Călătorie indiscretă: 28. Jordan

Sunt din nou în oraș. Prinsengraht și toate canalele învecinate fac ca vestul să fie zona artistică și snobbish a Amsterdamului. Eu, bine! Spăl wc-uri și fac paturi într-un hostel din Jordan. Sunt cleaner, așa-i zice omului de serviciu. Muncesc voluntar, desigur. În schimb, am propriul pat (habar n-ai ce bine e să dormi pe o saltea moale și caldă după aproape două săptămâni de stat în cort, pe pământ) și trei mese pe zi, timp de o lună. Dar, cel mai important lucru este că am ocazia să văd Amsterdam "altfel" decât până acum. Nu mai sunt vagabondul care bântuia străzile în căutarea unui rost; mi l-am găsit, temporar. Am descoperit acum orașul ca fiind unul al poeziei, al iubirilor de toamnă. Ieri, o dată cu liniștea din suflet, au apărut de niciunde niște posibile oferte de lucru, pe bani. Nu mă grăbesc. Prefer să mai aștept. Acel "ceva" care-mi trebuie va veni de la sine atunci când va fi vremea, sunt sigur. Continuu să citesc. Am încheiat "From thinking to living" iar acum aplic teoria pe viu. Live your life, alive! aș putea zice. Voi începe "Diavolul" lui Papini căci îmi pare interesant studiul individual al greutății opuse din galantar. Ah, aproape că uitasem… Hostelul în care lucrez este unul creștin: Shelter Christian Jordan. În fiecare dimineață, timp de jumătate de oră, am parte de lecturi din Biblie urmate de câteva scurte conotații pe marginea textului citit. Se pare, deci, că am ocazia să țin și câteva “predici”. Colegii, majoritatea sunt de prin America, fetele mai ales, niște germani, un rus (cleanerul de dinaintea mea) și un indian din Ecuador. Una dintre cele două responsabile cu curățenia e olandeză iar cealaltă, nemțoaică. La recepție lucrează, uimire, o româncă din Timișoara. Programul e lejer: am de spălat trei băi la comun, câte una pe fiecare etaj. În total, poate că muncesc vreo două ore jumătate, zilnic. Întreaga după amiază sunt liber așa că fac plimbări lungi sau fumez câte un joint de vară, pe vreo bancă, amuzat de peisaj. După atâta timp petrecut homeless am nevoie de toate astea. Mă simt din nou bine în pielea mea, precum un motan prețuit, deci sunt fericit.

Călătorie indiscretă: 27. La mulți ani, fără bani!

Azi, abia, am realizat că se împlinește un an de când trăiesc fără bani. Hmm… Cu siguranță, viața simplă e mult mai valoroasă decât mi-am închipuit-o atunci când puneam pe orice câte un preț.
Acum, seara, spre exemplu… Tocmai ce mă trece o foame pe care n-o mai pot păcăli de fel. Am apucat să mănânc la prânz doar două farfurii cu o supă chioară, la un "social". Doi euro și optzeci de mărunți îmi zornăie a sărăcie în buzunare. Ajung în camping și mă cam codesc: să cumpăr ceva de la automatul cu bunătăți sau să rezist până mâine?! Golul din stomac învinge prudența de a-mi salva paralele, așa că introduc în aparat șaptezeci de cenți pentru un Bounty. Bag fisele dar nimic nu cade. Ah, aparatul e defect! Mășinăria nu împins suficient de mult încât batonul să poată pica. Cinic spectacol! Și, culmea, totul se petrece la vedere, dincolo de vitrina de sticlă, sub chiar privirea mea flămândă. Încerc să mișc măgăoaia dar nimic. Rămân o clipă pe gânduri și decid să îmi încerc norocul cu altceva. Chiar că acum încep să-mi simt foamea, hiperactivată, mai mult ca sigur, de frustrarea pierderii bănuților. Introduc moneda de doi euro și comand un Ritter Sport. Tot nimic! Aceeași poveste ca și cu Bounty. Deznădăjduit, mă îndrept către barul din camping. Îmi spun păsul unei barmanițe care, mai mult decât politicoasă, îmi zice că nu știe unde e cheia de la aparat, dar că îmi poate înapoia banuții pierduți. Accept iar ea mă sfătuiește să mai încerc încă o dată. Poate că acum vor cădea două ciocolăți în loc de una?!
Mare bucurie, văd cum pică din aparat două Ritter Sport. Mă îndrept victorios către barmaniță și îi ofer o parte din "pradă". După ce înghit ciocolata pe nemestecate îmi zic că ar trebui să repet povestea și cu Bounty-ul. Am din nou parte de două. I-l dau barmaniței pe unul dintre ele iar pe celălalt îl păstrez pentru a doua zi, de dimineață. Suntem amândoi fericiți acum, savurând complice dulcea victorie asupra mașinăriei. E doar o izbândă aparentă, desigur, căci pentru fiecare din cele patru dulciuri automatul își încasase banii. Eu, însă, am putut mânca pe săturate, ba chiar cu un pic peste așteptările buzunarului. Am privit apoi atent oamenii care au pus fisele, după mine. Automatul a mers ca și uns, fără probleme.
Îmi confirm, pentru a nu știu câta oară, că universul conspiră în favoarea noastră, a mea, a ta, a oricui se deschide pentru a fi pătruns de forța lui creatoare. Mi-e clar. Diferența dintre a avea și a fi, a trăi firesc, este aceea care ține de suplețea spiritului. Aș putea-o rezuma cât se poate de scurt: a avea știință versus a ști, pur și simplu.

