorok: Păşeam cu duhul chinuit / Prin reci pustiuri neguroase; / La o răspântie s-a ivit / Un serafim cu aripi şase. / C-un deget lin, adietor, / Mi-atinse pleoapele uşor: / Profetici ochi mării deodată / Ca vulturoaica speriată. / Urechea mi-a atins abia, / Şi-un vuiet s-a stârnit în ea: / Şi auzit-am cum vibrează / Tot cerul, îngerii zburând / Şi monştrii-n fund de mări trecând / Mlădiţele cum germinează / Şi limba ce greşit-a mult. / Apoi din gură el mi-a smuls / Vicleana limbă dezmăţată, / Şi limba ce-o luase drept / De la un şarpe înţelept / Mi-a-nfipt cu mâna-nsângerată. / Din piept, cu spada rotocol / El smulse inima-mi afară / Şi-n gaura din pieptul gol / Vârât-a jar cu-aprinsă pară. / Ca mort zăceam în ţărnă eu / Când glăsuit-a Dumnezeu: / - "Proroc, ascultă: tot pământul / Şi mările să ocoleşti, / Ca voia Mea să împlineşti, / Şi inimile omeneşti / Tu le aprinde cu cuvântul!" [Traducere de George Lesnea: Puşkin, Versuri, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964, p. 183-l85.]
Spre deosebire de filmele mele anterioare, SACRIFICIUL, chiar dacă a păstrat caracterul poetic al celorlalte lucrări, este mult mai accentuat dramatic. Într-un anume sens, construcţia şi dispoziţia filmelor mele mai vechi ar putea fi numită impresionistă; episoadele lor sunt, cu câteva excepţii, scoase într-un mod cu totul uzual din viaţă: sunt autentice şi, de aceea, pot fi urmărite de spectator. În pregătirea noului film nu m-am limitat la prelucrarea desfăşurării unor acţiuni episodice după modele reale şi după legile dramaturgiei. Construcţia filmului şi enunţul lui poetic se intersectează mult mai puternic decât în cazul filmelor anterioare. Prin aceasta, structura întregului a devenit mai complicată şi poartă în ea însăşi marca unei forme poetic-parabolice. În timp ce în NOSTALGHIA aproape că nu exista evoluţie dramatică - singurele episoade dramatice sunt cearta cu Eugenia, autoincendierea lui Domenico şi scenele finale, întreita încercare a lui Gorceakov de a purta o luminare aprinsă prin bazinul termal gol - în SACRIFICIUL figurile individuale apar ca şi caractere între care se ajunge la conflicte, care presează spre un deznodământ final. Poziţiile lor se schimbă, atitudinile lor se schimbă şi ele. Oricum, încă din NOSTALGHIA, Domenico avea în comun cu Alexander, eroul din SACRIFICIUL, capacitatea unor acţiuni al căror impuls e de natură pur spirituală şi care semnalizează schimbări. Acţiunea amândurora poartă toate semnele caracteristice ale unei jertfe, numai că în cazul lui Domenico această jertfă nu aduce nici un rezultat vizibil.
Altfel, din contră, în noul meu film, Alexander, un om ce trăieşte în starea unei descurajări eterne, odinioară actor, până ce, obosit de continua schimbare, hotărăşte să-şi schimbe viaţa, el, care adulmecă instinctiv pericolul tehnologiilor moderne care ameninţă orice spiritualitate şi în loc de aceasta caută tăcerea pentru ca mai apoi să se regăsească pentru acţiune, acest om face pe spectator să participe la efectele jertfei sale, ce-i drept nu în acel sens superficial în care mulţi regizori actuali îl degradează pe cel ce intră în sala de cinematograf la rangul de simplu martor ocular. Potrivit formei parabolice, tot ceea ce se petrece în SACRIFICIUL permite o serie întreagă de interpretări. Există mai multe lecturi diferite iar acest lucru s-a aflat întru totul în intenţiile mele - căci nu vreau să impun nimănui o anume soluţie, deşi, fireşte, am propria mea concepţie despre întreg. O interpretare orientată spre univocitate ar merge însă împotriva structurii interne a filmului. Cu toate acestea, este inevitabil ca fiecare să interpreteze ceea ce vede din perspectiva lui şi să încerce să desfacă conexiunile complexe în contradicţii. Oamenii orientaţi religios pot vedea în rugăciunea lui Alexander motivul amânării catastrofei nucleare - răspunsul lui Dumnezeu la chemarea unui om hotărât pentru o convertire probabilă, şi care rupe toate punţile în urma lui, ba chiar îşi distruge casa proprie şi e gata să se despartă de fiul lui pe care-l idolatrizează. Spectatorilor înclinaţi mistic spre suprasensibil, scena centrală care explică tot restul, le va apărea probabil întâlnirea cu vrăjitoarea Maria, în vreme ce pentru alţii cu certitudine n-a existat nici un război atomic: pentru ei totul se joacă în fantezia bolnavă a unui excentric pe jumătate nebun, închis - drept consecinţă inevitabilă a conduitei sale - în ospiciu, fără ca lumea să mai ia act de el după aceea.
În realitatea pe care o creează filmul însă, totul apare la sfârşit altfel decât la început. Scena iniţială şi cea finală, udarea pomului uscat (pentru mine o imagine sensibilă a creaţiei) marchează puncte între care desfăşurarea evenimentelor dezvoltă o dinamică proprie din ce în ce mai puternică. Nu numai că la sfârşit Alexander se dovedeşte a fi superior tuturor celorlalţi, chiar şi doctorul, un necioplit primitiv plesnind de sănătate, de descendenţă simplă, care s-a lăsat făcut de familia lui Alexander aproape un sclav al acesteia, se schimbă la sfârşit atât de mult încât recunoaşte atmosfera înveninată ce domneşte în familie cu toate energiile ei negative şi o poate numi pe numele ei, ba chiar încearcă să se sustragă ei definitiv hotărându-se în mod radical să emigreze în Australia. Chiar şi Adelaide, soţia egocentrică a lui Alexander, câştigă prin schimbarea raporturilor ei cu Iulia, servitoarea, o nouă dimensiune umană.
Însă dincolo de aceasta, Adelaide rămâne până la sfârşit o figură absolut tragică, o femeie care înăbuşă în jurul ei toate semnele de individualitate şi personalitate, şi oprimă fără să vrea de fapt, pe ceilalţi oameni, inclusiv pe bărbatul ei. Ea nu este în stare să reflecteze, suferă de aspiritualitate, iar aceasta o face să posede în ascuns şi forţe distructive. Într-un anume sens, ea este cauza tragediei lui Alexander. Pe cât de puţin se interesează în fond de ceilalţi, pe atât de mult urmează instinctului ei agresiv de autoafirmare şi autoconfirmare. Câmpul ei de percepţie e prea mic ca ea să poată recunoaşte dincolo de el o altă lume şi, chiar dacă ar vedea-o, n-ar putea-o înţelege.
Figura opusă Adelaidei este smerit-modesta, acţionând cel mai adesea timid şi nesigur, Maria care face un serviciu cu ziua în casa lui Alexander. Între ea şi stăpâna casei orice apropiere apare la început imposibilă - şi cum ar putea fi altfel? Apoi se ajunge la acea întâlnire nocturnă după care Alexander nu mai poate trăi ca mai înainte: în faţa catastrofei ce stă să izbucnească el trăieşte iubirea acestei femei simple ca pe un dar al lui Dumnezeu care justifică întreg destinul său. Miracolul de care-şi dă seama, îl transformă.
N-a fost uşor să găsesc actorul optim pentru fiecare din cele opt roluri ale filmului, dar sunt convins că în cele din urmă s-a ajuns la o ocupare ideală a lor cu actori ce s-au identificat total cu caracterele acţiunii de teatru intim. La turnări n-au existat mari dificultăţi tehnice sau de alt gen, cu excepţia celei care, la sfârşit, a pus sub semnul întrebării o mare parte a eforturilor noastre, ba chiar a părut să le anuleze cu totul umplându-i pe participanţi de disperare: pe când turnam scena în care Alexander îşi dădea foc la casă, camera s-a defectat. Când s-a petrecut defecţiunea, casa era deja în flăcări şi ardea sub ochii noştri fără ca să putem opri focul şi să putem înregistra această scenă atât de importantă - patru luni de muncă încordată şi costisitoare păreau zădărnicite definitiv. Faptul că mai apoi, în câteva zile numai, a apărut o a doua casă din scânduri şi buşteni, aidoma ca două picături de apă cu cea arsă, s-a învecinat cu miracolul - o altă dovadă de ce sunt oamenii în stare dacă cred în ceva -, însă tensiunea incredibil de puternică sub care ne aflam toţi a dispărut abia atunci când am înregistrat cu o altă cameră scena incendiului de la un capăt la altul, după scenariu. Plini de fericire şi ca eliberaţi ne-am aruncat unii în braţele celorlalţi. A fost un moment în care am înţeles încă o dată cât de puternică a fost coeziunea echipei noastre.
Pot exista în SACRIFICIUL scene, secvenţele de vis sau chiar şi cele cu pomul veştejit şi uscat, cărora le revine, din anumite puncte de vedere psihologice şi cu referire la diferitele posibilităţi de soluţionare ale parabolei, un rol-cheie chiar şi în plan vizual, mai mare decât în cea în care Alexander îşi împlineşte văzut făgăduinţa dată înaintea lui Dumnezeu, atunci când îşi incendiază casa. Dar de la bun început mi-am propus să-l implic emoţional pe spectator în această acţiune aparent absurdă, lipsită de sens, a unui om ce consideră păcat tot ceea ce nu e absolut necesar vieţii. Publicul trebuie să ia parte în mod nemijlocit la acest act pretins nebunesc, ba chiar să-l trăiască în timpul lui real, mistuit în acelaşi timp de conştiinţa bolnavă a lui Alexander, şi aşa se face că, acesta este, cu cele şase minute ale lui, cel mai lung cadru din filmul meu, poate chiar cel mai lung din istoria filmului.
E scena în care tăcerea lui Alexander se traduce în faptă: "La început a fost cuvântul, dar tu taci, eşti mut ca un peşte", spune Alexander la început băiatului său care, constrâns la muţenie după o operaţie la gât, ascultă povestea despre pomul uscat de pe munte pe care i-o povesteşte tatăl său în plimbarea lor pe malul mării. La sfârşit, sub impresia ştirii despre iminenta ameninţare a unui război nuclear, depune el însuşi un legământ al tăcerii: "... şi voi fi mut, nu voi mai vorbi cu nimeni niciodată, renunţ la tot ce mă leagă de această viaţă. Ajută, Doamne, şi voi face tot ceea ce am făgăduit că voi face!"
Faptul că Dumnezeu îl ascultă pe Alexander, că îl ia ad literam, este o consecinţă pe cât de cumplită, pe atât de mângâietoare. Cumplită întrucât, ca urmare practică a legământului său, Alexander se îndepărtează definitiv de lumea căreia i-a aparţinut până atunci şi prin aceasta îşi pierde nu numai legătura cu familia sa ci şi - ceea ce, cel puţin în ochii oamenilor din anturajul lui, este şi mai rău încă - orice fel de etalon de măsură comun cu normele morale tradiţionale. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, Alexander este pentru mine figura unui ales al lui Dumnezeu, menit să demaşte înaintea întregii lumi mecanismele existenţei ce ne ameninţă, ne distrug viaţa şi ne-o corup iremediabil şi fără posibilitate de vindecare, şi să ne cheme la convertire - ultima posibilitate de salvare ce există pentru umanitate.
Aleşi ai lui Dumnezeu, chemaţi de Dumnezeu sunt până într-un anumit grad şi ceilalţi, poştaşul Otto, poate un instrument al Providenţei divine ce colecţionează întâmplări misterioase, inexplicabile, un om despre care nimeni nu ştie precis de unde vine şi cum a ajuns în acest loc în care, într-adevăr, se întâmplă atât de multe lucruri inexplicabile. Apoi, băiatul lui Alexander, dar şi Maria, vrăjitoarea - pentru ei toţi viaţa e plină de miracole neînţelese, ei se mişcă într-o lume imaginară în locul uneia reale, sunt orice altceva decât empirici sau pragmatici. Nimeni dintre ei nu crede în ceea ce poate atinge cu mâna, toţi se încred mai degrabă în imaginile lumii închipuirii lor. Tot ceea ce ei fac se abate în mod straniu de la modelele de comportare normală şi dispun de daruri atribuite în vechea Rusie, Sfinţilor Nebuni (iurodivi). Aceşti oameni conduceau, prin însăşi înfăţişarea lor exterioară de pelerini şi cerşetori jerpeliţi, privirea celor ce trăiau în relaţiile unei existenţe "ordonate" asupra existenţei acelei alte lumi pline de preziceri, jertfe mântuitoare şi minuni, dincolo de orice reguli inteligibile şi raţionale. Numai arta a mai păstrat un rest din această lume.
În măsura în care şi-a pierdut credinţa, cea mai mare parte a umanităţii civilizate şi-a pierdut şi înţelegerea pentru miracol - astăzi nu mai suntem în stare să ne punem speranţele în schimbări surprinzătoare, ce contrazic orice logică a experienţei, în desfăşurarea evenimentelor sau în procesele percepţiei şi conştiinţei, şi cu atât mai puţin încă suntem pregătiţi să îngăduim pătrunderea unor reprogramări enigmatice, inexplicabile, de acest gen, în viaţa noastră şi să ne încredem în forţa lor transformatoare. Uscăciunii spirituale ce pătrunde odată cu aceste deficite i s-ar pune deja o anumită stavilă dacă fiecare om ar înţelege că nu-şi poate croi căile după bunul plac şi la libera sa apreciere, ci că, mai degrabă, el trebuie să acţioneze în dependenţă de Creator şi să se supună voinţei Acestuia. Fapt este că actualmente chiar şi confruntarea cu simplele probleme etic-morale are puţină căutare, şi în nici un caz în film, ba chiar deloc în film. Cu zece, cincisprezece ani în urmă exista un public mai mare şi mai receptiv la aşa ceva, astăzi, din contră, majoritatea filmelor sunt doar marfă, pelicule de celuloid luminate electric cu care se pot câştiga bani. Numai câţiva, foarte puţini producători şi instituţii sunt gata să sprijine filmul de autor, filmul cel mai pretenţios din punct de vedere artistic, şi să zăgăzuiască prin aceasta măcar excrescenţele gândirii în termeni de profit ce se tălăzuieşte în jurul lui.
Din acest punct de vedere SACRIFICIUL poate fi înţeles, chiar dacă mai degrabă în treacăt, ca un refuz al cinematografului comercial practicat de dragul lui însuşi. Mult mai important, însă, mi se pare faptul că filmul meu nu ia poziţie pentru sau contra vreunui fenomen particular al modului de gândire şi viaţă modern, am vrut mai degrabă să dezvelesc pe de-a întregul caracterul problematic şi să ating izvoarele astupate ale existenţei noastre. Imaginile, impresiile vizuale, o pot face mai bine decât cuvintele, mai ales în timpul nostru în care cuvântul şi-a pierdut dimensiunea lui incantatorie, şi-a pierdut rolul său magic. Cuvintele degenerează din ce în ce mai mult în vorbărie goală, ele nu mai semnifică nimic - aceasta e experienţa lui Alexander. Suntem sufocaţi de informaţii, dar mesajele esenţiale, mesajele cele mai importante care ne-ar putea schimba viaţa, nu mai ajung până la noi.