Călătorie indiscretă: 26. Uși deschise

Păi tu ești o mină de aur, mă Andrei. Cu scrisu’ ăsta al tău o să deschizi multe uși. Ai să vezi! Te vede omu’, așa, intelectual… Vorbești engleza bine. O să-i ungi pe toți pe pâine, îmi zice Nea’ Nelu așteptând să intrăm în audiență, la asistenta socială de la biserică. Ea este cea care le-a preluat cazul și în mâna ei stă decizia de a îi ajuta cu banii de drum, sau nu. Profităm de răgaz pentru ca hoțul din Medgidia să-mi încropească un succint rezumat al întâlnirii lor trecute. În primul rând, mă pune în temă că tipa este psiholoagă. Ca să-mi fac o idee despre cele povestite, în varianta lor oficială, Nea’ Nelu îmi face un scurt brief… Lucra ca ospătar într-un restaurant de pe litoral, în România, atunci când a întâlnit un vecin. Nu-l mai văzuse de mult. Tipul plecase de câțiva ani din țară, la muncă în Occident, stabilindu-se în Olanda. Au stat la vorbe aburind a alcool iar ăla îi promite lui Nea’ Nelu că îi poate găsi ceva de lucru în Amsterdam: Ce dracu’ o arzi pe doi lei în căcatu’ ăsta de restaurant, mă Nelule? Te știam mai cu circuit la cap. Văd ca ai mirosit pizdă tânără și parcă ți-a storcit coaiele. Las-o dracu’ de ospătărie și vino cu mine să facem echipă în Olanda. Ia-ți și femeia cu tine dacă vrei. Numai să știi că dacă se bagă la mofturi io îi fut una peste gură, cu copil cu tot! Nu prea i-a plăcut lui Nea’ Nelu cum a vorbit omul de nevastă-sa dar ce putea să facă?! Banii erau mai importanți, căci doar așa îl puteau opera pe ăla micu’. Nu apucă bine Nelu să-și termine fraza că Rodica, nevastă-sa, se și repede să-l descalțe pe copilașul de numai un an pe care-l ținea în brațe. Îmi arată defectele pe care săracul le purta din naștere, la ambele picioare. Pe tălpițele roz și moi am putut distinge niște umflături de natură osoasă, ca două ciocuri de papagal, ce nu păreau a fi tocmai comfortabile mersului. Cei doi nu mințeau deci cu nimic, cel puțin în privința asta. O operație îi era absolut necesară. Nea’ Nelu își continuă nestingherit povestea… Au ajuns cu toții în Olanda, cu mașina noului lor “prieten”, Costel. În prima noapte au dormit la el acasă. Apoi Costel le-a zis că le va pune la dispoziție o cameră într-un apartament.
…Ne și vedeam cu cărămida de bani în buzunar. Și nu pentru noi mânca-ți-aș, că noi suntem obișnuiți cu greutățili. Pentru ăsta micu’, pupa-i-aș tălpițele lui de golan, îmi zice Nea’ Nelu pe un ton forțat părintesc. Apoi însă, ceva s-a rupt în bunul mers al treburilor. Costel le face cinste cu o masă într-un restaurant de lux din centrul Amsterdam-ului. Atunci le dezvăluie că de fapt el e pește și că tare bine ar mai fi pentru business s-o pună pe Rodica la produs.
…Haidi bre Nelule, că n-o fi vreo sfântă țiganca asta. Dă și ea din buci de vreo două ori pe noapte, da’ măcar știi că-ți vine-acasă cu suta de euro în dinți. Barem să țină si ea ceva în gură și să nu te mușcă pe matale de pulă ca să-i dai bani. Mai ales că-i borțoasă! La perverșii ăștia le place mult să fute de-astea cu burtă.
Wow! Nu conteneam să mă minunez auzind minciuna hoțului. În timp ce bărbatul povestea, Rodica dădea din cap aprobator. Amândoi păreau să creadă cu tărie în fiecare vorbuliță. Așteptam însă cu nerăbdare concluzia, numai ca să văd cât de departe poate merge cu imaginația un infractor român. Păi și ce-ați făcut? îl întreb cu vădit interes pe hoț. Păi ce să facem măi Adi, pardon Andrei, scuză-mă. I-am dat lu Costel ăla un patru’ș’trei peste ochi ca să mă țină minte o viață și ne-am luat bagaju’ d-acasă de la el. Am dormit pe stradă în noaptea aia. Noroc că un țigan ne-a zis a doua zi de centru’ ăsta de ajutor. Și-am venit și noi aci, că poate ne-or da niște bani, sau ceva, îmi răspunde Nea’ Nelu.
Cam asta era pe scurt ceea ce trebuia să îi traduc asistentei sociale, psiholoaga, cea cu care aveam să ne întâlnim cu toții în curând. Aș fi putut oricând pleca și renunța la întreaga poveste dar ceva mă ținea parcă lipit de oamenii ăștia. Să fi fost oare dorința de a ajuta cumva copilul, sau ambiția de a influența un deznodământ real al unei istorii inventate? Căci banii, pentru mine, nu reprezentau în niciun caz motivul implicării, cu toate că Nea’ Nelu încercase de câteva ori să mă momească promițându-mi un procent din “pradă”, în cazul unui câștig de cauză. I-am răspuns că tot ceea ce vreau este să îl pot ajuta. În plus, aveam să-mi urmăresc o măruntă cauză personală, întrebând-o pe asistenta socială despre un loc ieftin de dormit, pentru câteva zile, sau un job de voluntar. Înainte să intrăm în biroul ei, Nea’ Nelu mă ia de-o parte și mă chestionează: Mă Adi! Andrei, pardon. Tu nu ești prost. Te-am ghicit! Tu ești un intelectual, așa să știi. Doar nu ai crezut povestea mea, nu-i așa? Știi că-i vrăjeală, nu? Da’ dacă ne ajuți, să știi că eu te consider pe tine un sfânt. Vine rândul meu să-i răspund: Bre, dacă nu-ți credeam povestea nu mai stăteam acum de vorbă cu matale. Îți recomand să faci același lucru. Să crezi în ea. Atâta timp cât vom sta cu toții în camera aia de vorbă cu psiholoaga, ar fi foarte bine să crezi în poveste mai ceva ca în Biblie. Ca altfel, pula bani de drum!
Suntem în sfârșit poftiți să intrăm în încăpere. De la un birou, se chinuie să schițeze un zâmbet obosit o doamnă de vreo 40 de ani. E asistenta socială, psiholoaga! Ne invită să ne așezăm. Sunt doar trei fotolii iar pe unul dintre ele moțaie o ditamai matahala de pisică. Mă poziționez chiar lângă biroul psiholoagei, pentru a avea un permanent contact vizual cu ea. Rodica se așază, ținându-și copilul în brațe, pe fotoliul de vis a vis de mine iar Nea’ Nelu se proptește cu o bucă de spătar. Singură, pisica, se lăfăie nestingherită fără ca nimeni să îndrăznească s-o deranjeze. Îl aud pe Nea’ Nelu înjurând ceva printre dinți… Futu-ți gura mă-tii de mâță ce ți-aș mai fute una peste bot, așa, ca în curte la Medgidia! Rodica îi replică însă imediat, încercând să-și calmeze bărbatul: Taci mă Nelule că aici pisicile sunt iubite mai mult ca oamenii. Las-o naibii să doarmă. Nouă să ne fie bine și să facem dracului rost de bani!
Cam înghesuit spațiul. Dar ăsta poate fi și un lucru bun căci camera are să se îmbâcsească rapid cu respirațiile noastre ceea ce înseamnă nevoia unei aerisiri și, deci, o concluzie grabnică.
Abia atunci când mă uit mai atent pe desktop-ul computerului de pe birou înțeleg de fapt unde sunt: The open door. Trebuie doar să îndrăznesc a intra pe o ușă ce-mi stă larg deschisă. Dar, care dintre ele este aceasta? Este ușa din bezna minciunii sau aceea care conduce către adevăr?!