Mai este atunci loc pentru speranţă, în ciuda a toate, în ciuda viziunii "marii linişti" de care vorbeşte APOCALIPSA (8,1)? Răspunsul îl dă poate vechea legendă despre udarea răbdurie, stăruitoare a unui pom uscat, pe care am prelucrat-o în filmul până acum cel mai important pentru mine. Fiindcă monahului care a cărat ani de zile, şi împotriva oricărei raţiuni, găleată după găleată pe munte, şi care credea concret şi neclintit în lucrarea minunată a lui Dumnezeu, într-o bună zi i s-a putut descoperi şi o astfel de minune - ramurile uscate înverziseră peste noapte.
Andrei Tarkovsky
La întrebarea: ce anume mă fascinează atât de puternic în tema sacrificiului - sau a aducerii unei jertfe - pot răspunde fără ocol: ca om religios, mă interesează înainte de toate cel care este în stare să sacrifice, să aducă jertfă, fie pentru un principiu spiritual, fie spre a se salva pe sine însuşi, fie din amândouă motivele în acelaşi timp. Un asemenea pas presupune, bineînţeles, o deturnare fatală de la orice interes egoist, adică cel în cauză acţionează într-o stare existenţială aflată dincolo de orice logică "normală" a evenimentelor, desprins de lumea materială şi legile ei. Şi totuşi, sau poate tocmai de aceea, fapta sa generează schimbări perceptibile. Spaţiul în care se mişcă cel gata să sacrifice totul, ba chiar să se aducă jertfă pe sine însuşi, reprezintă un fel de replică la spaţiul experienţelor noastre empirice dar pentru aceasta nu este mai puţin real.
Au existat apoi momente care m-au adus pas cu pas mai aproape de realizarea practică a intenţiei de a turna un film mai mare cu tema sacrificiului. Cu cât mai presante deveneau experienţele mele cu materialismul de formulă occidentală şi cu cât vedeam dimensiunile suferinţei pe care le impune educaţia şi gândirea materialistă a acelei părţi a umanităţii atinse de ea - acele psihoze ce pot fi întâlnite peste tot şi care nu sunt altceva decât o expresie a incapacităţii omului modern de a înţelege de ce viaţa şi-a pierdut pentru el orice farmec, de ce îi apare tot mai mult ca veştejită, absurdă şi sufocant de strâmtă -, cu atât mai puternic simţeam nevoia de a mă apuca de acest film. Căci unul din aspectele întoarcerii omului la o viaţă normală, spirituală, este după părerea mea atitudinea sa faţă de sine însuşi: sau trăieşti existenţa unui consumator dependent de evoluţiile tehnologice şi materiale şi dedicat orbeşte pretinsului progres, sau te reîntorci la responsabilitatea spirituală care atunci, însă, nu mai este valabilă doar pentru tine însuţi ci şi pentru alţii. Exact aici - în pasul conştient făcut în direcţia responsabilităţii faţă de societate şi ceea ce se petrece în ea şi cu ea - este cu putinţă ceea ce numim îndeobşte "sacrificiu", realizarea reprezentării creştine a jertfirii de sine, a jertfelniciei. Strict vorbind şi dus până la ultimele consecinţe, aceasta înseamnă că un om care nu resimte în el însuşi, într-o cât de mică măsură, capacitatea de a se jertfi pentru un altul sau pentru o cauză, a încetat de a mai fi om. El este pe cale de a-şi schimba viaţa în existenţa unui robot ce funcţionează mecanic.
Desigur, sunt conştient că ideea de sacrificiu este astăzi orice altceva numai iubită nu - aproape nimeni nu mai tânjeşte după faptul de a-şi sacrifica viaţa pentru altul sau pentru ceva anume. Decisive rămân, însă, consecinţele inexorabile ale acestei atitudini: pierderea caracterului personal al existenţei umane în favoarea unui egocentrism cu atât mai bine conturat cu cât determină deja deopotrivă nenumărate relaţii interumane, cât şi atitudinea unor întregi grupuri ale populaţiei în convieţuirea lor cu altele, învecinate, şi, mai cu seamă, pierderea până şi a ultimei posibilităţi rămase de a face loc evoluţiilor spirituale în locul "progresului" material şi, prin aceasta, de a face iarăşi cu putinţă o existenţă demnă.
Cât de mult este pradă materialismului lumea civilizată o poate evidenţia un singur exemplu. Foamea poate fi înlăturată fără efort cu bani. Aceluiaşi mecanism - bani contra marfă - i se supune însă şi cel care, deprimat sau disperat, se încredinţează unui psihiatru: el plăteşte pentru şedinţă, îşi uşurează sufletul în schimbul banilor şi, acolo unde e cu putinţă, se simte mai bine, comparabil întru totul cu cel ce-şi cumpără "iubire" într-un bordel, măcar că şi iubirea poate fi tot atât de puţin câştigată pe bani ca şi pacea sufletească.
Ca formă, noul meu film este o parabolă: relatează evenimente ce pot fi interpretate în mod foarte diferit pentru că ele nu reflectă doar realitatea ci sunt pline şi de un sens precis. Primul concept purta numele VRĂJITOAREA şi preconiza drept centru al acţiunii strania vindecare a unui bărbat bolnav incurabil căruia medicul casei îi dezvăluise adevărul întreg şi îngrozitor despre sfârşitul său aparent inevitabil. Bolnavul îşi înţelege situaţia; disperat, recunoaşte că e condamnat la moarte. Într-o zi sună la uşa casei lui cineva. În faţa lui stă - prototipul lui Otto, poştaşul din SACRIFICIUL - un om care îi aduce mesajul, absurd după aprecierile obişnuite, că el, Alexander, trebuie să se ducă la o femeie înzestrată cu puteri magice miraculoase, şi să se culce cu ea. Bolnavul ascultă şi experiază astfel harul divin al tămăduirii lui pe care, curând după aceasta, medicul, prietenul său, i-l confirmă surprins: este deplin sănătos. Atunci însă apare brusc acea femeie, vrăjitoarea; ea stă afară în ploaie şi în acel moment se petrece din nou ceva neînţeles. Alexander îşi părăseşte de dragul ei casa impunătoare şi frumoasă, se rupe de existenţa sa anterioară, se îmbracă asemenea unui vagabond cu un palton uzat şi pleacă de acolo împreună cu femeia.
Aceasta e pe scurt istoria unui sacrificiu dar şi a unei salvări; ea înseamnă, sper, că Alexander a fost salvat, că, asemenea figurii din versiunea definitivă a filmului turnat în 1985 în Suedia, experiază o tămăduire într-un sens mult mai cuprinzător decât este exprimată în eliberarea de o boală, chiar dacă mortală, în acest caz tămăduirea printr-o femeie.
Remarcabil este apoi faptul că în timp ce în imaginaţia mea, figurile filmului - mai exact spus ale primului proiect al filmului - se schimbau iar acţiunea devenea pe ansamblu mai densă şi structurată, acest proces treptat şi desfăşurat în mare măsură independent de circumstanţe exterioare şi prescripţii precise, a dobândit nu doar o anume viaţă proprie, ci a pătruns şi în viaţa mea personală, a început aşa-zicând să o programeze. Încă de la lucrările pregătitoare pentru NOSTALGHIA nu scăpăm de senzaţia că acest film proiectează o parte din propriul meu destin. Dacă plecăm de la scenariu, atunci Gorceakov, figura principală a filmului, voia iniţial să rămână numai pentru scurt timp în Italia, însă se îmbolnăveşte şi moare acolo; pe scurt, el nu renunţă să se întoarcă în patria sa, Rusia, pentru că nu ar mai vrea să se întoarcă - destinul hotărăşte astfel pentru el. Nici eu nu m-am gândit niciodată să rămân în Italia după încheierea turnărilor. Cu atât mai iritantă a fost atunci şi experienţa că şi eu, ca şi Gorceakov, ascultasem de un fel de voinţă mai înaltă. Această experienţă a fost întărită de moartea lui Soloniţîn, actorul principal al tuturor filmelor mele: el urma să joace nu numai rolul lui Gorceakov din NOSTALGHIA ci şi - faptul fusese planificat de mult - pe Alexander din VRĂJITOAREA. Anatoli Soloniţîn a murit de aceeaşi boală care schimbă viaţa lui Alexander şi căreia, astăzi, un an mai târziu, i-am căzut pradă şi eu.
Ce înseamnă toate astea? Nu ştiu. Pot să precizez doar atât: o imagine poetică pe care o imaginez cândva, devine posibilitate concretă, tangibilă, se materializează şi dobândeşte, că vreau eu sau nu, influenţă asupra vieţii mele. Fireşte, relaţiile cu o astfel de realitate apărută fără nici o contribuţie conştientă dar care totuşi îşi are originea în lumea reprezentărilor celui pe care ea mai apoi îl bântuie pe nesimţite, sunt orice altceva decât un lucru plăcut, din contră - te simţi ca un instrument sau o minge, încetezi de a mai fi o persoană în sensul autonom, responsabil, eşti într-o anume măsură înjumătăţit, te simţi ca un mediu, nu mai dispui cu totul de tine însuţi. Când viaţa îţi urmează literalmente pas cu pas ideile, atunci aceste idei nu mai aparţin cuiva, sunt doar mesaje pe care le primeşti şi transmiţi mai departe.
Astfel că are dreptate Puşkin care socotea că orice poet, orice artist adevărat e împotriva voii lui un profet. El însuşi a suferit cumplit de acest rol predestinat lui. Capacitatea de a vedea în viitor şi de a-l putea prezice îi apărea drept cel mai cumplit dintre toate darurile de care poate dispune omul. Superstiţios, el observa semne şi indicii cărora le atribuia de fiecare dată o semnificaţie de destin. Chemat la Moscova în timpul revoltei decembriştilor, el s-a întors de îndată din drum când un iepure îi tăiase calea şi în acest chip a scăpat de execuţie. Una din poeziile lui vorbeşte despre chinurile profetice, despre inevitabilitatea misiunii de a fi ca artist şi profet. Atunci când versurile lui, de multă vreme uitate, mi-au venit iarăşi în minte în legătură cu experienţele ultimilor ani, ele au dobândit pentru mine, cuvânt de cuvânt, semnificaţia, unei revelaţii şi mi-a apărut limpede că nu poetul singur a ţinut condeiul atunci când a scris în 1826 poemul Prorok: Păşeam cu duhul chinuit / Prin reci pustiuri neguroase; / La o răspântie s-a ivit / Un serafim cu aripi şase. / C-un deget lin, adietor, / Mi-atinse pleoapele uşor: / Profetici ochi mării deodată / Ca vulturoaica speriată. / Urechea mi-a atins abia, / Şi-un vuiet s-a stârnit în ea: / Şi auzit-am cum vibrează / Tot cerul, îngerii zburând / Şi monştrii-n fund de mări trecând / Mlădiţele cum germinează / Şi limba ce greşit-a mult. / Apoi din gură el mi-a smuls / Vicleana limbă dezmăţată, / Şi limba ce-o luase drept / De la un şarpe înţelept / Mi-a-nfipt cu mâna-nsângerată. / Din piept, cu spada rotocol / El smulse inima-mi afară / Şi-n gaura din pieptul gol / Vârât-a jar cu-aprinsă pară. / Ca mort zăceam în ţărnă eu / Când glăsuit-a Dumnezeu: / - "Proroc, ascultă: tot pământul / Şi mările să ocoleşti, / Ca voia Mea să împlineşti, / Şi inimile omeneşti / Tu le aprinde cu cuvântul!" [Traducere de George Lesnea: Puşkin, Versuri, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964, p. 183-l85.]
Spre deosebire de filmele mele anterioare, SACRIFICIUL, chiar dacă a păstrat caracterul poetic al celorlalte lucrări, este mult mai accentuat dramatic. Într-un anume sens, construcţia şi dispoziţia filmelor mele mai vechi ar putea fi numită impresionistă; episoadele lor sunt, cu câteva excepţii, scoase într-un mod cu totul uzual din viaţă: sunt autentice şi, de aceea, pot fi urmărite de spectator. În pregătirea noului film nu m-am limitat la prelucrarea desfăşurării unor acţiuni episodice după modele reale şi după legile dramaturgiei. Construcţia filmului şi enunţul lui poetic se intersectează mult mai puternic decât în cazul filmelor anterioare. Prin aceasta, structura întregului a devenit mai complicată şi poartă în ea însăşi marca unei forme poetic-parabolice. În timp ce în NOSTALGHIA aproape că nu exista evoluţie dramatică - singurele episoade dramatice sunt cearta cu Eugenia, autoincendierea lui Domenico şi scenele finale, întreita încercare a lui Gorceakov de a purta o luminare aprinsă prin bazinul termal gol - în SACRIFICIUL figurile individuale apar ca şi caractere între care se ajunge la conflicte, care presează spre un deznodământ final. Poziţiile lor se schimbă, atitudinile lor se schimbă şi ele. Oricum, încă din NOSTALGHIA, Domenico avea în comun cu Alexander, eroul din SACRIFICIUL, capacitatea unor acţiuni al căror impuls e de natură pur spirituală şi care semnalizează schimbări. Acţiunea amândurora poartă toate semnele caracteristice ale unei jertfe, numai că în cazul lui Domenico această jertfă nu aduce nici un rezultat vizibil.
Altfel, din contră, în noul meu film, Alexander, un om ce trăieşte în starea unei descurajări eterne, odinioară actor, până ce, obosit de continua schimbare, hotărăşte să-şi schimbe viaţa, el, care adulmecă instinctiv pericolul tehnologiilor moderne care ameninţă orice spiritualitate şi în loc de aceasta caută tăcerea pentru ca mai apoi să se regăsească pentru acţiune, acest om face pe spectator să participe la efectele jertfei sale, ce-i drept nu în acel sens superficial în care mulţi regizori actuali îl degradează pe cel ce intră în sala de cinematograf la rangul de simplu martor ocular. Potrivit formei parabolice, tot ceea ce se petrece în SACRIFICIUL permite o serie întreagă de interpretări. Există mai multe lecturi diferite iar acest lucru s-a aflat întru totul în intenţiile mele - căci nu vreau să impun nimănui o anume soluţie, deşi, fireşte, am propria mea concepţie despre întreg. O interpretare orientată spre univocitate ar merge însă împotriva structurii interne a filmului. Cu toate acestea, este inevitabil ca fiecare să interpreteze ceea ce vede din perspectiva lui şi să încerce să desfacă conexiunile complexe în contradicţii. Oamenii orientaţi religios pot vedea în rugăciunea lui Alexander motivul amânării catastrofei nucleare - răspunsul lui Dumnezeu la chemarea unui om hotărât pentru o convertire probabilă, şi care rupe toate punţile în urma lui, ba chiar îşi distruge casa proprie şi e gata să se despartă de fiul lui pe care-l idolatrizează. Spectatorilor înclinaţi mistic spre suprasensibil, scena centrală care explică tot restul, le va apărea probabil întâlnirea cu vrăjitoarea Maria, în vreme ce pentru alţii cu certitudine n-a existat nici un război atomic: pentru ei totul se joacă în fantezia bolnavă a unui excentric pe jumătate nebun, închis - drept consecinţă inevitabilă a conduitei sale - în ospiciu, fără ca lumea să mai ia act de el după aceea.