Călătorie indiscretă: 25. Fețele monedei

Amsterdam, ce așezare! Mă afund în violetul unui fotoliu din Biblioteca Centrală, undeva la etajul al cincilea. În față am o fereastră enormă care îmi creează senzația unică a perspectivei trăite de sus. În fața mea stă Nemo, cu botul său proaspăt ridicat din valuri iar în dreapta pot privi orașul până în largul inimii sale. Mai bine zis, îl pot străpunge până la creier. Olandezii au cu siguranță o mulțime de motive pentru a fi mândri dar măcar unul este cu justă valoare: au niște minți strălucite. Au clădit o țară, o capitală, o civilizație, ridicându-le de sub ape. Ingeniozitatea o demonstrează prin tot ce fac: navigație, prostituție, droguri, marketing, inginerie, arhitectură. Găndește-te că poporul ăsta, în afară de apă, n-a avut altceva nimic, niciodată. Cu toate astea tot ce ei au construit reprezintă evoluție din punct de vedere al civilizației materiale.
Am avut “norocul” ca mai întâi să-mi pierd ochelarii în Utrecht pentru a putea vedea apoi, mai clar, Amsterdamul, fără lentile interpuse între privire și imagine. Pot înțelege acum comparația între miniatura plină de haz a unui orășel studențesc și o matură metropolă a Europei.
Sigur, prima tentație, ca turist, este să mă îndrept către lupanarul orașului. Acolo văd însă numai o parte din opera de marketizare. Este o carte de vizită, printată în roșu intens, prin care acest brand, “I amsterdam”, și-a completat identitatea. Totul este XXX, la fel ca și simbolul primăriei (așezat pe verticală). Într-adevăr, totul s-a ridicat aici, de la zero. Îmi și imaginez cele două canale din Red Light District, cum fuseseră populate de vaporenii veniți direct din port, în bărcuțele lor, să “culeagă” câte o fătucă de pe mal. Acum, locul lor a fost luat de turiști. Marinarii aveau bani, desigur, căci comerțul pe apă era în floare. Așa că Amsterdam era o poartă a schimburilor de tot felul, o intrare larg deschisă altor lumi înspre Europa de nord și invers. Așa că, de ce nu, aici se putea dintotdeauna găsi în voie cel mai bun hașiș marocan sau iarbă de calitate de prin coloniile de peste ocean. Doar nu crezi că generația noastră a fost prima care a descoperit efectele psihotropelor?! Culmea, ea este aceea care le-a făcut a fi ilicite. Doar că Amsterdam a avut întodeauna de câștigat de pe urma comerțului cu droguri. Ar fi fost aberant să închidă un business din care toată lumea are de câștigat dar, cu precădere, “unii”. Unui olandez, dacă-l întrebi, i se pare foarte normal ca prostituția și consumul de droguri ușoare să fie permise căci, altfel, ele oricum ar exista. Iar o dată scoase în afara legii toate celelalte business-uri conexe care, mai ales, aduc venit bun statului, s-ar duce de râpă. Din cauza asta au hotărât să-și marketizeze atuurile, înaintea altor nații. Au creat mai întâi cărămizi din lutul unei mlaștini și au vopsit apoi pereții încă jilavi, dându-le o spoială ce pare strălucire. E o treabă și asta, să știi cum să îl “vinzi” pe 6 drept 9 și nimeni, sau prea puțini, să nu se prindă. Numai astfel au putut face banii necesari pentru “a avea”.
Îmi pun acum întrebarea: A fi sau a avea? Care dintre cele două verbe reprezintă mai mult viața?
Mă uit la felul în care aceste minți, ce judecă la lumina ingineriei, au avut sclipirea de a opri apa năvălind peste petecul lor de pământ, printr-o alambicată rețea de poduri și diguri. E un mecanism ce poate părea simplu, la prima vedere, dar nu știu câte alte țări din lume au putut să-și prezerve la nivel funcțonal o infrastuctură de acum câteva secole. Olanda a ales varianta de a se îmbunătăți continuu, astfel încât să-și depășească condiția modestă a unei delte de râu, atingând-o în schimb pe aceea de reper al modernității. Deși orice comparație cu România este din start exclusă, nu pot totuși să nu mă întreb ce ar fi făcut “ciobanii” noștri dacă ar fi populat, prin absurd, o mlaștină plină de pelicani și stuf. Probabil că s-ar fi apucat de băut, precum lipovenii, sau ar fi plecat la furat, așa cum mulți dintre ei o si fac acum prin Occident.
Am întâlnit în plimbările mele tot felul de construcții, de la casele vechi din centru și clădirile nou ridicate sub semnul arhitecturii actuale până la locuințele sociale de la periferie. Am realizat un lucru: oamenii ăștia, atunci când construiesc, creează de fapt. Au fost nevoiți, din start, să o facă bine. Deși construcțiile vechi de pe canale pot părea uneori hilar de firave, prin strâmbăciunea contururilor sau ușoara naivitate a fațadelor, cu toate astea stau bine pe picioare și încă nu au obosit. Am avut norocul să găsesc azi, în drumul meu, un teren cu o deschidere îngustă, tipică Amsterdamului, situat între două calcane. Fusese cu siguranță, acolo, o casă ce fusese demolată. Înainte de a construi ceva, structuriștii s-au ocupat mai întâi de consolidarea celor două clădiri vecine. Au ridicat o țesătură din stâlpi și grinzi de metal, între calcane, cu rolul de a le păstra verticalitatea. Abia apoi au pornit mai departe cu fundația: stâlpi de beton, adânc forați în pământ și armătură groasă cât încheietura mâinii. M-am oprit de multe ori la porțile șantierelor și am încercat să înțeleg conceptul lor de dezvoltare urbană. Am realizat că olandezii sunt într-o continuă nevoie de perfecționare, e adevărat, preponderent materială. Și, totuși, către care orizont le zboară sufletul?!
Ținând cont de timpul petrecut zilnic în Bibliotecă și de roadele sensibilității artistice expuse în muzeele culturii olandeze aș putea spune că, pe lângă întreg avântul modernismului în științele concretului, această nație a cautat mereu să-și înstărească cumva spiritualitatea. Deși nu se definesc drept un popor de oameni băgăreți, precum latinii, curiozitatea lor interioară constă mai ales în a afla răspunsuri (nu neapărat metafizice) ce țin de o anume realitate a vieții privită drept convenție socială. Da, asta e! Cred, mai degrabă, că atenția culturii olandeze este îndreptată cu precădere înspre social. Prodigiosul lor poet, Joost van den Vondel, cel plecat în căutarea versificată a căderii lui Lucifer, dă acum (și nu întâmplător) numele celui mai mare parc din vestul orașului, zona avută și “americanizată” a Amsterdamului.
Spațiul în care acum visez este dedicat filosofiei. Celelalte patru etaje ale bibliotecii se oferă deschis literaturii, filmului și muzicii. De altfel, la intrarea în Bibliotheek, în lobby, întâlnesc zilnic un pian. Uneori, oameni generoși îi mângâie clapele cu câte o frântură de melodie iar alții interpetează, cu destul talent, cine știe ce pasaje clasice, chiar moderne. Muzica este natură umană iar prin ea, sunetul a fost cel care a creat membrana vibrațiilor. Cuvântul este la origini doar un rod material al spiritului, venit în întâmpinarea nevoilor de comunicare sufletească. Dându-mi seama de toate astea, parcă țin în buzunar gulden-ul cu ambele sale fețe. Este medalia pe care o poartă la piept multe civilizații: părăsirea unei culturi spirituale gregare în favoarea emancipării materiale individuale. Aparent este o decădere. Dar, dacă e să citesc coordonatele unui nou pod, într-un oraș al punților peste ape, pot spune împăcat că întreg acest proces e o simplă curbă pe scala evoluției. Renașterea se află acum în punctul ei metafizic cel mai de jos și în cel fizic cel mai de sus. În curând cei doi poli se vor putea reechilibra, prin inversarea lor poate. Căci este nevoie ca ființa umană, în individualitatea eu-lui, să-și cunoască mai întâi natura, s-o supună, pentru ca apoi să se descopere în armonia spiritului.
Privesc de sus către Amsterdam și sunt emoționat: îmi place! E un tablou de inspirație biblică, al păcatului și al ridicării, pictat cu apa care ne ține pe toți, treji, peste Pământ. Trasez cu privirea un curcubeu precum un pod uriaș și descopăr că am atins un înțeles: “Levity” e atunci când în sus te desprinzi, ușor, și nicidecum “falling down”, căderea.

Călătorie indiscretă: 24. Nea' Nelu Medgidia

Scumpa mea, azi mi-am dat seama că am deja două săptămâni de Amsterdam. Wow! Timpul a zburat într-adevăr foarte repede. Hai să revin însă la momentul hotărârii mele din Central Station, aceea de a rămâne aici o vreme…
După prima noapte pe care am dormit-o ilegal în camping-ul din Zeeburg, dimineața, mi-am strâns cortul și am făcut cale întoarsă, spre oraș. Singurii mei bani erau câteva monede pentru biletul de tramvai.
Iata-mă din nou în Central Station. M-am hotărât ca aici să fie cartierul meu general. Am deja o bancă preferată pe care mă regrupez și îmi trasez direcțiile pentru ziua abia mijită. Vreau să fac o pauză de iarbă căci îmi place să simt direct în carne pulsul vieții de stradă, situație complet nouă pentru mine.
Primul drum îl fac spre cantina socială, acolo unde pot mânca gratis, cea pe care mi-a indicat-o estonianul. Ajung la adresă destul de repede; se află foarte aproape de gară, la începutul lui Jordaan. Din păcate totul e ferecat azi. Sun la vecini care îmi spun că am găsit, într-adevăr, locul doar că ziua nu este cea mai potrivită. E deschisă numai Lunea, Miercurea și Vinerea. Azi e Marți. Mă întorc cam tuflit spre gară. Coada o purtam între picioare căci prima încercare se dovedise a fi, aparent, un eșec.
Postându-mă lângă intrarea principală, privesc oamenii cum își trec nepăsători pașii, ca-ntr-un film, prin fața sufletului meu ghemotocit. Caut o țigară, mai precis un om care să pară darnic, dar nu-i găsesc încă privirea. Vreo cinci minute și lângă mine se înființează un homeless. E complet îmbrăcat în verde militar, kaki. Are o bicicletă neagră, de oraș, iar în ranițele atârnate de ea își ține tot soiul de obiecte pentru supraviețuire. Da, chiar ăsta-i cuvântul: e un supraviețuitor. Îl întreb unde se poate mânca gratis în orașul ăsta. Mă studiază lung. Îi par a fi turist. Îi zic că n-am niciun ban și că mi-e foame. Abia atunci rezonează. Îmi indică o direcție, din mână, spunându-mi că e un centru social la doar o sută de metri, deschis întreaga după amiază. Uraaa! Pare-mi-se că zbor până acolo. Intru și văd o mulțime de oameni care își beau cafeaua. Homeleși?! Nu par a fi. Sunt îmbrăcați destul de bine și nu put. Sau, poate, așa or fi săracii din Amsterdam, curați și îngrijiți?! Îmi torn în paharul de plastic o cafea cu lapte și intru în vorbă cu tipul de după tejghea. Primul lucru, aflu programul: e deschis zilnic, până la amiază, la trei jumătate. Îi zic pe scurt povestea călătoriei mele fără de bani și îl întreb dacă știe vreun loc în care aș putea lucra, ca voluntar. Îmi râde în nas și îmi spune că în Amsterdam se găsește foarte greu un job, chiar și așa, benevol și fără plată. Îmi arată însă masa românilor. Zăresc niște fețe întunecate de care nu vreau să mă apropii încă, așa că ies din nou afară. Acolo găsesc un alt român, ceva mai alb la ten, care-și soarbe agitat cafeaua. Schimbăm câteva vorbe. Îmi spune în câteva cuvinte că nu-i rost de nicio mișcare aici și că ar vrea s-o taie spre Germania. Îi zic că și eu mă îndrept către Portugalia și că, de asemenea, nu intenționez să stau prea mult. Uite cum, așa, omul meu își aduce aminte de portocale.. Tocmai ce-i dădusem o idee. Mă roagă s-o așteptăm împreună pe nevastă-sa și să-l ajut: vrea să facă rost de niște bani de la o biserică pentru a putea pleca din Amsterdam. Accept, doar n-am nimic de pierdut. Atunci Nea’ Nelu, căci ăsta e numele personajului, începe să-mi povestească abrupt viața. Îmi zice că e hoț de buzunare, că are 42 de ani și că s-a căsătorit din dragoste cu una de mult mai tânără, cu care are deja un copil. Îl întreb dacă nu cumva ar fi mai bine să se întoarcă în țară iar el, în loc de răspuns, trage o flegmă pe trotuar: Doamne ferește! De așa ceva nici să nu audă. Începe să-mi povestească de țările prin care a trecut, în unele făcând chiar pușcărie, mai precis Germania și Austria. Suspină atunci când își amintește de traiul bun de acolo și îmi zice că oricând s-ar întoarce dacă n-ar avea nenorocita de interdicție. Cu toate astea, tot înspre acolo văd că l-ar cam trage ața să se îndrepte. Totuși, ceva i-a surâs auzindu-mă vorbind de Portugalia. E, probabil, un teritoriu nou unde poate intra curat ca lacrima.
Apare și soția, o țigăncușă frumoasă, gravidă și ținând un plod în brațe. E îmbrăcată decent, ușor cochet aș spune. Se vede treaba că omul “muncește” serios pentru confortul ei. Nea’ Nelu ne face cunoștiință. Rodica! Mă previne să nu intru în vorbă cu ea prea mult, că e tânără și pe mulți i-a cam tentat carnea ei fragedă. A avut multe neplăceri din cauza asta, așa că e mult mai cuminte să comunicăm doar noi, masculii. Accept aprobator. Doar nu am niciun motiv pe lume să atentez la țiganca omului. Pornim la drum, către biserica cu pricina sau, mai bine zis, spre pomana pe care ar vrea s-o încasese. Nea’ Nelu îmi face un sumar al primei sale vizite acolo, atunci când nu s-a prea putut înțelege cu asistenții sociali, el neștiind boabă engleza. Aveam deci să-i fiu translator iar restul, adică textul de tradus, îl va improviza în funcție de circumstanțe. Totul devine acum cu mult mai interesant. Îi zic lui Nea’ Nelu să aibe încredere, căci doar am terminat dreptul. Iau cazul asupra mea. Ajungem și avem de așteptat vreo oră. În timpul ăsta îi destăinui motivul pentru care călătoresc așa, fără bani, prin Europa: vreau să scriu o carte. Un blog n-ar fi știut ce înseamnă așa că mă rezum la un termen pe care, deși nu-l aprofundase vreodată, tot avusese măcar un abecedar în mână. Chiar și așa, nu mă înțelege prea bine, deci mă văd nevoit să îi explic cum că dacă aș avea bani nu aș mai avea parte de asemenea experiențe adevărate. În plus, îi dezvălui pariul făcut cu mine însumi, acela de a reuși să trăiesc fără bani. Abia atunci mă aprobă cu subînțeles. Iubind-o pe una cu mult mai tânără decât el, Nea’ Nelu știe prea bine că nu banii sunt cei care aduc fericirea, deși o întrețin. Dornic să-și manifeste cumva empatia, îi comandă imediat nevesti-sii să scrie pe un bilet câteva date despre ei doi. Nu de alta, ci pentru că vrea sa le apară neapărat numele în viitoarea mea carte. Pentru conformitate, transcriu: Fam. Besnea – Rodica și Ion/Cristian și Robert. Com. Peștera, Loc. Medgidia, Jud. Cța. Str. Carierei, România. Porecla: Nelu Medgidia. Cunoscut interlop! Povestea de dragoste: căsătorit cu Rodica, 21 ani. Acum 23 ani.
Îți doresc o “carieră” fericită, Nea’ Nelule!