În realitatea pe care o creează filmul însă, totul apare la sfârşit altfel decât la început. Scena iniţială şi cea finală, udarea pomului uscat (pentru mine o imagine sensibilă a creaţiei) marchează puncte între care desfăşurarea evenimentelor dezvoltă o dinamică proprie din ce în ce mai puternică. Nu numai că la sfârşit Alexander se dovedeşte a fi superior tuturor celorlalţi, chiar şi doctorul, un necioplit primitiv plesnind de sănătate, de descendenţă simplă, care s-a lăsat făcut de familia lui Alexander aproape un sclav al acesteia, se schimbă la sfârşit atât de mult încât recunoaşte atmosfera înveninată ce domneşte în familie cu toate energiile ei negative şi o poate numi pe numele ei, ba chiar încearcă să se sustragă ei definitiv hotărându-se în mod radical să emigreze în Australia. Chiar şi Adelaide, soţia egocentrică a lui Alexander, câştigă prin schimbarea raporturilor ei cu Iulia, servitoarea, o nouă dimensiune umană.
Însă dincolo de aceasta, Adelaide rămâne până la sfârşit o figură absolut tragică, o femeie care înăbuşă în jurul ei toate semnele de individualitate şi personalitate, şi oprimă fără să vrea de fapt, pe ceilalţi oameni, inclusiv pe bărbatul ei. Ea nu este în stare să reflecteze, suferă de aspiritualitate, iar aceasta o face să posede în ascuns şi forţe distructive. Într-un anume sens, ea este cauza tragediei lui Alexander. Pe cât de puţin se interesează în fond de ceilalţi, pe atât de mult urmează instinctului ei agresiv de autoafirmare şi autoconfirmare. Câmpul ei de percepţie e prea mic ca ea să poată recunoaşte dincolo de el o altă lume şi, chiar dacă ar vedea-o, n-ar putea-o înţelege.
Figura opusă Adelaidei este smerit-modesta, acţionând cel mai adesea timid şi nesigur, Maria care face un serviciu cu ziua în casa lui Alexander. Între ea şi stăpâna casei orice apropiere apare la început imposibilă - şi cum ar putea fi altfel? Apoi se ajunge la acea întâlnire nocturnă după care Alexander nu mai poate trăi ca mai înainte: în faţa catastrofei ce stă să izbucnească el trăieşte iubirea acestei femei simple ca pe un dar al lui Dumnezeu care justifică întreg destinul său. Miracolul de care-şi dă seama, îl transformă.
N-a fost uşor să găsesc actorul optim pentru fiecare din cele opt roluri ale filmului, dar sunt convins că în cele din urmă s-a ajuns la o ocupare ideală a lor cu actori ce s-au identificat total cu caracterele acţiunii de teatru intim. La turnări n-au existat mari dificultăţi tehnice sau de alt gen, cu excepţia celei care, la sfârşit, a pus sub semnul întrebării o mare parte a eforturilor noastre, ba chiar a părut să le anuleze cu totul umplându-i pe participanţi de disperare: pe când turnam scena în care Alexander îşi dădea foc la casă, camera s-a defectat. Când s-a petrecut defecţiunea, casa era deja în flăcări şi ardea sub ochii noştri fără ca să putem opri focul şi să putem înregistra această scenă atât de importantă - patru luni de muncă încordată şi costisitoare păreau zădărnicite definitiv. Faptul că mai apoi, în câteva zile numai, a apărut o a doua casă din scânduri şi buşteni, aidoma ca două picături de apă cu cea arsă, s-a învecinat cu miracolul - o altă dovadă de ce sunt oamenii în stare dacă cred în ceva -, însă tensiunea incredibil de puternică sub care ne aflam toţi a dispărut abia atunci când am înregistrat cu o altă cameră scena incendiului de la un capăt la altul, după scenariu. Plini de fericire şi ca eliberaţi ne-am aruncat unii în braţele celorlalţi. A fost un moment în care am înţeles încă o dată cât de puternică a fost coeziunea echipei noastre.
Pot exista în SACRIFICIUL scene, secvenţele de vis sau chiar şi cele cu pomul veştejit şi uscat, cărora le revine, din anumite puncte de vedere psihologice şi cu referire la diferitele posibilităţi de soluţionare ale parabolei, un rol-cheie chiar şi în plan vizual, mai mare decât în cea în care Alexander îşi împlineşte văzut făgăduinţa dată înaintea lui Dumnezeu, atunci când îşi incendiază casa. Dar de la bun început mi-am propus să-l implic emoţional pe spectator în această acţiune aparent absurdă, lipsită de sens, a unui om ce consideră păcat tot ceea ce nu e absolut necesar vieţii. Publicul trebuie să ia parte în mod nemijlocit la acest act pretins nebunesc, ba chiar să-l trăiască în timpul lui real, mistuit în acelaşi timp de conştiinţa bolnavă a lui Alexander, şi aşa se face că, acesta este, cu cele şase minute ale lui, cel mai lung cadru din filmul meu, poate chiar cel mai lung din istoria filmului.
E scena în care tăcerea lui Alexander se traduce în faptă: "La început a fost cuvântul, dar tu taci, eşti mut ca un peşte", spune Alexander la început băiatului său care, constrâns la muţenie după o operaţie la gât, ascultă povestea despre pomul uscat de pe munte pe care i-o povesteşte tatăl său în plimbarea lor pe malul mării. La sfârşit, sub impresia ştirii despre iminenta ameninţare a unui război nuclear, depune el însuşi un legământ al tăcerii: "... şi voi fi mut, nu voi mai vorbi cu nimeni niciodată, renunţ la tot ce mă leagă de această viaţă. Ajută, Doamne, şi voi face tot ceea ce am făgăduit că voi face!"
Faptul că Dumnezeu îl ascultă pe Alexander, că îl ia ad literam, este o consecinţă pe cât de cumplită, pe atât de mângâietoare. Cumplită întrucât, ca urmare practică a legământului său, Alexander se îndepărtează definitiv de lumea căreia i-a aparţinut până atunci şi prin aceasta îşi pierde nu numai legătura cu familia sa ci şi - ceea ce, cel puţin în ochii oamenilor din anturajul lui, este şi mai rău încă - orice fel de etalon de măsură comun cu normele morale tradiţionale. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, Alexander este pentru mine figura unui ales al lui Dumnezeu, menit să demaşte înaintea întregii lumi mecanismele existenţei ce ne ameninţă, ne distrug viaţa şi ne-o corup iremediabil şi fără posibilitate de vindecare, şi să ne cheme la convertire - ultima posibilitate de salvare ce există pentru umanitate.