Călătorie indiscretă: 23. Zeeburg, tărâmul de pe ape

La întrebarea dacă am fost anul ăsta în deltă, ți-aș răspunde cu siguranță că da, și nu oriunde, ci în estul Amsterdamului. Aici trăiesc, în Zeeburg, de câteva zile. Ajung seara când știu că recepția e sigur închisă iar oamenii de servici trag jointuri, liniștiți, în căsuțele lor de lemn. Îmi strâng cortul în fiecare dimineață, înainte de începerea programului de curățenie, pe la 8.30. Avantajul este că, așa, am putut dormi câteva nopți bune deja, gratis. Dezavantajul este faptul că a trebuit să-mi port rucsacul peste tot, în toate drumurile prin oraș. Din fericire, am descoperit că îl pot lăsa în siguranță, întreaga zi, la Bibliotheek, în biroul de pază de la intrare. Biblioteca din Amsterdam este, cu siguranță, locul în care pot petrece ani fără să mă plictisesc. Absolut toate (cartile, filmele, muzica, internetul) sunt oferite gratuit publicului. Tot ce trebuie să faci este numai să îndrăznești. Iar ca bonus, de sus, de la ultimul etaj, poți avea o perspectivă superbă a orașului. Iată-mă, deci, homeless de bibliotecă.
Începusem totuși să mă obișnuiesc cu greutatea din spinare, după cei zece kilometri parcurși zilnic pe jos. M-am învățat și cu tramvaiul, mă refer la a face blatul, fără bilet. Mă urc din Central Station, numai pe la ușa la care văd cea mai mare aglomerație și mă strecor, astfel încăt taxatoarea, ocupată cu vândutul biletelor, să nu mă observe. Mai greu este cu drumul de dimineață, cel din Zeeburg către centru, căci în stația asta nu se urcă niciodată lume multă. De aceea îmi pregătesc întotdeauna, de cu seară, unul de rezervă. E imposibil, oricât de zgârciți ar fi olandezii, să nu găsesc pe cineva mai darnic care să mă ajute, în față Central Station, cu doi euro pentru bilet. Cu turiștii, în special cei americani, merge mult mai ușor. Au venit în Amsterdam să se distreze și nu se uită la portofel. În plus, la capitolul generozitate, sunt mult mai umani.
Zeeburg este o limbă de pământ aflată la vărsarea Amstelului în mare care, prin îndiguire, a fost ridicată la propriu de sub ape. Singurul lucru care-mi aduce aminte că sunt încă într-un oraș este zumzetul citatin pe care îl aud noapte de noapte, atunci când peste ape se lasă tăcerea. Căci, trebuie să-ți zic, Amsterdam are un sunet aparte. Îl aud cum huruie, de fiecare dată înainte să-mi culc capul pe pământul jilav, în cortul meu roșu sau, uneori, când mă foiesc noaptea din cauza frigului și a ploii. Vuietul orașului este cel care mă trezește precum ceasul deșteptător, dimineața, atunci când încep să-mi dezmorțesc corpul bine împachetat în sacul de dormit. Parcă ar fi freamătul de horn al unei fabrici care muncește cu toate cazanele sub presiune, 24 din 24. Dacă din București rețin doar țipătul isteric al claxoanelor, de Amsterdam îmi voi aminti cu siguranță ca fiind orașul care-și turează toți cilindrii la maximum.
Prima dată când am auzit de Zeeburg, imaginația m-a purtat cu gândul la o citadelă a zeilor. “Zee” înseamnă mare, desigur, dar în visele mele a fost întotdeauna vorba despre făpturi divine. Am revenit totuși rapid cu picioarele pe pământul din camping, căci pe apă nu pot încă să merg, dându-mi seama că locul este doar un ultim refugiu al naturii în fața urbanizării rapide. Da, Zeeburg este un colț de rai, uitat ca prin minune la periferia unei bucăți de iad, dacă e să mă iau după “cazanele” Amsterdamului pe care le aud fierbând la foc continuu. E colțișorul ideal în care ador să-mi fumez jointul de dimineață și apoi să mă apuc, înnaripat, să-mi scriu impresiile despre canalele puturoase din fața vitrinelor cu prostituate sau despre egocentrismul unei nații al cărei major scop este evoluția sa unilateral materială. Așa observ a fi poporul olandez.
În această oază populată de zburătoare, aici mă pierd zilnic în visare pe ritmul apei dulci ce curge spre mare. Mă mai trezește câteodată măcănitul cârcotaș al vreunei rațe sălbatice. Aici e lumea lor: rațe, gâște, lebede, berze. În oraș, la Central Station, am putut vedea că păsările vin doar pentru a muri. Îmi aduc aminte că, privind larg acoperișul din sticlă al gării, am remarcat silueta unui schelet de barză. Sărmana, încremenise acolo, găsindu-și sfârșitul. Le-a oferit prin asta, cel puțin așa mi-ar plăcea să cred, exemplul unui sacrificiu personal, oamenilor care, din dorința de a obține plenitudinea satisfacției materiale, devin criminalii fără astâmpăr ai naturii. Un astfel de stindard, al ripostei vieții simple și firești contra expansiunii materialiste a omului, ar putea fi Zeeburg. Și totuși, dacă stau să mă gândesc bine, tot omul a fost acela care a scos aceste pământuri de sub ape. Pentru olandezii din Amsterdam, cel mai probabil, Zeeburg este numai o reușită a ingineriei de a cuceri o altă colonie. Pentru acea barză era un tărâm al vieții simple, comunicare firească cu împărăția spiritului, unica natură, în fapt, care dă roade universale.

Călătorie indiscretă: 22. Central Station Amsterdam

Plouă și parcă nu vrea să se oprească deloc. Totul e ud și rece. La fel mă simt și eu, până în străfundul ființei.
Singurul loc în care pot sta mai ferit este Central Station. Aici sunt câteva bănci pe care, chiar dacă din metal, măcar mă pot adăposti de ploaie și îmi pot elibera umerii de sub povara rucsacului. În general e foarte greu să găsești o bancă în Amsterdam. Olandezii nu au tradiția pierderii de vreme la o șuetă plăcută, la Soare. Și au dreptate: care Soare!? Căci pe ploaie, nimănui, nici măcar unui scafandru profesionist, nu i-ar veni să se așeze undeva. Am ochit totuși câteva băncuțe în drumurile mele iar unele sunt destul de bine poziționate ca ambianță și peisaj, la intersecția unor canale. Astăzi însă turna cu găleata așa că era imposibil să le lustruiesc cu șezutul.
Îmi așez rucsacul pe banca din fața Burger King-ului din Central Station. În apropiere zace un tip care tremură din toți rărunchii. Aproape că îi pot auzi dinții clanțănindu-i în gură. Îl privesc curios și, la prima impresie, îmi pare că omul nu e chiar homeless. Sau, în fine, nu se aseamănă cu unul din România, zdrențăros și murdar. Îmi aprind o țigară căci, am uitat să-ți spun, mi-am luat un pachet de Lucky Strikes. A costat 5 euro dar măcar am reușit, fumând, să-mi alin dezamăgirea pricinuită de marocan. După bâjbâiala mea printre felinarele din Red District am devenit mai lucid acum sau, cel puțin, am impresia. Orișicum, mi-era tare poftă de o țigară. Simțind în structura băncii vibrații de la tremuratul săracului om mă gândesc să-i ofer și lui să fumeze ceva. Îi intind pachetul și, precum un cățel flămând, se și repede să ia una. O soarbe cu poftă. Aștept să-și revină și intru în vorbă cu el. Aflu că e din Estonia și călătorește prin Europa aidoma mie, fără vreo țintă precisă. Nu are vreun bagaj, doar nădragii de pe el. Fusese în Franța, apoi în Italia și acum vrea să se îndrepte spre Norvegia. Sunt foarte curios, evident, ce va face atunci când va veni iarna, cum se va îmbrăca. Îmi spune că nu duce griji de genul ăsta căci tot ce poartă este de căpătat. Îl întreb dacă muncește sau are de gând să o facă iar el îmi spune, zâmbind pentru prima și singura oară, că nu are nevoie să lucreze. Este întreținut de stat sau, după caz, de biserică. Mănâncă la cantinele săracilor și tot de acolo se și îmbracă. În Franța bătea la porțile bisericilor și căpăta tot ce avea nevoie, inclusiv bani de drum, uneori. Călătorește numai cu trenuri internaționale de viteză și nu-și ia niciodată bilet. A fost arestat de câteva ori dar l-au eliberat întotdeauna a doua zi.
Wow! Pe măsură ce tipul îmi povestește viața mi se pare că experiențele mele de până acum sunt joace infantile. Se poate trăi, deci, călătorind mult mai extrem. Își termină de fumat țigara și dă să plece. Îl mai rețin totuși cu câteva întrebări. Vreau să știu unde se poate mânca gratis în Amsterdam. Începuse deja să mi se facă foame. Tipul îmi face o cruce pe hartă, în dreptul unei străzi, Willemstraat. E foarte aproape de gară dar, din păcate, totul este închis la ora asta. Obținusem o mare victorie: a doua zi aveam să mănânc, fără bani.
De îndată ce l-am secat de informații, estonianul meu s-a ridicat mulțumit îndreptându-se spre ale lui. Iată-mă din nou singur, fără de vreo țintă. Încep să mi se înfiripe în minte regrete privind Germania. De ce plecasem oare din Kotthausen? Nu îmi era cumva mult mai bine acolo, față de acum, homeless? Aș putea oricând să mă întorc dar cred că asta ar fi doar o fugă, o întoarcere în timp, nicidecum o evoluție! Cel mai probabil, am nevoie să mi se întâmple toate cele de acum, chiar și viața pe stradă. Bun, dar ce să fac totuși? La doamna Șerbescu nu mă pot întoarce, mai ales că peste o săptămână ea va pleca la București și, încă de pe acum, este prinsă (ca orice persoană în vârstă) de emoția pregătirilor. Aș putea apela totuși la bunăvoința ei, dar numai într-un caz de extremă urgență. Nu consider că este încă momentul. Am un cort pe care îl pot deschide oricând, oriunde. Îmi vine brusc în minte ideea de a mă întoarce la Zeeburg, camping-ul în care stătusem înaintea zilelor de miere și răsfăț din casa Șerbescu.
Toți banii mei sunt acum 5 euro, suficienți pentru un dus cu tramvaiul și încă un bilet spre centru, a doua zi. Pentru cazare nu mai aveam însă niciun ban. Reușisem să cheltuiesc într-o zi aproape toți cei 20 de euro primiți cadou: pachetul de țigări, cafeaua, un ceai și un telefon către o studentă româncă, prietena unui bucătar de la Sanyi. Tipa, nu numai că mi-a refuzat rugămintea de a-mi găzdui rucsacul peste noapte, dar aproape că era să-mi închidă telefonul în nas. Mi-am adus aminte că recepția din camping se închide seara, pe la 9.00, deschizându-se abia dimineața. Dacă aș reuși să mă strecor neobservat, mi-aș putea monta acolo cortul pentru o noapte. Cel puțin aș avea acces la WC, pentru că dușul costă 50 de cenți și nu-mi permit să-i arunc pe apă. În plus, dacă aș dormi în camping, nu aș risca să fiu hărțuit de poliție, în parc, sau de vreun drogat. În cele din urmă accept împăcat ideea și o iau drept hotărâre finală, aceea de a mă îndrepta la lăsatul serii către camping.
O zi de așteptare în Central Station are să se încheie cu bine pentru mine. Luasem, în sfârșit, prima mea decizie importantă, călăuzit fiind de instinctul de supraviețuire. Întreaga zi privisem trenurile cum veneau sau plecau încărcate cu oameni grăbiți spre a-și atinge ținta. Aveam impresia că numai unul, al meu, întârzia la nesfârșit. În momentul în care am putut rosti cu fermitate, în limbajul rațiunii spirituale, decizia mea, abia atunci am avut senzația că sosește și el la peron. Vreau să rămân în Amsterdam pentru o vreme, asumându-mi chiar și ipoteza că voi fi homeless! Mulțumesc pentru asta întregului univers care și-a pus în mișcare forța, special pentru mine, conspirând pozitiv în favoarea viselor mele. Tot ce am de făcut este să mă îndrept spre tramvaiul 26, în direcția Zeeburg. Ajuns în stație, vagonul mă aștepta deja cu ușile deschise.