Aleşi ai lui Dumnezeu, chemaţi de Dumnezeu sunt până într-un anumit grad şi ceilalţi, poştaşul Otto, poate un instrument al Providenţei divine ce colecţionează întâmplări misterioase, inexplicabile, un om despre care nimeni nu ştie precis de unde vine şi cum a ajuns în acest loc în care, într-adevăr, se întâmplă atât de multe lucruri inexplicabile. Apoi, băiatul lui Alexander, dar şi Maria, vrăjitoarea - pentru ei toţi viaţa e plină de miracole neînţelese, ei se mişcă într-o lume imaginară în locul uneia reale, sunt orice altceva decât empirici sau pragmatici. Nimeni dintre ei nu crede în ceea ce poate atinge cu mâna, toţi se încred mai degrabă în imaginile lumii închipuirii lor. Tot ceea ce ei fac se abate în mod straniu de la modelele de comportare normală şi dispun de daruri atribuite în vechea Rusie, Sfinţilor Nebuni (iurodivi). Aceşti oameni conduceau, prin însăşi înfăţişarea lor exterioară de pelerini şi cerşetori jerpeliţi, privirea celor ce trăiau în relaţiile unei existenţe "ordonate" asupra existenţei acelei alte lumi pline de preziceri, jertfe mântuitoare şi minuni, dincolo de orice reguli inteligibile şi raţionale. Numai arta a mai păstrat un rest din această lume.
În măsura în care şi-a pierdut credinţa, cea mai mare parte a umanităţii civilizate şi-a pierdut şi înţelegerea pentru miracol - astăzi nu mai suntem în stare să ne punem speranţele în schimbări surprinzătoare, ce contrazic orice logică a experienţei, în desfăşurarea evenimentelor sau în procesele percepţiei şi conştiinţei, şi cu atât mai puţin încă suntem pregătiţi să îngăduim pătrunderea unor reprogramări enigmatice, inexplicabile, de acest gen, în viaţa noastră şi să ne încredem în forţa lor transformatoare. Uscăciunii spirituale ce pătrunde odată cu aceste deficite i s-ar pune deja o anumită stavilă dacă fiecare om ar înţelege că nu-şi poate croi căile după bunul plac şi la libera sa apreciere, ci că, mai degrabă, el trebuie să acţioneze în dependenţă de Creator şi să se supună voinţei Acestuia. Fapt este că actualmente chiar şi confruntarea cu simplele probleme etic-morale are puţină căutare, şi în nici un caz în film, ba chiar deloc în film. Cu zece, cincisprezece ani în urmă exista un public mai mare şi mai receptiv la aşa ceva, astăzi, din contră, majoritatea filmelor sunt doar marfă, pelicule de celuloid luminate electric cu care se pot câştiga bani. Numai câţiva, foarte puţini producători şi instituţii sunt gata să sprijine filmul de autor, filmul cel mai pretenţios din punct de vedere artistic, şi să zăgăzuiască prin aceasta măcar excrescenţele gândirii în termeni de profit ce se tălăzuieşte în jurul lui.
Din acest punct de vedere SACRIFICIUL poate fi înţeles, chiar dacă mai degrabă în treacăt, ca un refuz al cinematografului comercial practicat de dragul lui însuşi. Mult mai important, însă, mi se pare faptul că filmul meu nu ia poziţie pentru sau contra vreunui fenomen particular al modului de gândire şi viaţă modern, am vrut mai degrabă să dezvelesc pe de-a întregul caracterul problematic şi să ating izvoarele astupate ale existenţei noastre. Imaginile, impresiile vizuale, o pot face mai bine decât cuvintele, mai ales în timpul nostru în care cuvântul şi-a pierdut dimensiunea lui incantatorie, şi-a pierdut rolul său magic. Cuvintele degenerează din ce în ce mai mult în vorbărie goală, ele nu mai semnifică nimic - aceasta e experienţa lui Alexander. Suntem sufocaţi de informaţii, dar mesajele esenţiale, mesajele cele mai importante care ne-ar putea schimba viaţa, nu mai ajung până la noi.
Mai este atunci loc pentru speranţă, în ciuda a toate, în ciuda viziunii "marii linişti" de care vorbeşte APOCALIPSA (8,1)? Răspunsul îl dă poate vechea legendă despre udarea răbdurie, stăruitoare a unui pom uscat, pe care am prelucrat-o în filmul până acum cel mai important pentru mine. Fiindcă monahului care a cărat ani de zile, şi împotriva oricărei raţiuni, găleată după găleată pe munte, şi care credea concret şi neclintit în lucrarea minunată a lui Dumnezeu, într-o bună zi i s-a putut descoperi şi o astfel de minune - ramurile uscate înverziseră peste noapte.
Andrei Tarkovsky
Scrii Soare
Până acum nu ți-am scris vreun rând, deși mi-aș fi dorit să o fac, de foarte multe ori. Mă tot întrebam ce aș putea să-ți scriu după tot ce a fost și s-a sfârșit. O lungă perioadă am fost tentat să-ți umplu o scrisoare de lacrimi și regrete din iubire. Am vrut să cânt în versuri “Stella Maris”, strălucirea cerului pe care l-am născut împreună, lanterna care ne-a călăuzit lumina puținului nostru timp. Altădată, când îți priveam cu dor fotografiile, aș fi vrut să-ți povestesc cum e fără tine, de când am început a nu mai fi amândoi. Știi.. Voiam să-ți rostesc fiecare sărut gol din viața mea de după noi, imaginându-mi cum că nimic altceva, în afara unei mari distanțe în spațiu, nu s-a petrecut. Mă trezeam uneori după un somn de după amiază și îmi aduceam aminte de vremea când mă culcam dimineața, iar tu, venind acasă, mă găseai încă dormind, sau abia trezit. Sau de nopțile în care nu eram lângă tine și mă strigai aproape prin somn, să vin în brațele tale, iar eu, de dincolo, îți răspundeam cu amăgiri pe care te făceai că le crezi. Și mai treceau vreo două ore… Și îți auzeam picioarele desculțe prin dormitor, cum se îndreaptă spre mine în vis, iar tu te așezai cuminte în fotoliul crem rugându-mă cu toată dragostea ochilor să-ți vin alături.
Sorb ultimele două lingurițe din ness-ul pe care l-am cumpărat atunci când, de fiecare dată, nu aveam în casă cafea. Și îmi aduc aminte de primul nostru ceai, cel din cafeneaua galbenă, la masa unde aveam ochi doar pentru iubire. Când toate mâinile noastre se țineau de mână.
Compun acum, după un an în care ne-am iubit și despărțit, scrisoarea pe care n-am știut a ți-o scrie altădată. E cea a unui suflet a cărui cheie n-am știut a-ți dărui-o vreodată. Iar acum, chiar dacă lucrurile sunt așezate, chiar dacă fiecare dintre noi doi este doar o amintire a dragostei celuilalt, vreau să-ți dăruiesc această cheie pe care nu ai avut-o, dar pe care ți-ai dorit-o atât de mult. E mâna mea stângă, cea pe care refuzam să ți-o întind, atunci când aveai mare nevoie de ea să-ți mângâie sufletul. E cheia pe care am ținut-o, cu egoism, ascunsă undeva în buzunarul interior al unui costum călcat cu mintea peste suflet. Am regăsit-o după o perioadă de zbucium interior, de durere pe care nu o cunoșteam decât așa cum o văzusem arătând purtată de ceilalți. Eu însumi am căutat această cheie mult timp, și, deși bănuiam calea simplă de a ajunge la ascunzătoarea în care o pitisem, am preferat să orbecăi prin noapte și să mă joc un v-ați ascunselea cu carne vie tăiată din mine și tine. Te întrebam cine ești, dar urlam de fapt la mine, oricine aș fi fost. Am trăit o jumătate de viață sub semnul, voit inversat, al îndoielilor și al temerilor. M-am zbătut între un adevăr imaginar și unul, pe care nu voiam să îl cred, văzut cu ochii simțămintelor. Cheia echilibrului dintre minte și suflet, nu o lăsam să-mi deschidă poarta spiritului, și nici nu știam ce e acela. Am bătut beat de durere la oricare altă ușă, în afara celei larg deschise către o iubire așternută la picioare. M-am bătut cu mine însumi, noaptea, prin secții de poliție, pentru a-mi așterne, medalia orgoliului de tinichea, ca ofrandă, pe soclul falsei statui pe care mi-o construisem. Mi-am alungat la gunoi sufletul, din palmele cu care încercai în zadar să-l îngrijești.