Călătorie indiscretă: 21. Raze versus felinare roșii

După cum îți spuneam de dimineață, arabul, marocanul pe care l-am întâlnit la ieșirea din Utrecht, mi-a dat țeapă. După câteva zile de gândire, Duminica, i-am dat în sfârșit un telefon. Locuiam încă la doamna Șerbescu dar începând de Luni trebuia să mă mut. Abuzasem și așa cam mult de ospitalitatea ei, așa că am luat tramvaiul spre centru și l-am sunat de la un telefon public. Marocanul s-a arătat foarte disponibil să mă ajute dar, din păcate, mi-a zis că e plecat din Amsterdam și că revine abia a doua zi. A rămas deci să-l sun Luni, când se întoarce, pe la prânz. Liniștit de răspuns am căutat să profit de o Duminică cu vreme superbă drept pentru care am plecat cu mine însumi la o plimbare în Vondelpark. Mi-am aprins bineînțeles un joint și m-am pierdut printre nuanțele de verde. Toamna este incredibil de frumos colorată! Am privit oameni și biciclete și am descoperit cum seamănă, teribil de mult, unii cu alții. Așa cum câinii prind din comportamentul stăpânilor sau cum mașinile exprimă gradul de educație și civilitate al posesorilor, tot astfel și biclele. În toată mini-călătoria mea am fost ghidat de Soare, știi? Fiind deja după-amiază acum, Duminica, l-am prins mai mereu zâmbindu-mi cu căldură dinspre apus căci Vondelpark și, de fapt, întreg cartierul prin care m-am plimbat se află în partea de vest a orașului. A fost de parcă închisesem ochii iar de undeva, de departe, ar fi venit lumina care îmi călăuzea pașii. Am observat că de multe ori fac asta: aștept ca raza să mă îndrepte acolo unde trebuie să ajung. E cea mai bună cale de a mă "pierde" într-un loc pentru ca să las apoi să vină de la sine ceea ce caut. Din acest motiv am început să consult din ce în ce mai puțin harta. Am ajuns acasă la doamna Șerbescu abia seara, plin de încredere că am făcut ceea ce trebuie. Aveam desigur multe îndoieli asupra arabului dar m-am bucurat enorm că am hotărât să rămân o vreme în Amsterdam, chiar dacă eram foarte conștient că îmi va fi greu. "De mâine, de Luni, când vom fi mai drepți, mai buni" a fost mereu în minte motto-ul meu pentru următoarea primă zi din ceea ce avea să însemne o nouă etapă.
Așadar e deja Luni și aștept ora 12.00 în fața unei cafele, în lounge-ul învecinat cu fostul nostru hotel de pe Beursstraat. Rucsacul este și el cu mine, înghesuit într-un colț. Laptop-ul e deschis și conectat la internet. Eu sunt plin de emoții, gândindu-mă la ce voi face dacă marocanul nu-mi va mai răspunde. Am 20 de euro în buzunar, un cadou binevenit din partea doamnei Șerbescu care s-a simțit, cred, bine în compania mea. Formez numărul și primul semn al premoniției mele se și întâmplă. Nu răspunde. Îmi zic că poate este un accident și mai insist. Nimic! Las să se scurgă ceva timp și încerc să sun din nou. În continuare nu aud pe nimeni, la celălalt capăt al firului. Îmi iau rucsacul în spinare și plec din cafenea, căci stătusem deja cam multă vreme cu o ceașcă goală în față, folosindu-le însă din plin internetul. În paranteză fie spus am ajuns la concluzia că olandezii urăsc turiștii iar singurul lucru la care visează sunt doar banii din buzunarele lor. La fel de mult, urăsc pe orice altă nație care este diferită de a lor cu excepția, desigur, a englezilor.
Habar nu am încotro să mă îndrept, cu atât mai mult cu cât plouă încet dar foarte sigur. Vremea va continua astfel întreaga zi. Primii pași îi fac în Red Light District. Mai fusesem acolo de câteva ori, numai pe lumină. Ultima dată am fost chiar Duminica, înainte de plimbarea prin Vondelpark. Nu știu de ce dar curvele din vitrine, văzându-mă acum încărcat cu rucsacul, încetaseră a mai părea la fel de prietenoase și zâmbitoare, așa cum fuseseră cu doar o zi în urmă. E de fapt foarte simplu: aveam înfățișarea unui veritabil backpacker și, se știe, ăștia nu au niciodată bani. Chiar așa! De ce s-ar fi obosit să-mi zâmbească când, e clar, lor le surâde nu omul ci doar portofelul lui?!