La un moment dat, brusc, s-a răsturnat ceva în viața mea de până atunci. Iar eu, eram pesemne pregătit, căci am acceptat cu un bun venit această ruptură, cu toate că știam că ea îmi va aduce adâncă suferință. M-am așezat gol pe pământul chiliei mele de penitență și rugă de la etajul 10, în așteptarea răsăritului unui soare pe care numai în copilărie îl simțisem, luminând interior. Am început a-mi învinge pe rând propriile frici, spunându-mi că o dată ce am adorat lumina nu voi mai avea de ce să mă tem vreodată de întuneric. În noapte am început să mă bucur de puterea razelor adunate din zi iar în singurătate, de înțelesul vorbelor pe care le aștern pe măsură ce le aflu. Mi-am făcut o nouă grădină a plimbărilor mele, cea de lângă magnolia pe care aștept să o văd într-o zi înflorită. Am încetat să îmi mai vând iluziile prin cârciumi, găsind că sunt mult mai fericit să-mi ofer trăirile unui răsărit din somn. Spun, de fapt, că am renunțat la multe dintre cele care mi se păreau în trecut a fi confortabile, avantaje strict materiale, supunându-mă conștient la această acută suferință. Doar așa am reușit să întrevăd răspunsul întrebării obsesiv repetate… “Cine?”.
Îmi doresc ca prin această singură scrisoare pe care ți-am scris-o vreodată, la un timp ce a mai estompat din rănile despărțirii noastre, să îți pot da ceva, mai mult decât o recunoaștere a faptului că am greșit cu bună știință. Vreau să îți dăruiesc aceste cuvinte pe care le trăiesc înainte de a le scrie, în semn de bucurie pentru reușita de a mă face să deschid larg ochii. Și să văd ceea ce obturam prin ceața aceea trasă în trecut peste suflet. Îți spuneam demult, la telefon, că mi-am pierdut aripile. Cred că la vremea aceea știam doar să plutesc, comod, peste norii gândirii! Au început să îmi crească aripi noi cu care acum iau primele lecții de zbor adevărat, singur, dar la lumină. E soare.
Sorb ultimele două lingurițe din ness-ul pe care l-am cumpărat atunci când, de fiecare dată, nu aveam în casă cafea. Și îmi aduc aminte de primul nostru ceai, cel din cafeneaua galbenă, la masa unde aveam ochi doar pentru iubire. Când toate mâinile noastre se țineau de mână.
Compun acum, după un an în care ne-am iubit și despărțit, scrisoarea pe care n-am știut a ți-o scrie altădată. E cea a unui suflet a cărui cheie n-am știut a-ți dărui-o vreodată. Iar acum, chiar dacă lucrurile sunt așezate, chiar dacă fiecare dintre noi doi este doar o amintire a dragostei celuilalt, vreau să-ți dăruiesc această cheie pe care nu ai avut-o, dar pe care ți-ai dorit-o atât de mult. E mâna mea stângă, cea pe care refuzam să ți-o întind, atunci când aveai mare nevoie de ea să-ți mângâie sufletul. E cheia pe care am ținut-o, cu egoism, ascunsă undeva în buzunarul interior al unui costum călcat cu mintea peste suflet. Am regăsit-o după o perioadă de zbucium interior, de durere pe care nu o cunoșteam decât așa cum o văzusem arătând purtată de ceilalți. Eu însumi am căutat această cheie mult timp, și, deși bănuiam calea simplă de a ajunge la ascunzătoarea în care o pitisem, am preferat să orbecăi prin noapte și să mă joc un v-ați ascunselea cu carne vie tăiată din mine și tine. Te întrebam cine ești, dar urlam de fapt la mine, oricine aș fi fost. Am trăit o jumătate de viață sub semnul, voit inversat, al îndoielilor și al temerilor. M-am zbătut între un adevăr imaginar și unul, pe care nu voiam să îl cred, văzut cu ochii simțămintelor. Cheia echilibrului dintre minte și suflet, nu o lăsam să-mi deschidă poarta spiritului, și nici nu știam ce e acela. Am bătut beat de durere la oricare altă ușă, în afara celei larg deschise către o iubire așternută la picioare. M-am bătut cu mine însumi, noaptea, prin secții de poliție, pentru a-mi așterne, medalia orgoliului de tinichea, ca ofrandă, pe soclul falsei statui pe care mi-o construisem. Mi-am alungat la gunoi sufletul, din palmele cu care încercai în zadar să-l îngrijești.
La un moment dat, brusc, s-a răsturnat ceva în viața mea de până atunci. Iar eu, eram pesemne pregătit, căci am acceptat cu un bun venit această ruptură, cu toate că știam că ea îmi va aduce adâncă suferință. M-am așezat gol pe pământul chiliei mele de penitență și rugă de la etajul 10, în așteptarea răsăritului unui soare pe care numai în copilărie îl simțisem, luminând interior. Am început a-mi învinge pe rând propriile frici, spunându-mi că o dată ce am adorat lumina nu voi mai avea de ce să mă tem vreodată de întuneric. În noapte am început să mă bucur de puterea razelor adunate din zi iar în singurătate, de înțelesul vorbelor pe care le aștern pe măsură ce le aflu. Mi-am făcut o nouă grădină a plimbărilor mele, cea de lângă magnolia pe care aștept să o văd într-o zi înflorită. Am încetat să îmi mai vând iluziile prin cârciumi, găsind că sunt mult mai fericit să-mi ofer trăirile unui răsărit din somn. Spun, de fapt, că am renunțat la multe dintre cele care mi se păreau în trecut a fi confortabile, avantaje strict materiale, supunându-mă conștient la această acută suferință. Doar așa am reușit să întrevăd răspunsul întrebării obsesiv repetate… “Cine?”.
Îmi doresc ca prin această singură scrisoare pe care ți-am scris-o vreodată, la un timp ce a mai estompat din rănile despărțirii noastre, să îți pot da ceva, mai mult decât o recunoaștere a faptului că am greșit cu bună știință. Vreau să îți dăruiesc aceste cuvinte pe care le trăiesc înainte de a le scrie, în semn de bucurie pentru reușita de a mă face să deschid larg ochii. Și să văd ceea ce obturam prin ceața aceea trasă în trecut peste suflet. Îți spuneam demult, la telefon, că mi-am pierdut aripile. Cred că la vremea aceea știam doar să plutesc, comod, peste norii gândirii! Au început să îmi crească aripi noi cu care acum iau primele lecții de zbor adevărat, singur, dar la lumină. E soare.
vineri, 11 decembrie 2009
Ne privim unii pe alții ca într-o oglindă
Un clown nu minte! Un om care se dezbracă de toate hainele cu care l-au îmbrăcat convențiile societății în timpul existenței sale fabricate de cetățean, nu are cum minți. Pare simplu… Niște pudră pe față, machiaj strident al ființei sale sensibile, un nas închipuit de roșu, mănunchi de baloane colorate și iată că cel care este în fața noastră încetează pentru moment a mai fi un om oarecare. Devine un personaj universal, acea ființă din trup și suflet care poate mima până la exagerat gesturile și sentimentele trupurilor și sufletelor noastre, ale fiecăruia dintre noi.