Mă opresc în Coffeeshop 36 și îmi prepar un joint dedicat regăsirii de sine și obținerii unei soluții fără panică. Îl fumez și mă reîntorc în Red District. Am în minte o întrebare ce mă obsedează: de unde ar putea începe un tip ca mine, rămas complet fără bani, un nou start în Amsterdam? Apuc să merg pe marginea trotuarului, pe bordură, ca și cum acea potecă îngustă ar fi fost calea ce mi se întindea înainte. Mă opresc însă la un moment dat, orbit fiind de niște luminițe roșii. Nu, nu e un bordel. E chiar mama bordelurilor din Amsterdam. Este un teatru porno. Îl ochesc pe portar: un tip pe la vreo 50 de ani cu o alură mixtă de gorilă cu pește, fără de vreo rasă umană clară. Mă apropii de ghișeul de care stătea sprijinit și îi pun întrebarea, în engleză: "Excuse me sir, could I ask you something which is very personal? From where should a guy like me, with absolutely no money, make his start in this city?". Pauză! Din fericire pentru arătare îi sună telefonul. După ce termină de vorbit mă roagă să-i reformulez întrebarea. Mă conformez iar atunci începe să strige pe cineva din spate. Îmi spune să aștept puțin. Apoi îmi răsare înaintea ochilor un tip cu o aparentă față umană, un olandez. Îl salut, ne străngem mâinile, îi fixez privirea și îi adresez întrebarea: aceeași. Când îi voi fi auzit răspunsul răspicat, abia atunci aveam să înțeleg totul. Tipul venise pregătit cu două cafele și cu niște țigări. Cu toate astea nu mi-a oferit nimic de băut sau fumat. M-a studiat însă îndelung, înainte de a se apropia. Abia apoi m-a salutat. Avea probabil răspunsul deja pregătit pe buze: Nu! Nu puteam face parte din lumea lui, în niciun caz. Nu aveam nici figura și nici atitudinea unui mercenar în lumea cărnii și a drogurilor. Nu aveam ce căuta acolo. Răspunsul lui a sunat sec: "Sorry man, I don't have any clue!".
Mulțumit și mulțumindu-i pentru sinceritate dau să ies cât mai repede din cartierul acela cu felinare roșii care pare că-mi pute de oriunde dar, mai ales, dinspre apa canalului. Ajung în Central Sation. Mai încerc câteva telefoane către marocan dar sunt deja conștient că nu-mi va mai răspunde vreodată. Deși n-am nicio idee de unde s-o apuc sunt totuși fericit: primisem un răspuns pe care îl așteptam de mult timp. Știu acum cu siguranță încotro nu o voi apuca.

Cam cum aș rezolva eu îndumnezeirea...

De fiecare dată când venea ziua mea, an de an, îmi aminteam conștient că sunt mai mult un corp decât pur spirit. Asta mă cam făcea să mă simt inferior, mie însumi. Mă simțeam o materie care înaintează încet către moarte și care nu poate să-și găsească fericirea în aniversarea unei nașteri. Credeam că numai spiritul este capabil de infinită renaștere, fără ca el să fi murit vreodată.
Azi am realizat conștient că sunt la țară. Ce frumoasă zi! M-am plimbat prin ploaie numai pentru a sta o clipă, eu și cu natura. Am mers câteva sute de metri pe un drumeag, cel care duce la pășunea de vară a vacilor. A fost pentru prima dată când noroiul nu mi s-a mai părut murdărie. Am fumat înainte de asta un joint, desigur. Este penultimul din provizia de la Amsterdam. Azi n-am lucrat, așa că mi-am permis să mi-l fac un cadou încă de dimineață.
Pășind prin vremea haină am realizat un lucru esențial: atunci când o percepi drept dușman, ți se va părea că te afli etern într-o luptă, purtată pe un teren minat, cu un inamic quasi-vizibil, care de fiecare dată reușește să învingă. Aceeași treabă e și cu diavolul. Când ești prietenul vremii, oricât de câinoasă ar fi ea, conflictul încetează. Redevii armonie, cu tine, cu spiritul și îți poți cizela trupul să nu mai sufere. Animalele simt ca-ntrun suflet comun, ființa noastră are ceva în plus. Pe acela, înțelegându-l, te poți împăca cu burnița continuă de afară și chiar cu polul nord.
E ca și cum aș recunoaște că diavolul există și că, mai mult, el mi-e prieten. Fiindcă diavolul abia așteaptă să fie iertat și să simtă, să sufere, să iubească nu doar în colectivitate, ci individual.
Plimbându-mă, mi-a venit un gând: răzbunându-ne, căutăm să ne iertăm.