Un clown e în primul rând sincer cu el însuși și nu se va putea minți atâta timp cât va fi pe scenă. Râdem de el, pentru că știm că nu râdem de o anume ființă ce poartă vreun nume sau are vreo vârstă. Ne hlizim la ceea ce imită și strâmbă dar de fapt râdem de noi, cei care bem șampanie nestingheriți în fața lui, cei pe care ne rostește în gestica sa. Iar el, din postura de clown, râde de noi toți cei care îl privim și mai sparge un balon, defulat de acidul tristeții prin care se recunoaște ca fiind tot om.
Îmi imaginez finalul unui spectacol de circ în care întreg publicul coboară în centrul arenei, proaspătă încă de sudoarea artiștilor… Acolo, jos, ar începe cu toții să își rupă hainele până ce rămân complet dezgoliți de orice formă de orgoliu. În timp ce artiștii, urcați în gradenele cu fotolii călduțe, ar aplauda, spectatori pentru prima dată al unui spectacol uman.
Mănânc circ și îi ofer pâinea de zi cu zi acelui clown care a salvat în mine sinceritatea de a fi om.
Un clown e în primul rând sincer cu el însuși și nu se va putea minți atâta timp cât va fi pe scenă. Râdem de el, pentru că știm că nu râdem de o anume ființă ce poartă vreun nume sau are vreo vârstă. Ne hlizim la ceea ce imită și strâmbă dar de fapt râdem de noi, cei care bem șampanie nestingheriți în fața lui, cei pe care ne rostește în gestica sa. Iar el, din postura de clown, râde de noi toți cei care îl privim și mai sparge un balon, defulat de acidul tristeții prin care se recunoaște ca fiind tot om.
Îmi imaginez finalul unui spectacol de circ în care întreg publicul coboară în centrul arenei, proaspătă încă de sudoarea artiștilor… Acolo, jos, ar începe cu toții să își rupă hainele până ce rămân complet dezgoliți de orice formă de orgoliu. În timp ce artiștii, urcați în gradenele cu fotolii călduțe, ar aplauda, spectatori pentru prima dată al unui spectacol uman.
Mănânc circ și îi ofer pâinea de zi cu zi acelui clown care a salvat în mine sinceritatea de a fi om.
joi, 10 decembrie 2009
O lume la volanul unei limuzine
Acum ceva vreme, o cunoștință postase pe facebook, sub titlul “i want”, o fotografie de la un salon auto, în care se remarca imaginea unui automobil de lux, pare-mi-se un Jaguar. Știind câteva lucruri despre viața persoanei în cauză, cel mai important dintre ele fiind faptul că devenise recent mamă a unui băiețel, am îndrăznit să o întreb de ce și-ar dori o astfel de mașină. Răspunsul ei a venit neîntărziat … “pentru ca să merg cu ea la tribunal!”, amica mea profesând avocatura ca stagiar. În continuare, am întrebat-o dacă crede că așa ar deveni un avocat mai bun, aducând în discuție propriul meu exemplu de a îmi face drumurile zilnice cu autobuzul. De aici a urmat dialogul pe care încerc să îl redau din memorie, pe căt de fidel reușesc:
ea … “deci ce vrei.. să-mi virez averea într-un 311?”
eu … “legat de averi, nu vreau, nu îmi trebuie! în ceea ce îi privește pe oamenii simpli, nevoiași, alături de care merg în 311, da, vreau! să le spun că datorită acumulărilor materiale și atracției către opulență, au uitat de adevărata lor natură. aș vrea să îi pot face conștienți pe cei din 311 de faptul că omul și-a creat un univers artificial, din obiecte cărora le atribuie o natură mai mult falsă decât una funcțională, pentru a-și acoperi propriul gol interior”
ea … "opulență is my middle name.. toată lumea vrea să aibe lucruri frumoase... cei care nu recunosc sunt doar ipocriți… data viitoare, la barul tău, o sa beau un cosmopolitan lângă un nevoiaș din 311? că înțeleg că tu nu îți cheltuiești banii cu tine însuți, ci îi donezi celor care au cu adevărat nevoie!”.
Urmează o mică schemă a ei, de fapt un mod de gândire general împărtășit în societate plus o concluzie:
ea … “facultate -> avocatură -> muncă multă-> bani -> îmi cumpăr lucruri frumoase mie, soțului și fiului meu, care nu reprezintă în niciun caz un gol. clar? nevoia de a te lua de oameni sexy, împliniți și bogați = frustrare".
Ultima replică a acestui dialog, înainte ca amica să mă șteargă din lista de prieteni, a fost să încerc a-i explica cum că a cheltui “bani” este, din păcate pentru moment, singurul mijloc prin care un om își poate asigura cele trebuincioase vieții, în cazul meu chiria și hrana. Am folosit termenul “deocamdată” fiindcă cred că din ignoranță și lipsă de educație a spiritului, omul nu a putut încă pune la punct un alt sistem, în afara celui financiar, în care să-și regăsească armonia cu adevărata sa stare naturală. Am adăugat comentariului meu faptul că o altă “hrană” mă preocupă mai mult decăt cea cumpărată de la magazin, aceea a sufletului în tandem cu mintea. Hrana aceea nu este de vânzare, nu are un brand și se dobândește doar prin educația spiritului.
ea … “deci ce vrei.. să-mi virez averea într-un 311?”
eu … “legat de averi, nu vreau, nu îmi trebuie! în ceea ce îi privește pe oamenii simpli, nevoiași, alături de care merg în 311, da, vreau! să le spun că datorită acumulărilor materiale și atracției către opulență, au uitat de adevărata lor natură. aș vrea să îi pot face conștienți pe cei din 311 de faptul că omul și-a creat un univers artificial, din obiecte cărora le atribuie o natură mai mult falsă decât una funcțională, pentru a-și acoperi propriul gol interior”
ea … "opulență is my middle name.. toată lumea vrea să aibe lucruri frumoase... cei care nu recunosc sunt doar ipocriți… data viitoare, la barul tău, o sa beau un cosmopolitan lângă un nevoiaș din 311? că înțeleg că tu nu îți cheltuiești banii cu tine însuți, ci îi donezi celor care au cu adevărat nevoie!”.
Urmează o mică schemă a ei, de fapt un mod de gândire general împărtășit în societate plus o concluzie:
ea … “facultate -> avocatură -> muncă multă-> bani -> îmi cumpăr lucruri frumoase mie, soțului și fiului meu, care nu reprezintă în niciun caz un gol. clar? nevoia de a te lua de oameni sexy, împliniți și bogați = frustrare".
Ultima replică a acestui dialog, înainte ca amica să mă șteargă din lista de prieteni, a fost să încerc a-i explica cum că a cheltui “bani” este, din păcate pentru moment, singurul mijloc prin care un om își poate asigura cele trebuincioase vieții, în cazul meu chiria și hrana. Am folosit termenul “deocamdată” fiindcă cred că din ignoranță și lipsă de educație a spiritului, omul nu a putut încă pune la punct un alt sistem, în afara celui financiar, în care să-și regăsească armonia cu adevărata sa stare naturală. Am adăugat comentariului meu faptul că o altă “hrană” mă preocupă mai mult decăt cea cumpărată de la magazin, aceea a sufletului în tandem cu mintea. Hrana aceea nu este de vânzare, nu are un brand și se dobândește doar prin educația spiritului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
